Ultima suflare a unui glob
Mi s-a spart globul. Brusc și dintr-o dată.
A căzut din brad, ca o frunză veștedă la ultima adiere tomnatică.
Cine mă cunoaște bine, îmi cunoaște globul căci nu a fost călătorie fără de el.
Dar acum s-a spart. Stă frânt pe parchetul rece, cu fața în jos. Mi-a plâns la picioare.
Îl cunosc demult, de când aveam ochii destul de clari ca să mi-l amintesc așa oacheș, cocoțat în vârful brăduțului mic, din bucătăria de iarnă a bunicii, brăduț înrădăcinat în boabe de grâu, suit pe masa de lângă căldare.
Pisica neagră cu ochii tulburători de verzi dădea târcoale, mieunând, printre picioarele mamei care îmi pregătea sticla cu biberon, încălzită pe sobă. Eu cu mânuțele strânse de zăbrelele pătuțului de lemn, încercând stângaci să stau în cele două picioare zâmbeam la acel băiețel cu coif ce ținea în mâna dreaptă un balon roșu. Un băiețel într-un glob de sticlă. Primul meu glob.
Pe vremea aceea îmi era teribil de teamă de o pană, de jucăriile cu ochii rotitori și de o singură, anumită, icoană.
Imi era nespus de dor de tata, care pleca deseori îmbrăcat militar atât de departe. Nimeni nu se scutura de zăpada la ușă ca el, nimeni nu îmi aducea o bucurie și o încântare mai mare.
Mai târziu globul a venit la Piatra, după mine, în apartamentul suit la etajul patru de la balconul căruia se vedeau, ridicîndu-se fumegând, aburii din munți ca oastea de îngeri după Judecată.
Bradul se mărise, cum și eu mă înălțasem.
De Crăciun mă strecuram sub el, mă lungeam pe spate pierzându-mă în spectacolul de luminițe scânteietoare, în mirosul verde, de aer curat, rece de pădure. Ascultam toate poveștile șoptite de băiețelul din globul de sticlă și călătoream cu el atât de departe încât pierdeam noțiunea de timp sau de spațiu.
Îi citeam globului povești nemuritoare, despre crăiese din tărâmuri îndepărtate unde sufletul copiilor îngheață de la prima suflare. Plângeam moartea Olguței, iubirea lui Heatcliffe și dorul meu cu iz de singurătate.
Apoi am crescut și mai mare.
Imi spuneau tarzan pistruiat, sau gamba lunga, căci stăteam numai prin copaci, pe garduri, cu genunchii vineți și însângerați, departe de soare. Nu știam că sunt fată și astfel eram prietenă doar cu băieții din clasă, căci toți îmi păreau înrudiți cu prietenul meu cu coif. Băiatul din glob.
Râdeam de fete o dată cu ei, căci nu le înțelegeam defel iar la competiții cu praștia aruncam cel mai departe. Făceam cornete din hârtie, înălțam zmeie înfiorătoare, prindeam licurici și cărăbuși noaptea și băteam mingea în fața școlii până mă usturau ochii, îmi tremurau brațele și mă cheama mama de la geam - mai vino si la culcare.
Pentru primul dans, acela din clasa a opta, am primit o rochie în dar, de catifea moale, de culoarea strugurilor copți. Atât de frumoasă era acea rochie încât la prima rotire în oglindă am simțit zâmbetul ascuns din glob. Devenisem, ca printr-o vrajă, o fată.
Dar am plâns crunt atunci, căci rămăsesem toată noaptea nedansată. Prietenii mei de joacă nu m-au recunoscut deloc astfel încât au rămas toți intimidați, sfioși și încurcați, de-o parte. De atunci nu am mai fost la baluri de boboci, sau la serate dansante însă m-am adaptat mai bine la condiția de fată.
A călătorit globul meu alături de mine la București, la facultate. A știut băiatul din glob de primul meu sărut, de prima dezamăgire, de întâia libertate. I-am șușotit cum freamătă marea într-o scoică, cum miros bujorii roșii aplecați de mireasmă. I-am promis că tinerețea lui nu va pieri niciodată din ființa mea în declin iar într-o zi am să îl dau, la rîndul meu, mai departe.
A trecut globul meu ape întinse, mări întunecate, îngrămădit în bagaje, într-un compartiment strâmt de avion. A ajuns peste hotare.
Nu s-a spart atunci.
Nici când am schimbat case, sau am plecat alungată. Sau nici atunci când am lăsat fata în urmă și am devenit, fără să realizez, mamă.
Dar azi, mi-a căzut globul din brad, așa dintr-o dată.
L-am strâns tot și l-am împachetat în hârtie creponată.
Încă mai văd zâmbetul ghiduș al băiatului cu coif printre atâtea fărămături din sticlă luminoasă.
A plâns cerul în noaptea de Anul Nou, a plutit sufletul meu în noduri vechi, pe ape tulburi, neconsolată. Dar i-am dat drumul băiatului din glob, mi-am luat rămas bun de la tot.
Aștept un an nou, nou în toate.
Din nou.
|
Suzana Tanase 1/2/2019 |
Contact: |
|
|
