Poeme
O dulce așteptare promisă
Într-o lume pe muchie de cuțit
echilibrul nu se taie,
tot mai des se-ntâmplă să cazi
în taina împlinirii depline,
lumina-ți dăruie gustul fructului.
Din interior scapără flăcări
ce aprind dorințele mute,
timpul se joacă și focul arde
tot ce a trecut în uitare.
Mirosul înoată în aburii cafelei,
tristețea e ca o vioară plânsă
pe corzi albastre în tremur
într-o inimă cuprinsă de fior,
o dulce așteptare promisă.
Sub patima nopții înstelate
încep aripi să prindă iubirea,
o stare de îmblânzire
a femeii norocoase,
naște viață din fructul oprit.
Firescul mă pune întotdeauna la punct
De la o vreme călătoresc prin lume și n-o mai neg
ajung în punctele ei vulnerabile,
firescul mă pune întotdeauna la punct,
frumosul singurătății prin multimi nu mă iartă,
dar nici nu mă lasă plecat acasă.
Nu moare nimeni de prea multă plăcere
un moment oportun trebuie folosit,
scrisuil îmi rămâne ultima fotografie în detaliu
în care las sufletul să rodească din amintiri.
Închis apoi între pereții interiori
am învățat să-i ascult cu răbdarea pusă la încercare,
dar am obosit,
sunt cuprins de un somn nevinovat
prin care visele vâslesc pe tărâmuri străine.
Mă închid în obișnuințe vechi
de care nu pot să scap fără să lupt cu înfrigurare
până capăt conștiința faptului împlinit
prin forța lucrurilor pe care le determin zilnic
ca un orb reperele de orientare
într-un oraș al întunericului perfid.
Pe o bancă-n parc
Odihnesc pe o bancă-n parc,
tinerii se sărută,
acum e timpul, el nu iartă pe nimeni,
se crapă mugurii de înfrunzire,
răbufnește din latență seva
și e loc potrivit.
Oamenii trec și privesc veseli
la năbădăioasele porniri discrete
nu s-au pierdut în uitare
și totul e un scenariu real,
câțiva copii se aleargă pe alei
și rârd cu subânțeles.
Plec și număr pașii până la stradă
fac unele socoteli,
consider că e bine cât m-am plimbat,
trebuie să fac asta-n fiecare zi
ca obișnuință.
Nu mă mai grăbesc,
fac totul cu o măsură sincronizată
ca un ceasornic pus să declanșeze
desfășurarea normală a unui eveniment
la care particip.
Clipele nu se opresc la o șuetă cu femeile,
trec în fugă și le fură în fiecare zi câte ceva
până le vine să nu se mai privească-n oglindă,
dar nu rezistă și caută remedii.
Înțeleg că e o fugă de prezent,
intâmplări nedorite se succed,
de fapt alergi printr-un labirint,
îi cauți necontenit ieșirea,
dar o găsești prea târziu.
Vreau s-ajung în capitală
Trenul pleacă înspre sud
vreau s-ajung în capitală,
scârțâit de roți se aud
să adorm nicio scofală.
Ne plimbăm pe bulevarde
vizităm totul de-a valma,
lângă mine sânu-ți arde
și-l ating ușor cu palma.
Nu știu unde o să dorm
poate mă inviți la tine,
timpul curge uniform,
sângele-n, valuri latine.
între noi curbura zilelor
îmbrac dorințele în haine de sărbătoare
nu imită nimic
totul se metamorfozează în dragoste
între noi curbura zilelor
așteptăm cu încordare
eu știu că ești pregătită demult
pentru contopirea cu visul
n-am crezut că porțile se deschid
când au fost puse zăvoare pe ascuns
și nimeni nu știa de ele
dar lumea are halucinante desprinderi
spre mersul ei înălțător
privesc în depărtare orizontul
și nu pot să-i desenez un contur
îmi torn în cuvinte toate așteptările
tu să le înțelegi la timp
nu ne împăcăm cu gândul altor posibilități
și frăgezim împreună cărarea
convinși
tu vinovată de îndoieli
eu împins de insistențe
cu certurile schimbate între noi
obosite de orgolii
de unde bate vântul
ai putea să-mi spui
de ce porți pe umeri întunericul
și nu-l fugărești călcându-l în picioare
el se lovește de ochii fiecăruia
cu o furie oarbă
pe care nu pot să o înțeleg
lumina îmi curge din ei
fără lacrimi
și nu pot să-i opresc să privească departele
de unde bate vântul
vine praful și ierburile îl subțiază
oamenii îi întorc spatele
și nu se lasă orbiți
poți neglija întunericul din tine
dar nu neglija lumina
care îți călăuzește pașii.
drumul pe care mergi
nu-i numai al tău
dar vei ajunge singur unde trebuie
și ești așteptat
mă alcătuiesc din cuvinte
visul se întoarce în vis
în gânduri dragostea frământată dospește
până i se frăgezește miezul
viitorul rupe lacom din speranțe
își pune pe masă pâinea coaptă
și așteaptă musafirii
ușa rămâne deschisă
mă alcătuiesc din cuvinte
și prin ele mă înalț în fiecare zi
urcă nestingherite-n poeme
și-n umbra lor curg clipe încântătoare
cu sunete de flaut
c-un ochi atent
Dumnezeu privește-n tăcere
și meditează la unele taine
din creația sa.
Pe puntea de trecere
Se culcă pe gânduri ca pe o pernă de aer,
pe liniile paralele ale trecutului către viitor
înalță vise cu niște zmeie spre cer.
Prinde în palme lumina și o răsucește
și tulnicele răsună din munți,
nopțile se văluresc după cursul apelor.
Mă trezesc diminețile și se așază-n brațe
cu bucuriile razelor de peste păduri,
să-mi șteargă fruntea ridată de temeri.
Pe puntea de trecere peste involuții
ostașii grăbiți ai amiezii
vor să odihnească dincolo de orizont,
nimeni nu se opune
doar un sunet de corn anunță adunarea
tuturor cailor pentru plecare.
În mine se naște un altul
cu viitorul pe umerii goi
ce aleargă pe drumuri suprapuse.
ce nu se vede și nu se simte
gândesc și privirea-mi rămâne fixă
încep cu o căutare-n memorie
și fac legături între cunoștiințe
adaog ce știu și ce vreau să știu
fac o sinteză din care să se nască
forma logică de recunoaștere
în care numerele și semnele
capătă semnificații
de întrupare abstractă
dincolo de ele Dumnezeu
verifică
tainele creației sale.
mă inființez în fiecare gând
pe cele exagerate nu le selectez
cu restul nu știu ce să fac
poate scapără undeva o idee
dar nu mă pierd în așteptare
schimb mereu întrebările.
acum forțez necunoașterea
până mai există
până îi sar cercurile strâmte
de pe rotundul împerfect.
găsesc că lumea nu e pe gustul meu
e prea închisă-n geometrii
am tăcerea pusă sub cupole
o explicație nu poate fi definitivă
ce nu se vede și nu se simte
este totuși la locul său ascuns
de unde trimite semnale.
|
Nicolae Vălreanu Sârbu 10/1/2019 |
Contact: |
|
|
