Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Marian Barbu la 80

Dodecagonul criticilor și istoricilor literari din Falanga craioveană de fală incontestabilă a pierdut jumătate plus unul dintre ei, începând cu Al. Piru (Magistrul, ctitor de Filologie și de Universitate cu petlițe de standard european), Mihai Ungheanu, Marin Sorescu, Ovidiu Ghidirmic, până la Constantin M. Popa și Mircea Moisa (cu obârșii în Septentrionul transilvan, la Andrid).

Acestei doimi a Dodecagonului vizat resimțim nevoia să-i alăturăm numele lui Constantin Dumitrache, născut în 1948 la Potcoava, județul Olt, prea repede trecut la cele veșnice, acum vreo 14-15 ani). Și astfel, Dodecagonul se metamorfozează în Cina cea de Taină, cu Al Piru în ipostază de Izbăvitor – curcubeu al Iubirii, Iertării și Învierii întru veșnicie și infinire a Spiritului.

Continuă să se hrănească - uneori hulpav, alteori cu o delicatețe levantină – din hălcile încă zemoase, fraged-însângerate ori, vai !, înmiresmat-scârbavnice, ale poeziei, prozei, dramaturgiei și hermeneuticii actuale, ceilalți șase purtători de condei flamură vie, nonșalantă, fluturând dezinvolt și provocator, cu frenezie, în vântoasele morfolitelor, neguroaselor noastre vremi, vremuiri și vremelnicii crude și nesățioase, violente și asasine ale identităților culturale din Europa veche.

Ne referim la universitarii George Sorescu (92 de ani), Florea Firan (85), Marian Barbu (80), Eugen Negrici (77), Tudor Nedelcea (74) și Gabriel Coșoveanu (56).
Acestora le-am mai putea alătura o gingașă legiune de ieniceri din valurile vârstelor amiezii, precum Gabriela Gheorghișor (39), Mihai Ene (39), Xenia Negrea (42), Mihai Cornel Ungureanu (54), Petrișor Militaru (38), pe care-i despart anumite trepte de acel Dodecagon/ Cină de taină…

Spiritul cel mai fertil, temerar și tenace poate fi considerat, din 1990 până în prezent, profesorul Marian Barbu, chit că – în finalul interviului pe care i l-am luat în urmă cu două decenii - declara șocant și dezarmant că, din varii temeiuri, unele rostite, altele străvezii ori subînțelese, va înceta să mai scrie.
Numai că deșartă s-a dovedit dorința sa de a nu mai scrie, pe care a uitat-o pe o laviță umbroasă, cu miresme de ghimbir și fecioară sud-americană, deoarece putirința de a face exact pe dos și de a fi prezent, an de an – vijelios și viril, percutant, penetrant și de nestăvilit – pe piața de noutăți editoriale, cu numeroase și adesea monumentale volume, s-a dovedit incomparabil mai tare, intempestivă și irepresibilă.

În ultimii 20 de ani, adică după interviul menționat („Sunt un scriitor al lumii. Prin mine respiră o provincie istorică !” – în Suplimentul literar al cotidianului craiovean Cuvântul Libertății, 25 septembrie 1999), Marian Barbu a publicat nu mai puțin de 27 (douăzeci și șapte) de volume, dintre care: 17 de critică și istorie literară, opt de poezie, două de proză. Concomitent, în intervalul 1999-2019, profesorul nostru a semnat 24 de antologii, ediții îngrijite, prefețe și postfețe.
Același neobosit și fervent profesionist al cuvântului scris, Marian Barbu, este autorul, în anii de început ai secolului XXI, a două volume cu profil didactic.
Anterior trâmbițatului anunț cocoșesc de a NU mai scrie în ruptul capului, personajul principal al acestei statistici relevante, doctor în Științe Filologice din 5 iunie 1976, publicase cinci cărți de critică și istorie literară, patru romane, un volum de proză scurtă și, tot editorial, un ciclu de poeme: Septembrie, fată tătară (București, Editura „Albatros”, 1979).

Pornind de la această bornă în timp, 1979, se cuvine să marcăm astăzi, așadar, și împlinirea a 40 de ani de la debutul editorial al scriitorului Marian Barbu – născut la 29 septembrie 1939, leat cu acad. Răzvan Theodorescu, cu universitarul Ion Ceapraz (retras la Bughea, lângă Câmpulung Muscel), cu brăileanul Tudor Octavian sau cu Nicolae Manolescu, Emil Brumaru, Dumitru Matcovchi.

Cărților de critică și istorie literară: Romanul de mistere în literatura română (1981), Aspecte ale romanului românesc contemporan (vol. I – 1993, vol. II – 1995), Simbolistica poeziei lui Ion Barbu (în colaborare cu Simona Barbu, 1997), Reexaminări critice (1997), celor patru romane: Orașul la ora amintirilor (1984), Câmpia nu este singură (1986), Aproapele nostru trădează (1992), Colonelul de la ghiol (1996), volumului de proză scurtă Brazii din Poiana Soarelui (1998) și catapetesmei lirice Septembrie, fată tătară (1979) li se îngemănează șase antologii, ediții îngrijite, prefețe și postfețe, privind scriitori clasici pe care Marian Barbu îi reeditează și-i comentează din perspective contemporane nouă.
Este vorba despre: Ioan M. Bujoreanu (Mistere din București, reeditare în 1984), Hortensia Papadat-Bengescu (Concert din muzică de Bach, 1990 și 1994), Gala Galaction (La răscruce de veacuri, 1991), Ion Agârbiceanu (Licean …odinioară, 1994), Barbu Ștefănescu-Delavrancea (Hagi Tudose, antologie de proză, 1994), Sergiu Dan și Romulus Dianu (Viața minunată a lui Anton Pann, 1996), Traian Demetrescu (Între vis și realitate, antologie de poezii și critică literară, 1996).
Marian Barbu a mai semnat, până în 1999, patru tomuri de scrieri didactice, asigurând, în paralel, oficiile de editor al celebrelor romane Vânătorul, de Fenimore Cooper, respectiv, Regina furtunii, de Herman London, dar și al antologiei de poezie și proză a Comunei Literare Bechet, tipărită sub genericul Zeii vegetali.

Așadar, protagonistul de azi al trecerii pe sub portalul vârstei dintâi a patriarhilor, Marian Barbu, a publicat de trei ori mai multe lucrări din 1999 încoace. De unde putem deduce că, în cazul Domniei Sale, jurământul de a renunța la scris NU a constituit decât o nouă și bărbătească (auto)provocare în a-și consolida cu strășnicie opera-i, pe cât de complexă, pe atât de vastă și de admirabilă.

***
Organizată duminică, 29 septembrie 2019, de la ora 11, de Biblioteca Județeană AMAN – Dolj, în sala Acad. Dinu C. Giurescu, sărbătorirea de 80 de ani a Prof. Dr. MARIAN BARBU este grefată pe lansarea volumului al IX-lea (al nouălea) din suita sa, unică în hermeneutica românească, Trăind printre cărți. (Craiova, Editura GRAFIX, 2019, format A5, 212 pagini).
Subintitulat, ca și anterioarele, Studii, articole, cronici, eseuri, recenzii, convorbiri, interviuri -, noul volum este structurat, aidoma suratelor antecesoare, în trei capitole:
I. Literatură română –
A. Poezie (comentarii despre patru autori: Mircea Ștefan Bretan, din S.U.A., Virgil Dumitrescu, Vasile Mic, Beatrice Silvia Sorescu);
B. Proză (șase exegeze, despre Jean Băileșteanu, Constantin Clisu, Dan Ghițescu – De la Zodia Cancerului, la Zodia Cameleonului ori invers -, Liviu Jianu, Ioan Lăcustă, Bogdan Suceavă,);
C. Teatru (Dan Ghițescu: Omul din teatru și moftul național);
D. Critică și istorie literară (nouă autori: Nicolae Balotă, I.L. Caragiale, Matei Călinescu, Săluc Horvat, Simona Ștefania Lupescu, Tudor Nedelcea, Constantin Preda, Cristina Sava, Dumitru Velea),
E. Cultură și civilizație (Noah Harari);
F. Evocări. Aniversări. Comemorări (Remus Grama, Marin Iancu, Dumitru Micu);

II. Literatură universală (Frederik Backman, Julio Cortazar, Alphonse Daudet, Giovanni Papini, Lenny Ravich);

III. Addenda (De la Casa natală a lui Shakespeare – însemnări de scriitor; Balanța cuvintelor – prefață la volumul din 2018; Ioan Untaru – O pilduitoare carte document, vecină cu un bildungsroman: Dreptul la adevăr, 2018).

Anterioarele opt volume din seria Trăind printre cărți, de Marian Barbu, au fost acompaniate de câte un cuvânt explicativ, prefață ori pro domo -, în deschiderea acestui volum IX exegetul ne pune în gardă că nu mai procedează așa, alegând modalitatea de a-și evalua „ierarhic expozeurile conținute în ediția de față”.
Iată autoevaluările profesorului Marian Barbu, cu care nu suntem decât pe jumătate de acord, întrucât apreciem că a cedat criteriilor de ordin sentimental, mai ales în opțiunea dintâi. În propria-i viziune, ordinea este următoarea:
(1) „în fruntea clasamentului – materialul despre vizita la Casa Memorială a lui Shakespeare, din Anglia”, autorul acestui bloc-notes de călătorie ținând să puncteze categoric: „Importanța lui este în afară de orice dubiu”. (n.n.: importanța da, dar de ce tocmai în piscul clasamentului ?!) ;
(2) „În al doilea rând - ține să evidențieze Marian Barbu -, așez fără nici o reținere, Memoriile învățatului Nicolae Balotă. Oare nu i se cuvenea și lui un loc la Academia Română ?”. În spiritul adevărului, ca probă de prețuire, respect și empatie pentru profesorul nostru de Română din clasa a IX-a D, de la „Frații Buzești” (Craiova) -, nu ne putem abține să opinăm, însă, că, într-adevăr, eseul domniei sale despre personalitatea cuceritoare a poliglotului Nicolae Balotă este unul dintre cele mai valoroase din noua carte, dar …nicidecum primul. Cu mult mai dens și de finețe irefragabilă a analizelor este – în ceea ce ne privește - studiul, de standard academic-occidental, despre Matei Călinescu (pe care-l definește drept „admirabil profesor de literatură comparată”), eseu care pornește de la cartea acestuia de mare rafinament, din 2017, A citi, a reciti: către o poetică a (re)lecturii. Imediat lângă umărul acestui eseu despre Matei Călinescu, putem alipi bijuteria hermeneutică a lui Marian Barbu dedicată lui I. L. Caragiale: Un Mic Tratat de Teorie Literară (Câteva păreri, 1971).

În schimb, împărtășim punctele de vedere exprimate în preambulul intitulat În loc de Cuvânt înainte. Și anume că studiul despre poezia lui Mircea Ștefan Bretan face parte din top 4. Stabilit în USA, autorul româno-american scrie o poezie „surprinzător de modernă, reînviind suprarealismul într-o legitimă formă a comunicării. El lasă în urmă (…) poezia leneșă și proletcultistă, lipsită în totalitate de vibrația esteticului peren.”.
Suntem, totodată, de acord cu a patra dintre evaluări, pe care o cităm integral: „Din capitolul de Literatură universală, aș desprinde doar doi autori: Frederik Backman – cu al său Ove, și pe evreul Lenny Ravich. Americanizat, în prima parte a vieții lui, cum reiese din scrierile sale în a doua parte, Terapia prin râs, încercând să se adapteze la noile realități, la revenirea sa în Israel. E o spumantă depoziție, adică o confesiune nealterată de luare în posesie a sinelui, în imediată realitate.”.

De o gravitate cu totul deosebită, prin mărturisirea pe care o conține, este afirmația din ultima frază a preambulului volumului IX din seria Trăind printre cărți: „Restul textelor deconspiră starea neliniștii creatoare a unui înstrăinat român (s.n.) de meleagurile lui, fie în USA, fie în Canada.”.
Descumpăniți, întrerupem lectura. Adăstăm în a cugeta la rece, cu detașarea de care mai putem fi în stare, apoi, după ceasuri bune-rele, reluăm… Și, de astă-dată, nutrim speranța că am dedus/ am înțeles ce vizează litania frustă, barbar de sinceră a profesorului Marian Barbu din cuvintele „deconspiră starea neliniștii creatoare a unui înstrăinat român de meleagurile lui…”.
Chiar și la mii de kilometri depărtare de plaiurile natale, din Mileștii de Dolj (peste deal față de Bulzeștii lui Marin Sorescu), de metropola formării din anii studenției și ai doctoratului, la Universitatea din București (Promoția Centenară), ori de străvechea, tainica și atât de încărcata cu energie pozitivă maximă: Cetatea Băniei, loc al maturizării biologice și creatoare, al consacrării sale pe multiple planuri și al recunoașterii statutului de scriitor cvasi-total -, Marian Barbu nu are cum să-și ostoiască Dorul de Casă, Dorul de Acasă decât re-trăind realitățile de aici, prin universurile descifrate din tolba de cărți cu care pleacă peste ocean, de fiecare dată, din propria-i rezidență oficială: str. Crișului nr. 10 (fost 6), din coasta celebrei Școli „Petrache Trișcu”, a Ansamblului Folcloric Profesionist „Maria Tănase” și a Brigăzii de Jandarmi Craiova.
Trecem peste detaliul, poate nesemnificativ, că un sfert dintre titlurile scrierilor incluse în volumul IX din Trăind printre cărți încep cu articolul nehotărât ”UN” (p. 15: „Un poet modern român american”; p. 20: „Un adevărat poet modern”; p. 49: „Un scriitor în devenire imediată – fulgurații”; p. 94: „Un Mic Tratat…”; p. 119: „Un cărturar cu dreptatea sfântă…”: p. 121: „Un important poet contemporan pe treptele prozodiei clasice”; p. 165: „Un roman suedez…”; p. 184: „Un autentic/ presupus roman istorie”), iar altele, doar 1%, încep cu „O” (p. 23: „O altă tectonică a poeziei lirice?”; p. 37: „O scriere tezistă…”; p. 210: „O pilduitoare carte…”) și menționăm că altitudinea ideatică și registrele expresive ale tuturor studiilor, cronicilor, eseurilor, recenziilor și celorlalte materiale din recenta apariție editorială sunt demne de toată lauda, purtând pecetea definitorie a personalității criticului și istoricului literar craiovean de incontestabilă notorietate: Marian Barbu.
Indiferent dacă demersurile sale exegetice se întind pe un număr mare de pagini – 15 p. în cazul lui Dumitru Velea (volumul Odette, considerat pe de-a întregul „o revelație a poeziei de dragoste”); 13 p. Nicolae Balotă (abisul luminat, memorii, 2018), 12 p. Ioan Lăcustă (Luminare, 2007), câte 10 p. Noah Harari (Homo deus, 2018), respectiv, Lenny Ravich (Terapia prin râs, 2003) – ori sunt mostre de texte exemplare de mică întindere – de la o pagină și jumătate – referitoare la volumul lui Ioan Untaru (Dreptul la adevăr, 2018), Remus Grama (Românii americani și Marea Unire din 1918, publicat în 2018), respectiv, Virgil Dumitrescu (două plachete de versuri: Imperiul nostru de tandrețe & Claxoane și fluturi) – ele probează convingător acribia documentării, voluptatea analizei și sintezei, precizia diagnosticului și rigoarea judecății de valoare.

Susținem cele afirmate până acum prin câteva decupaje, pe cât de relevante, pe atât de pitorești, inedite ori foarte puțin cunoscute: „Scriu pentru prima oară despre cel care a fost un monstrum eruditiones al culturii române: Nicolae Balotă, care s-a stins din viață la Nisa (Franța), la 20 august 2014. L-am văzut o singură dată în viața mea, în 1990, când toată scriitorimea română se adunase într-un conclav democratic (…) Cea mai consistentă buclă memorialistică, în cele trei părți ale cărții, este deschisă pentru Lucian Blaga, adevăratul mentor al tuturor activităților culturale ale lui Balotă. (…) Ucenicului de mai târziu i-a fost permis să-i cunoască și intimitățile omului Blaga. Una dintre ele legată de iubirea față de Jeni Mureșan, soția preotului, devenită apoi soția lui D.D. Roșca (…în paranteză, exegetul craiovean exclamă: deh, femeia, veșnica poveste!) Cornelia (Brădiceanu) și fiica ei, Dorli, o admiseseră în sânul familiei Blaga, pe doamna Jeni, ca pe o bună prietenă, când, de fapt, ea se dovedise o uzurpatoare de drept conjugal. (…) Revenind la setea de iubire a flirturilor blagiene, iată cum o justifică Nicolae Balotă: Lucian era dintre acei oameni pentru care dragostea nu e căutarea celuilalt, ci aproape exclusiv o căutare de sine. Era momentul în care Blaga a început să aibă nevoie de muze. (…) În convorbirile cu Blaga, gânditorul din Lancrăm s-a exprimat într-un anume fel, într-o anume împrejurare: Doi oameni deosebit de inteligenți am întâlnit în viață, pe Titulescu și pe Goga (…) Dar poate că Goga era mai inteligent decât Titulescu.”
În ultima pagină din studiul rezervat lui Nicolae Balotă – pe care, ca portretist, îl consideră „coborât parcă din pânzele unui Bosch – nordicul…” (n.n. Jeronimus Bosch) – descoperim linii de forță dincolo de care transpare, ca din fulgerări, străfulgerări stroboscopice, însuși unul dintre portretele spirituale caracteristice pentru hermeneutul buzeștean, Marian Barbu: „Poliglotul Nicolae Balotă nu pregeta nici o clipă să aducă o laudă Cuvântului, mai cu seamă după ieșirea din temniță: Eu însumi nu mă simțeam liber; continuam să port cu mine, în mine zăvoarele celulei. Dar Cuvântul reda un rost, un sens zilelor mele. El mă salva, umplând golul zilelor mele. Acestea redeveneau, din ce în ce mai mult, una cu lucrările mele. Iar munca mea (vorbesc iar de cea creatoare, nu de robotul alimentar) avea, pe lângă alte virtuți ale ei, pe aceea de a fi liberatoare. Scriind, mă eliberam (…) Am trăit, de fapt, cei mai mulți ani ai vieții mele în exil.(…) Refugiul meu, adăpostul meu ultim a fost și continuă să fie casa mea de cuvinte.” .
Prin ricoșeu, Marian Barbu îi dă binețe bulversantului filosof în uniformă neagră Heidegger, pentru care Poezia - altfel spus Cuvântul magic/ Cuvântul - constituie Casa Ființei.
Dacă al nostru concitadin Nicolae Bălașa (soțul delicatei poete Beatrice Silvia Sorescu) își adună roua frământărilor sale universitare în volumul înveșmântat fest în uniformă azurie și înnobilat cu epoleții titlului Ființă și Ființare -, Marian Barbu face pasul de la Casa Fiirii și a cuvintelor profane la Casa, strălucitor de alb-aurie-opalină, Sacră, adică la Casa Cuvântului (cu inițială mare), care Logos înseamnă, adică Dumnezeu.
La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era la Dumnezeu. Dumnezeu era Cuvântul…
Pentru cei neinițiați, pasul la care ne referim poate să pară normal, dacă nu cumva chiar unul oarecare. Dar adevărul este cu mult mai profund și mai departe de acest orizont îngust. Cu ochi de cârtiță orizont. Orb orizont.
Deoarece pasul făcut de Marian Barbu este unul de atlant, de titan, de urieș. Aidoma Respirărilor lui Nichita Stănescu și faimoasei lui aserțiuni, din această carte de eseuri, conform căreia: „Limba Română este patria mea”.
La fel de bine, din Casa verbului-Hristos A FI – pe care se întemeiază Palatul de cleștar numit, în spiritul Maicii noastre: Limba Română, FIIRE (parcă mai expresiv, mult mai expresiv decât ființare) -, Marian Barbu ne trimite, și prin volumul IX din serialul-columnă fără sfârșit Trăind printre cărți, surâzătoarea sa urare-mângâiere, dar și tandru blestem: ”Mânca-v-ar Raiul!”.
De la Casa Fiirii și a cuvintelor, la Casa Cuvântului/ Logos/ Dumnezeu…
Îți mulțumim pentru tot și pentru toate, te slăvim, te mărturisim, te manifestăm și te iubim, Unicule Creator.

DAN LUPESCU

P.S. : Mesajul subliminal pe care îl induc cărțile profesorului Marian Barbu ne duce cu gândul la îndemnul testamentar al scriitoarei Cella Serghi (devenită celebră, peste noapte, în 1938, prin romanul Pânza de păianjen, ce a repurtat un succes de piață cu mult mai mare decât Enigma Otiliei, al lui G. Călinescu, apărut în același an). Mesajul Cellei Serghi a fost înregistrat de soții Doina și Ilie Rad, care i-au luat ultimul interviu, în 1992, cu câteva luni înainte de a trece pragul eternității, în ultima săptămână de septembrie… Mesajul pentru tinerii începutului de secol XXI, din România, sună astfel: „Să muncească mai mult și mai bine. Și să simtă mai profund ceva pentru țara noastră !”.
D. L.





Dan Lupescu    9/12/2019


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian