Iertarea morților
La înmormântarea din tradiția ortodoxă românească creștinii își spun între ei “Dumnezeu să-l (o) ierte!” (pe cel tocmai răposat). De ce oare? Pentru că cel trecut în veșnicie nu mai poate cere iertare pentru sine. Și-atunci noi, cei ce suntem încă în trup, ne rugăm Bunului Dumnezeu să nu-l piardă, ci să-l mântuiască, să-l recupereze și pe el(ea) iertându-l(o), indiferent de păcatele săvârșite pe pământ. Cei sceptici s-ar întreba: Dacă Dumnezeu e așa de bun, atunci de ce-ar mai fi nevoie de o astfel de rugăciune? Răspunsul este că deși rugăciunea e adresată lui Dumnezeu,aceasta nu își are rostul de a-l “îmbuna” pe El, ci are rolul mai degrabă de a ne îmbuna tot pe noi în raport cu semenii pentru că ne solidarizăm între noi prin rugăciune; ne îmbunează și în raport cu cel trecut în veșnicie, față de care ne putem reconsidera atitudinea, dacă nu am avut o relație prea bună cu el atâta timp cât a fost pe pământ; ne îmbunează în raport cu Dumnezeu, de care ne amintim mai ales în aceste momente de faptul că de El depinde viața noastră. “Dumnezeu să-l ierte!” este, de fapt, participarea întregii Biserici la exorcizarea de orice rău săvârșit de cel trecut din viața aceasta. Cât de exorcizat va fi acesta, rămâne o taină pentru că noi nu putem ști dacă și cât și-a dorit cel adormit iertarea și prezența lui Dumnezeu! Chiar atitudinea conștientă din ultimile clipe din viața pământească pot fi decisive pentru dobândirea iertării, iar noi, de cele mai multe ori, nu putem ști nimic despre reacția intimă a celui care tocmai părăsește lumea aceasta. Se spune că un ucenic și-a întrebat starețul despre osânda unui sinucigaș care tocmai se aruncase de pe o clădire. Iar starețul i-a răspuns...întrebându-l : - Dar de unde știi tu ce s-a întâmplat în sufletul lui de sus până jos? La acest răspuns se naște mai departe întrebarea: Atunci de ce Biserica pedepsește pe acei care se sinucid prin lipsirea lor de asistență religioasă, dacă tot nu știm ce se întâmplă cu sufletele lor în momentul dinaintea trecerii în veșnicie? Răspunsul este acela că Biserica nu pedepsește pe nimeni, ci Biserica a ales să procedeze astfel, tocmai pentru a descuraja sinuciderea, act care contravine voinței lui Dumnezeu.
Pe de alta parte, lipsirea de asistență religioasă pentru sinucigașii atei de exemplu, nu este nici pe departe o desconsiderare din partea Bisericii, ci dimpotrivă este un act de respect pentru optiunea celui decedat. Atâta timp cât a fost în viață, el nicicum nu și-ar fi dorit să aibe de a face cu Biserica. Și-atunci aducerea lui în Biserică nu este un act împotriva voinței lui, dacă el niciodată nu și-a dorit? A înmormânta un ateu nepocăit, care toată viața lui a refuzat asistența Bisericii, ar fi o ofensă adusă chiar lui însuși. Ar fi asemenea situației în care, prin absurd, un budist sau musulman ar fi înmormântat în Biserică cu preot ortodox.
Kitchener ON
|
Parintele Didel Furtuna 9/11/2019 |
Contact: |
|
|
