Amintiri : Copiii din Cartierul Gării de Nord
Copilăria, Daniel și-o petrecuse în cartierul Gării de Nord spre Piața Matache Măcelarul, în zona cuprinsă între Gara de Nord, Bulevardul Dinicu Golescu, Strada Berzei, Strada Buzești și Calea Griviței. Pe acolo nu era, la început, decât o singură școală, Școala generală nr. 151, de pe Strada Gării de Nord, care gemea plină ochi de copiii familiilor de curând mutate în blocurile noi de pe Dinicu Golescu și de pe Strada Gării de Nord. Clasele aveau fiecare câte 40-42 de elevi. În cartier era o droaie de copii. Fiecare familie avea unul, doi, trei sau chiar patru copii, școlari de clase elementare.
O nouă școală trebuia urgent să mai apară în cartier, iar după câțiva ani a apărut: Școala generală nr. 152, de pe Strada Virgiliu, foarte aproape de Hipodromul din Calea Plevnei. Aici au fost mutați toți copiii de la vechea școală Cuibul cu Barza de pe Știrbei Vodă, care s-a transformat apoi în școală de muzică, și cei care aveau locuințele pe Bulevardul Dinicu Golescu. Așa că Daniel fu mutat împreună cu toți copiii din bloc și din blocurile vecine la Școala generală 152, din Strada Virgiliu, unde urmă clasele V, VI, VII și VIII.
Noua școală era frumoasă. Curtea mare, largă, cu teren de handbal, cu teren de baschet, cu o pistă de 50 m pentru alergări, cu 2 gropi de nisip pentru sărituri și, în spate de tot, înspre căminele studențești din Ștefan Furtună, cu un mic parc umbrit de castani bătrâni și vânjoși. Profesorii erau calmi și relaxați, amuzați de naivitățile, penibilitățile și prostiile elevilor. În cancelarie se povesteau cu umor și cu îngăduință întâmplări comice, trăsnite în care elevii dădeau dovadă de ingeniozitate, de talent sau de intuiție. Firescul din comportamentul profesorilor se revărsa din plin asupra elevilor. Nu prea erau scandaluri între ei, nici bătăi sau reclamații în ședințele cu părinții, așa cum des se întâmpla la cealaltă școală, cea din Strada Gării de Nord, unde majoritatea profesorilor erau mari, știutori și importanți, pătrunși de menirea lor de educatori și, pe deasupra intimidați de politica acelor vremuri. Pentru ei, elevii reprezentau o problemă nu tocmai simplă de rezolvat în spiritul indicațiilor venite de la inspectoratul școlar. Erau, în fond, niște mici animale care trebuiau atent observate și energic strunite. În plus, aceștia, elevii adică, mai aveau și prostul obicei de a pune întrebări tâmpite, total nelalocul lor, dovedind că acasă primeau informații aiurea în dezacord cu noile vremurile pe care le trăiam. De exemplu, un elev întrebase dacă era adevărat că rușii ne-au ciuntit granițele. Surprinsă și încurcată, roșie la față de furie, apoi imediat albită de teamă, profesoara i-a explicat nătărăului, cât a putut ea de calm că, de fapt, o parte din fostul teritoriul al României era al rușilor și că acesta a trecut după război, în mod firesc, la ei. Toată clasa de mucoși care începuseră să se foiască în bănci atunci când colegul lor pusese întrebarea aceea tâmpită, a tăcut brusc la răspunsul profesoarei, gândindu-se fiecare în tăcere la ceea ce, acasă, le spuseseră șoptit părinții.
Spațiu de jucat fotbal între blocuri nu prea era. Doar șotronul, hoții și vardiștii, leapșa, poarca, țară-țară vrem ostași și… cam atât. Așa că una dintre bucuriile lui Daniel și a ale băieților din bloc era mersul la filme duminica, chiar dacă le venea cam greu să urmărească pe ecran scrisul ce se schimba prea repede. În cartier erau patru cinematografe. ”Gheorghe Doja”, fost ”Marna” înainte de 44 și devenit, mai apoi, ”Feroviarul”, se afla pe Calea Griviței colț cu Buzești. Era cel mai mare și mai frumos cinema din zonă, cu două balcoane mari în spatele sălii. Dacă te așezai la parter, era bine să nu stai pe rândurile de sub balcoane pentru că, în timpul filmului, îți cădeau în cap coji de semințe scuipate de cei de sus. La ”Gheorghe Doja” veneau cele mai frumoase filme. Mai întotdeauna la bilete era o coadă care ieșea din sala casei și se întindea în formă de hărmălaie pe mai mulți metri de-a lungul trotuarului din față, spre Gara de Nord, până aproape de baraca de tir unde puteai să tragi cu puștile cu alice la 25 de bani alica în cerculețele albe de pe figurinele de tablă vopsită din fundul barăcii, care, lovite, cădeau ca secerate. Mai puteai să tragi și în țigările așezate în picioare una lângă alta, înfipte în niște cuișoare de metal pe o scândurică de brad, sau, și mai și, în bețele de chibrituri așezate în aceeași poziție verticală, în rând cu țigările.
Rulau filme tari la ”Gheorghe Doja”, filme cu Jean Marais și Gerard Baray: ”Miracolul Lupilor”, ”Misterele Parisului”, ”Căpitanul Fracasse”, ”Cei trei mușchetari”, ”Angelica”, ”Cartouche” și ”Scaramouche”, filme ale căror titluri copiii le pronunțau exact așa cum se scriau, până când mama lui George, auzindu-și îngrozită odrasla schilodind franceza mai rău decât Coana Chirița, l-a învățat pronunția corectă, după ce l-a făcut prost. Așa au aflat cu toții că se zice corect ”Scaramuș” și ”Cartuș” (cu ș), nu Scaramuche și Cartuche (cu che).
Și de atunci, ca să nu se mai facă de râs, au început băieții să fie mai circumspecți cu titlurile filmelor. ”Fiul Căpitanului Blood”, film cu pirați, le-a dat mare bătaie de cap. Unii pretindeau că se pronunță Blaad, că așa auziseră ei că ziceau ăia din film. Alții, că nu, că se pronunță corect Bluud, că așa se pronunță și Robin Hood care se scrie tot cu doi de ”o” ca și Blood. Au trebuit să se ducă la un băiat mai mare, de la liceu, ca să-i lumineze că Hood se pronunța, într-adevăr, Huud dar că Blood se pronunța Blaad. N-au înțeles de ce doi de ”o” se pronunțau într-o parte într-un fel și în altă parte altfel, de ce nu era o regulă ca lumea, care să se respecte, și de ce engleza era o limbă așa de ”sifilitică”. Numele proprii, chiar și cele din limba română, le dădeau băieților multe probleme. În clasa a III-a, George era gata să se ia la bătaie cu Florin că numele poetului care scrisese ”El Zorab” (crudă și cinică poezie!) era Cojbuc, cu ”J„” și nu Coșbuc, cu ”Ș”, și aducea ca argument, greu de combătut, faptul că numele unui poet nu putea să vină de la ”coș” - Coșbuc, coș de gunoi sau coș de hârtii. I-a potolit învățătoarea care le-a spus, spre dezamăgirea lui George și a noastră, care înclinam să-i dăm dreptate, că numele corect era ”Coșbuc” cu ”Ș” de la coș.
Alt cinematograf din zonă era ”Alexandru Popov”, care apoi s-a chemat ”Dacia”, iar înainte de 23 August se numise ”Marconi”. Era tot pe Calea Griviței, pe stânga, mergând doar vreo 50 de metri spre Gara de Nord de la intersecția cu Buzești și Berzei, acolo unde în Calea Griviței intra o mică străduță de doar câteva case, numită Strada Atelierului, și care, din partea cealaltă, venea direct dinspre mijlocul Pieței Matache. Aici, la Cinematograful ”Alexandru Popov” sau ”Dacia” biletul de intrare era mai ieftin, doar 1,50 lei la categoria I, față de 2,50 lei la ”Gheorghe Doja” și, lucru deosebit, spectacolele rulau ”în continuare”, adică puteai să intri când voiai, la mijlocul, la începutul sau la sfârșitul filmului și puteai să stai cât voiai, chiar toată ziua. Era bine și nu era bine. Era bine pentru că puteai intra oricând, fără să mai aștepți ora de începere a filmului, dar nu era bine pentru că nu prea înțelegeai filmul luat de la jumătate și trebuia să mai stai să-l vezi încă o dată de la început. Pe urmă, nu prea aduceau filme bune acolo, din acelea cu bătăi, cu aventuri sau filme color. Erau mai mult filme alb-negru. Cele mai bune filme de acolo erau filmele cu nemți și cu război. Un băiat descoperise că filmele care începeau cu apă, cu imagini luate pe mare, pe oceane sau pe ploaie, erau filme cu război și cu nemți. Nu verificase temeinic nimeni descoperirea deși aceasta se cam contrazicea singură. Dușumeaua cinematografului ”Dacia” era din scândură veche, înnegrită de vreme și mirosea puternic a petrosin. La balcon urcai pe o scară strâmtă cu trepte tot de lemn, pe care nu încăpeau două persoane deodată. Acolo, sus, intrarea în balcon se făcea printr-o sală întinsă cât ținea balconul și destul de lată, cam de vreo 4-5 metri, sală unde exista o garderobă fără garderobieră. N-am văzut niciodată pe nimeni să-și fi lăsat hainele la garderoba aceea, pentru că dacă și le-ar fi lăsat era mai mult ca sigur că nu și le-ar mai fi găsit niciodată.
Pe Strada Berzei cam vis-a-vis de Hala Matache, aproape de statuia lui Boteanu așezată în capul Străzii Popa Tatu, era alt cinematograf: cinematograful ”Grivița”. Când pe la sfârșitul anilor 60 a fost dată în folosință o sală nouă de cinematograf pe Calea Griviței, lângă Podul Basarab, numele de ”Grivița” a fost preluat de această sală nouă, iar sala veche din Berzei a primit numele de ”Cultural”. Dar nici sub numele de ”Cultural” sala veche n-a funcționat prea mulți ani, pentru că s-a desființat din lipsă de spectatori, lucru deloc de mirare la filme pe care le aduceau acolo. Numele de ”Cultural” a fost trecut atunci altui cinematograf situat undeva mai la sud de BIG Berceni, pe Bulevardul Obregia, iar în sala din Berzei, după ce o vreme a rămas nefolosită, s-a deschis mai târziu un magazin cu produse de tinichigerie, care nici el n-a avut o viață prea lungă.
La cinema ”Grivița” sau ”Cultural”, Daniel văzuse un film despre viața lui Lenin. Erau arătate în film casa și locurile unde trăise Lenin, străzi pe care se plimbase sau pe care trecuse Lenin. Mergând spre casă, pe Strada Cameliei, Daniel revedea imagini din film și se gândea cu înflăcărare că, peste ani, și despre el avea să se facă un film, iar Strada Cameliei pe care mergea el acum avea să fie arătată în film cu imagini însorite, pe muzică victorioasă și comentate de vocea clară și gravă a prezentatorului: ”Pe această stradă, pe acest trotuar, cu ani în urmă, au trecut pașii lui Daniel…”
Pe Strada Buzești, la câteva zeci de metri de intersecția cu Grivița, mergând spre Piața Victoriei, era al patrulea cinematograf din zonă, Cinematograful ”Buzești”, pe care, după 90, nostalgicii vechilor denumiri l-au rebotezat ”Marna”, crezând în mod greșit că acesta era vechiul ”Marna” de dinainte de război și nu cel de pe Grivița, respectiv ”Feroviarul”. Confuzia venise din faptul că cinematograful ”Marna” (ulterior ”Gheorghe Doja”, devenit apoi ”Feroviarul”) avea intrarea de pe Calea Griviței, dar ieșirea se făcea printr-o ușă dublă din fundul sălii care dădea în Buzești, chiar lângă hotelul cu același nume, ”Hotel Marna”. Și unde mai pui că ambele, hotel și sală de cinematograf aparțineau aceluiași proprietar.
Nici aici nu rulau filme prea bune, nu era niciodată coadă la bilete. Cele mai interesante erau filmele alb-negru la care era interzis accesul tinerilor sun 12 ani. În rest… aiureli.
Un alt cinematograf ocazional pentru băieții din cartier era cel din curtea Spitalului Militar Central. De pe Dinicu Golescu, se sărea gardul spitalului și se mergea, evitând santinela, până la grădina de vară din curtea acestuia unde vara, în zilele de joi și duminică, se prezentau pe gratis, pentru bolnavii internați, filme de război.
La Palatul CFR, duminica dimineața, într-o sală mare și frumoasă în care se țineau și serbările școlărești de sfârșit de an, rulau, de asemenea, filme bune, dar era cu intrare, 1,50 lei biletul. Dacă nu era film, în sala de la Palatul CFR erau spectacole de muzică ușoară. Acolo Daniel îi văzuse și ascultase pe Margareta Pâslaru, pe Sergiu Cioiu și pe Cristian Popescu.
Ce frumoase erau filmele! Copiii nu pricepeau nimic din ce ziceau și făceau personajele de acolo, dar se uitau vrăjiți la ele, iar ei erau eroii unei alte lumi neînțelese și tocmai de aceea fascinante. Dacă îi întreba cineva despre ce era filmul pe care îl văzuseră, nu puteau spune decât că a fost cu bătăi sau nu, că a fost cu război sau nu și că fusese, cu siguranță, frumos. Foarte frumos.
Când începuse să prindă câte un cuvânt două dintre cele care apăreau și dispăreau rapid de pe marginea de jos a ecranului, Daniel a mers cu părinții la un film care se chema ”Cezar”. A așteptat tot filmul să apară Cezar dar acesta nu vrut să se ivească nici măcar o dată până la sfârșitul filmului. Din când în când, printre cuvintele care defilau în josul ecranului răsărea câte un ”Caesar”, dar ”Cezar”, niciodată. Daniel nu a putut urmări din tot filmul mai nimic pentru că a tot așteptat să apară odată ”Cezar”, dar ”Cezar” n-a apărut deloc. Probabil că afișul de afară, din vitrina cinematografului, pe care scria ”Cezar”, greșise filmul și îl anunța pe cel din programul viitor, nu pe cel care rula.
Dar cu filmele nu aveau probleme numai copiii, ci și oamenii mari. Chiar mari de tot. Odată a venit la Daniel acasă, de la țară, tata-mare din partea mamei. Era pe vremea când în oraș rula cu sălile pline și cu bătaie la casele de bilete filmul indian ”Vagabondul” cu Raj Kapur. Mama lui obținuse cu mare greutate trei bilete, pentru ea, pentru tata lui Daniel și pentru Daniel. Ca să-i facă plăcere soției, tatăl renunțase la biletul său în favoarea lui tata-mare, așa că au plecat toți trei cu mare bucurie la film, la ”Vagabondul”. Înainte de începerea spectacolului, tramvaiele care duceau spre sala de cinematograf situată undeva mai în centrul orașului, se târau cu grijă pe șine să nu piardă pe drum vreun cinefil dintre cei care atârnau agățați de uși, cu un singur picior pe scara vagonului, cu o mână agățați de bara ușii sau urcați pe tampoanele dintre vagoane. După ce trecură vreo câteva tramvaie în care nu a fost chip să se urce, iată că se zărește unul mai accesibil. Mama face planul de bătaie și dă comanda:
- Tăticule, noi ne urcăm prin față. Dumneata te urci prin spate și iei bilete.
Zis și făcut. Luptându-se eroic mama își face loc pe ușa din față, îl trage și pe Daniel lângă ea și…, iată-i urcați. După momentul de satisfacție a victoriei obținute, mama își aduce aminte de tata-mare și se uită îngrijorată după el. E bine, s-au urcat și el, uite-l în spate la casa de bilete.
- Trei bilete, cere important tata-mare.
- Până unde?, întreabă taxatoarea.
Aici tata-mare se blochează. Se uită disperat după mama, o vede, dar era prea departe ca să o întrebe până unde. Nu putea să strige la ea în tramvai ca pe câmp și nici nu voia să se facă de rușine că nu știe unde merge. Dar după o clipă de șovăială, se reculege rapid și se răstește la taxatoare:
- Până unde, până unde!? Până la ”bagabontu”, până acolo. Cum toată lumea din București știa și vorbea în zilele acelea numai despre ”bagabontu”, știa și taxatoarea, așa că îi dădu repede biletele lui tata-mare, fără alte discuții și, bătând cu cleștele de taxat în tejgheaua de lemn a cuștii în care abia încăpea, îndemnă arțăgoasă călătorii să ”avanseze înainte”.
Acum, în Cartierul Gării de Nord nu prea mai sunt copii și nici cinematografe, de fapt nu mai e niciunul, dar câte săli de cinematograf mai sunt azi în București și cine se mai duce azi la filme în oraș? Poate cei care, după colindatul prin mall-uri intră să se odihnească un pic în sala cochetă, mică și obscură din fața unui ecran LCD, având grijă să mai arunce câte un ochi din când în când pe smartfonul din palmă, care la răstimpuri anunță sonor că a mai intrat un mesaj.
|
Ovidiu M. Curea 1/29/2019 |
Contact: |
|
|
