Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Volumul de poezii „Vis și abis” de Mihai Merticaru


Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018. Cartea se deschide cu suita de sonete „Parisul (în 14 sonete)”, grupare care amintește de „«coroana», culme a rigorii sonetului”, despre care autorul vorbește în eseul cu care începe volumul, dar Mihai Merticaru nu are ambiția de a mai scrie o coroană( a scris una în alt volum), ci doar sugerează o apropiere, prin suita sa de 14 sonete, care e dedicată, așa cum spune titlul, Parisului, „orașul lumină”: „Zi și noapte, Parisu-i feerie, / Un ocean de culori și de lumină”. Poetul reînvie momente importante din istoria orașului, din viața sa culturală: literatură, pictură, muzică, pictează în cuvinte minunățiile orașului. Atmosfera de înaltă elevație a Parisului are capacitatea de puternică transfigurare lăuntrică: „Începi subit să-ndrăgești tot ce urai, / Risipă de frumusețe-i prea multă.”. Finalul suitei, după etalarea splendorilor Parisului, este neașteptat, o afirmare a atașamentului față de locurile natale: „Rob nu vreau să-ți fiu, rămân ce-am fost, pietrean !”
O odă poeziei închină autorul în „Sonetul unei pasiuni” : „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare/ (...) Te-am cinstit ca pe-o mare sărbătoare,/ Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie”. Ca un adevărat Meșter Manole, poetul dăruiește poeziei tot ce are mai scump, pentru o construcție de durată: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,? Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse”.
De fapt, acordurile de odă revin în mai multe sonete, ca, de exemplu: „Sonetul ochilor tăi”, cu o frumoasă paralelă între izvorul iubirii și izvorul luminii: „De unde-i lumina ce mă inundă,/ Scăldându-mi sufletu-n apoteoze,/ Cu câmpuri nesfârșite de mimoze / Ce îmi prefac, în veacuri, o secundă?”, ori „Sonetul unicității”, „Sonetul unei povești”, dedicat de asemenea iubirii: „În mine, astăzi, stele cântă în cor,/ Planetele toate se aliniază,/ E soare,-n miezul nopții, de amiază,/ Luminile, Paradisului izvor.”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul Poetului urgisit (I, II)”, dedicat lui Publius Ovidius Naso,
Uneori versurile poetului amintesc, mutatis mutandis, acorduri antice, ale lui Homer, din Iliada sa, de exemplu, cu invocația: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”. Mihai Merticaru invocă: „Zeiță, vino tu și mă inspiră” („Sonetul muzei”).
Deseori inspirația poetului este livrescă și însuși poetul subliniază aceasta, oferind, într-o suită de poeme, motto-uri din Pierre de Ronsard, Wiliam Shakespeare, Omar Khayyam, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, Dante Alighieri, Theodor Damian, Nicolae Dabija, Saadi, Vasile Romanciuc, Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin, Ana Ahmatova, plus alte trimiteri ca „Sonet bacovian”, sau, chiar în text: „adoră poemele lui Robert Frost”. În general, sonetele cu dedicații livrești devin ușoare parodii, reînviind ceva specific din poetul parodiat. Această inspirație livrescă este simțită ca o intenție vădită de racordare la clasicitatea sonetului.
Meditând la curgerea și la tumultul timpului, la hazard, („Să fii bilă într-un joc de biliard”), în „Sonetul unei alegeri” Mihai Merticaru se simte ecoul acestui tumult: „Iubiri ancestrale în sânge îmi ard,/ Pierdute taine de început de lume,/ Otrăvuri, răni, himere și cutume,/ Furtuni, patimi și păcate cu mult fard”. Tot la curgerea implacabilă a timpului meditează poetul în „Sonetul unei nedumeriri”: „Când vieții-i dedic odă idolatră / Amurgul tenebros de ce mă latră:”
Mare parte din sonete sunt dedicate iubirii, pe care autorul o consideră forța universului: „Iubirea, a Universului axă” spune el în „Sonetul sublimității”. De altfel, și alege în „Sonetul reviviscenței” un motto care confirmă această idee, din Theodor Damian: „Universul vine nu din explozie atomică, / Ci din explozie de iubire.” Pe ideea timpului ciclic, poveștile de iubire, mutatis mutandis, sunt repetabile: „O altă Isoldă și un alt Tristan,/ Aceeași dorință-n rărunchi ne taie”. De fapt și alte motto-uri sunt alese pe aceeași idee, de exemplu: „tu vezi, eu nu respir decât iubirea” (Saadi), sau „Te cunosc de azi,/ Te iubesc de u veac” (Vasile Romanciuc) ori din Alexandr Pușkin: „Cu frumusețea-i, chiar și-n sfinți / Trezește roiuri de dorinți.”. Iubirea este prezentată sub diferitele ei aspecte, de la jocul șăgalnic, („Din priviri scapără roiuri de scântei, (...) / Îți tot trimite ochiade râzânde” – în „Sonet pentru atei”) până la iubirea copleșitoare (Mereu îi bate gândul meu în poartă, / Bolnav de frumusețea-i maiestoasă” – în „Sonetul unei frumuseți”). Alteori, ia forma unei iubiri statornicite: „Mi-aduci apa vie din tainic izvor,/ Lumina speranței ce arde-n zare, / Iarba de leac de mare căutare, / Aurora cerului multicolor” („Sonetul soției iubite”).
Prin iubire, afirmă poetul, se poate atinge transcendentul, veșnicia: „Cuprins ți-e sufletul de nemurire,/ Arderile de-o clipă-s veșnicie”. Mai mult, iubirea devine izvor de cântec și de poezie: „Tot ce atingi se face poezie” („Sonetul creatorului”).
Văzând în el un arheu, Mihai Merticaru închină o adevărată odă lucrătorului pământului în „Sonetul țăranului român” :„Pe dealul argintat, bade Ioane,/ Vii din sau pășești spre eternitate?/ Ce amintire-n tâmpla ta se zbate? / În templul sfânt pari una din coloane”.
Uneori, tonul său devne ironic, acid, ca în „Sonetul visătorului”: „Cu pașii prin gropi și capul în stele, / Aleargă dup-o fantomă ciudată, / Pe care n-a văzut-o niciodată;/ Nu știe de-i printre bune sau rele.//E regele într-o țară visată,/ Trăiește simultan în lumi paralele,/ Nu-i pasă de-i prins în horă de iele,/ De duhurile altor zori se-mbată.” Tonul său rămâne acid și când compară prezentul șters cu luminoase figuri ale istoriei, ca în „Sonetul bărbăției”: „Văd apoi pe Basarabi, pe Mușatini,/ Mângâind o țară înlăcrimată,/ Mircea, Ștefan și Mihai, cei trei divini// Încoronați și cu coroane de spini./ Se-ntreabă azi Patria-ndurerată:/ Unde sunt bărbații de altădată?”
Meditația poetului devine alteori auto-reflexivă, el își sondează adâncimile propriei ființe, contrariat de propriul său alter-ego: „Scrutează orizonturi mai senine,/ Poezia-i călăuzitoare stea,/ Marea bucurie ce-n viață-l ține,// Dăruind tuturor, uitând de sine. / Citind și visând, el are tot ce vrea. / (Cine-i străinul ascuns sub pielea mea?)” - („Sonetul străinului”).
Un panteism tonic stă la baza consonanței cu lumea : „Sprințara clipă vine cu-o minune,/ Sămânța, n-auzi tu cum încolțește,/ Cum prin grădini se cântă îngerește? / Aurorala strălucire nu ne// Ocolește oriunde ne-ntâlnește,/ Culorile încep să se adune / Precum cântecele lumii în strune / (...)/ Simți-vei aproape forța divină” („Sonetul Minunilor”).
Umorul nu lipsește acestei poezii. De exemplu, în „Sonetul muzei ambițioase”, prezintă cu un umor ușor melancolic relația sa cu muza poetică și imboldul de a scrie: „Un spin în inimă mereu îmi coace, / A auzit, scumpetea de ființă, / Că arta se naște din suferință.”. Sau în „Sonetul istoriei”: „Pentru Mircea e prea strâmtă o odă, / Postura asta i-ar fi incomodă.”
Poetul privește cu nostalgie schimbările din societatea românească, îndepărtarea generală de sat: „Văd casa natală stând într-o rână, / Ograda, o bălărie fără gard, / Candelele sub icoane nu mai ard, / Ruina și pustiirea se-ngână,// Un singur par în picioare, drept stindard. / În sat mai trăiește doar o bătrână / Fără biserică, fără fântână, / Sătenii-s, azi, orășeni pe bulevard” („Sonetul satului natal”).
Motivul sic transit gloria mundi apare și el, corelat cu motivul vanitas vanitatum („Și-o voce cântă: «e-n zadar, poete”) : „Vagi amintiri din vremuri depărtate, / Neguri, fumuri și hoardele păgâne, / Turbatul vânt, dinspre toate, mai bate, // regrete, aducând, nenumărate, / Cetăți mult prea vestite zac sub grâne, / Doar cartea înțelepților rămâne.” („Sonetul apuselor glorii”). Este afirmată încrederea în carte, singura care poate rezista timpului, pe linia acelui exegi monumentum aere perennius lansat de Horațiu.
La baza acestora stă motivul fugit irreparabile tempus: „A tinereții vrajă-n neant coboară, / În urmă să privească nu se-ndură. / o fantomatică cimilitură, / Unde-i? Nu e, a fost odinioară.” („Sonetul tinereții”). Motiv de care, firesc, este legat memento mori: „Și nu uita că, dinspre zarea sumbră,/ Tiptil se-apropie șireata umbră!” („Sonetul unui stoic”) sau „Doinește iarna în trupul ostenit, / Se-nclină fruntea înaltă spre glie, / Din cer, ți se mai dă doar o felie” („Sonetul despărțirii”), ori: „Unde mi te-ai ascuns, serenitate? / Ieri eram tânăr, azi am îmbătrânit / Cu un deget agățat de infinit.” („Sonetul regretelor”). De asemenea: „Secat mi-e izvorul cu apă vie, / De trei zile o pasăre mă-ngână, / Eu am să plec, tu să mă ții de mână !” („Sonetul finitudinii”). Și, în acest context, Mihai Merticaru își afirmă poezia ca dar celor care rămân: „Sonetele le las pe toate vouă” („Sonet-testament”).
Și totuși, afirmă poetul, omul găsește puterea de a înainta, chemat de visuri, de iluzii, de fata morgana: „Zările din suflet ni-s infinite, / (...)/ Ca să trăim sub ploaie de ispite // Cu visuri și iluzii troienite. / Nimeni nu se oprește să respire, / Toți aleargă după o nălucire.” („Sonetul unei năluciri”).
Atingând marile teme ale sonetului, iubirea, viața, moartea, meditând la trecerea timpului, la sursele efemere de bucurie ale omului, la eternitate și la divinitate, Mihai Merticaru își cizelează poezia pe linia horațianului dicton: exegi monumentum aere perennius, convins că nimic nu poate fi mai durabil decât arta.






Elisabea Bogătan     12/14/2019


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian