Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Cercul Militar Național

Monumentele și locurile intrate în istorie și ulterior demolate sunt o poveste eternă a oricărui oraș, dar parcă a Bucureștiului în special. În următoarele două episoade ne vom concentra pe istoria unuia dintre cele mai reprezentative monumente pentru capitala ultimului secol: Cercul Militar Național.

Construit cu doar câțiva ani înainte de Marele Război și Marea Unire, Cercul Militar a luat locul unei mănăstiri despre care puține informații s-au mai păstrat, astăzi. Se numea Mănăstirea Sărindar și a dăinuit cel puțin 300 de ani, până să fie demolată, în 1907. În cinstea ei, totuși, după 1989, autoritățile au numit zona din fața Cercului Militar ”Rotonda Sărindar”, unde găsim, conform unei plăci de marmură așezată în 2001, ”Fântâna Sărindar”.
În prezent, locul pe care era poziționat „Serindarul” se află în centru Capitalei, deși pe atunci se afla la marginea orașului, iar mănăstirea din jurul lui se întindea începând cu lacul Cișmigiu până aproape de malul Dâmboviței.
„Serindarul” a devenit apoi unul dintre cele mai sigure din capitală, drept pentru care visteria țării a decis să se mute aici.
Biserica din jurul „Serindarului” a căzut victima cutremurelor violente din secolul XIX (în 1802, 1838 și 1894).
După ultimul, biserica ajunsese atât de șubredă încât autoritățile au considerat că pune în pericol viața cetățenilor și au demolat-o.
Zidurile au fost date jos și în loc s-au făcut un scuar, o fântână și un piedestal, pe care avea să fie așezată o machetă a Statuii Libertății. După mai bine de un deceniu, avea să înceapă construcția Cercului Militar, în 1912, pe care o putem vedea și astăzi, impozantă și plină de istorie.

Cercurile militare au reprezentat o formă organizatorică adaptată unui demers socio-cultural modernizator. Nevoia de modernizare în domeniul militar a fost acută, împrumutirile, în special instituţionale, din armatele occidentale, cu referire deosebită către armata franceză făcându-se simţite în organizarea instituţiilor armatei romaneşti nu însăşi în mentalitatea conducătorilor.
Teoria conservatoare a formelor fără fond, în măsura în care poate fi considerată o realitate greu de contestat nu a ocolit instituţia armatei române.
Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului XX, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor.

În căutarea unui local propriu
Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, după dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului și după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Având în vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era însă în proprietatea Ministerului Agriculturii și Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

Problema a fost discutată mai întâi în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentru și 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit să sufere amânări.

La 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut și prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru și doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată și de Carol I.
Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei.

Dispute “creatoare”
Din raţiuni de ordin financiar începerea construcţiilor la viitorul palat a fost supusă amânării în repetate rânduri până la începutul anului 1911 când Nicolae Filipescu, fiind declarat titularul Ministerului de Război în cabinetul conservator instalat la finele anului 1910, a dispus ca instituţia pe care o conducea să ofere o donaţie de 200.000 lei pentru demararea lucrărilor de construcţie. Deasemenea el s-a implicat efectiv în materializarea proiectului acordând o serie întreagă de alte facilităţi pe durata mandatului său. Numai datorită acestui sprijin din partea omului politic conservator s-a putut trece, după mulţi ani de aşteptare, la începerea construcţiei clădirii.

Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze în special în jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar în mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu și cu echipa acestuia de colaboratori.

În anii 1911-1914 disputele dintre cele două tabere au fost multiple întârziind într-o măsură însemnată mersul lucrărilor. Vasile Zottu prevâlandu-se de funcţia sa oficială, a reuşit uneori să-şi solidarizeze comitetul de directive al Cercului și comisia pentru supravegherea mersului construcţiei.

Problema financiară care s-a dovedit a fi un adevărat obstacol pentru începerea construcţiei vreme de mai mulţi ani a fost rezolvată datorită în primul rând donaţiei Ministerului de Resort. Fondul aflat la dispoziţie pentru construirea palatului era de aproximativ 470.000 lei sumă care era suficientă pentru faza de început.

Antrepriza Blekman-Moscovici a fost însărcinată cu execuţia lucrărilor în 1911 executându-se săpăturile pentru fundaţia viitorului palat. Din cauza conflictului Zottu-Maimarolu lucrările au înaintat lent, până în anul 1913 când lucrările au fost sistate, clădirea a fost ridicată până la cota de 8 metri, construindu-se fundaţiile și placa de beton armat În cursul anului 1914, construcţia Palatului Cercului Militar s-a încheiat la roşu și s-a învelit. În campania anului 1915 s-au continuat o serie de finisaje și lucrări mai ales la etajele 3 și 4 precum și la terasă. La sfârşitul anului clădirea era practic gata;se punea la acea dată problema ultimelor finisaje interioare şi exterioare şi a dotării cu mobilier pentru ca la începutul lui 1916 Palatul să reprezinte deja un reper urbanistic al Bucureştiului.

În anii Războiului
Intrarea României în Primul Război Mondial pe 25 august 1916 a însemnat o nouă etapă şi în viaţa noului construit Palat. Întreaga capitală a fost supusă bombardamentului aerian fenomen care până atunci era total necunoscut populaţiei bucureştene. Timp de câteva săptămâni forţele aeriene duşmane au bombardat Bucureştiul provocând distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.

Toamna anului 1916 a consemnat două evenimente de tristă însemnătate, primul la nivel general Bucureştiul fiind ocupat de forţele inamice iar al doilea la nivel particular pentru Cercul Militar, generalul Vasile Zottu s-a sinucis în locuinţa sa din strada Golescu nr.1.

În timpul ocupaţiei germane Palatul Cercului Militar a fost transformat în închisoare pentru prizonierii români și ruşi capturaţi de inamic. În acelaşi timp a devenit postul principal de gardă al oraşului Bucureşti. În timpul celor doi ani de ocupaţie Palatul transformat în corp de pază, a devenit un fel de simbol al ocupaţiei germane.

În luna noiembrie a anului 1918 au revenit la Bucureşti familia regală şi guvernul. Pentru sediul Cercului Militar Bucureşti perioada de ocupaţie a fost una de tristă amintire ca pentru toată ţara de altfel. Perioada postbelică a însemnat și necesitatea de a termina și inaugura acest edificiu.
În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat să facă faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman și Moscovici, constructorii clădirii. Din cauza intrării României în război, nu s-au mai putut achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a adresat Ministerului de Război care a propus un arbitraj acceptat de Comitetul de Directive al Cercului Militar. Prin decizia acestui tribunal instituit ad-hoc Cercul Militar a fost obligat să plăteasca atreprizei suma de aproximiativ 835.000 lei, astfel procesul a încetat.






Dumitru Constantin    5/28/2019


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian