Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Despre dreptate, religie, politică și timpuri îmbălsămate

Oameni buni,

O fi avut și moș Gheorghe dreptate, nu zic nu, dar să tot stai pe marginea șanțului și să te vaieți de una, de alta, sau să behăi precum capra, iar nu e în ordine. Politica face parte din noi, ca și religia, ca și ideea de Dumnezeu. Puțini sunt cei ce pot trece, în viață, pe lângă cele două, fără a le simți cum se răsucesc în ei. Și ca să vedeți că am dreptate, am să vă amintesc o discuție a lui Voltaire (pe numele său adevărat François-Marie Arouet) cu un cunoscut, parizian ca și el, din vremurile în care a trăit (n.21.11.1694 - d.30.05.1778): „domnule, nu mă interesează Dumnezeul niciunei confesiuni, eu sunt ateu”- i-a zis maestrul. Partenerul său de discuție, fără a sta pe gânduri, i-a răspuns : „atunci, ateismul este religia dumitale!...” Cu alte cuvinte, și religia, și politica, ne premerg, la fel ca limba. Apoi, vrem sau nu, le simțim undeva la nivelul subconștientului, contextual, devenit conștient, și le gustăm. În mare, omul, indiferent de treapta socială pe care îl împinge viața, încearcă din toate. I se întâmplă, într-o anume vreme, să fie copil, să plângă și să râdă pentru aceeași năzbâtie. Chestiunea asta se repetă și spre bătrânețe , dacă o apucă. Altă dată, când prinde din gustul vieții, se întâmplă să fie fericit. Să strângi o femeie frumoasă în brațe și să ai copii la masă, e o binecuvântare! Ceva mai târziu, constată că i s-a pus junghiul pe șira spinării și sub coasta nu știu care, că l-au cam lăsat picioarele și nu mai poate ține piept la toate hangaralele etc. Ciudat e că el, omul, pe lângă cele lapidar amintite, fără a conștientiza, trage zilnic pe nas moartea ca și cum ea ar fi un ingredient în a respira. ...Și o respiră până ce se satură de ea, se satură de toate și trage obloanele. I se înfundă nările, se înfundă toate! De-aci și expresia: „i s-a înfundat!” Alături morții, celor toate câte, și politica, și religia. Ăstea, ultimele, ca sarea și piperul! Dau un fel de aromă timpurilor, deja, îmbălsămate! Că e plăcută sau că pute, este o altă poveste! „Gata, zicea baba Ioana, și-a făcut milităria! Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Altul la rând!” Desigur, altul, alții, și tot așa, că nimeni nu pleacă, din lumea asta, viu. ...Mda! Că pleci ar fi una, că ai uitat să trăiești e altceva. Aci e aci! Uităm să trăim! Ne luăm cu tot felul de drăcovenii, iar când ne sună goarna: „Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit”. După mine, nu ți-a ieșit din prima, nu prea îți ies nici celelalte, iar caznele prin care ai să treci sunt multe. De asta hindușii, din India, nu își mai doresc o nouă reîncarnare. De asta vor să iasă la lumină și să-și vadă de-ale luminii. Până una, alta, Dumnezeu știe cum e mai bine! Vrem sau nu, ne ducem și ne întoarcem. Unii vor întoarcerea lor așa, tot de-aiurea, ca moroii. Cât să se bage singuri în seamă și să profite de „soșial”, adică de ce îți dă statul de-a moaca. „Bă, faceți umbră pământului de-aiurea și s-a împuținat oxigenul! Mai lăsați-i dracului și pe alții să respire!”
Oameni buni, ne-am luat cu vorba și uite, gata, gata, să pierd firul poveștii. Vă spuneam de Joițina... Cum să încep și de unde, cât să nu termin în două cuvinte? Sunt sigur, și vouă vi s-a întâmplat să întâlniți oameni, chiar să trăiți cu ei alăturea, iar în ziua în care tragi linia, tăcere. Nu poți spune nimic. ...Abia atunci îți dai seama că ăla/aia e un nimeni! Cam asta este și în situația mea. Joițina mi-a intrat sub așternut la supt și atât! Supt de ultima vlagă, am vrut să spun! Problema e alta... După ce am făcut cele rânduite Ghițăi, după înmormântare, n-au trecut două săptămâni și m-am trezit, fie acasă, fie la birou, ori cu milițianul, ori cu procurorul de caz sau cu ăia, de la partid, pe cap. Accidentul de mașină în care murise ea încă mă mai ciupea nu doar de suflet, ci și de creieri. Dosarul de cercetare bătea pasul pe loc, iar asta mă fierbea. Toată drama prin care trecusem, nu-mi ieșea din minte, iar milițianul, la ultima întâlnire, m-a luat cu politica.
-Tovule, dumneata, om cu carte, înțelegi mai bine că mortul de la groapă nu se mai întoarce! De, asta e! Morții cu morții, viii cu viii! A trecut! Apoi, partidul, știi dumneata?!... Grijea față de om!... – mi-a zis el. – De ce să mai băgăm și pe altul în pușcărie? Ăsta, cu accidentul, are și el copii, are familie. De ce să mai sufere și alții? Apoi, de unde știm că nu ești vinovat și dumneata? Dacă i-ai distras atenția șoferului?! După cum ai declarat, stăteai pe scaun, în dreapta sa. Ați fi vorbit despre una, despre alta... Iar de aici, infracțiunea. Altfel spus, după mine, ești părtaș. Dar să zicem că am trece cu vederea, dacă îți retragi plângerea. Tovule, de ce să...
- De ce? Uite, de-aia! Că trebuie făcută dreptate! Nu să treceți voi așa, cu...! Că nu sunteți dumnezei! Adu-mi tu sau partidul nevasta acasă, de pe lumea ailaltă, și vă las, futu-vă muma în cur, de nemernici!
- Tovarășu`!... Mă obligi să iau măsuri! La un adică, pot folosi și armamentu` din dotare! Ai insultat organu`... și organul e organul partidului. Au dreptate cei ce mi-au zis că ești un obraznic. Îți fac dosar penal! Tovarăși, a insultat organu`! O să-mi fiți martori! Element recalcitrant împotriva organului și a ordinii de stat! Penal! Dosar penal! Așa nu mai merge! A insultat organu`! – s-a adresat el către persoane imaginare, privind spre ușa biroului meu, de la etajul unu, din clădirea gării, încât, pe moment, am crezut că are halucinații, că e nebun. Când am văzut că „gluma” se îngroașe, m-am ridicat de pe scaun.
- Bă, futu-ți organu` mă-ti! Care dosar, mă?! Că mor cu tine de gât, nenorocitu` dracu`! Paștele mă-ti, cu penalul tău cu tot! Marș, că te ia mama dracu!... Te-arunc pe geam! – m-am repezit spre milițian, gata să-i dau cu scaunul în cap. – Martori, zici? Care martori, bă? Grijania mă-ti! Să nu te mai prind pe-aci! - am strigat eu după el și mi-am pus mâinile în cap. Îmi venea să îmi smulg părul și să urlu ca un disperat. Când nu l-am mai văzut în fața ochilor, am chemat secretara să-mi dea ceva de băut, însă mi-am amintit că o învoisem cu o zi înainte. M-am dus spre fereastra biroului. Milițianul, încă se mai auzea bombănind pe scări. Câteva clipe mai târziu, l-am zărit pe peronul gării. A privit în dreapta și în stânga, apoi s-a îndreptat spre sala de așteptare. L-am lăsat în plata Domnului! Dintr-un compartiment al biroului, am scos o sticlă cu vodcă și am dus-o la gură. Am băut pe nerăsuflate aproape jumătate din ea, apoi mi-am mai turnat și într-un pahar. Tăria parcă m-a stins. Mi-am aprins o țigară și am încercat să mă liniștesc.
Seara m-am întors acasă, la Craiova. Eram amețit rău. M-a întâmpinat Iza, fetița mea. Am sărutat-o pe frunte, părintește, apoi m-am închis în dormitor și iarăși am băut. Când m-am trezit, în dimineața următoare, mi-a venit să plâng. Ghița nu mai era lângă mine. Ea ar fi făcut, cumva, cât să nu depășesc limita. Îmi era rău și abia acum îmi venea să vomit. Suferința mi s-a amplificat în momentul în care am zărit-o pe Iza. De rușine, îmi venea să intru în pământ.
- Ieri nu prea ai fost cuminte! - mi-a zâmbit ea.
- Mde!... – am încercat eu să mă scuz, fără a fi în stare să scot două vorbe în plus.
- Bine, bine! Să ai grijă de tine! – mi-a dat ea de înțeles că mi-a trecut cu vederea.
Câteva zile nu am mai gustat nimic. Am evitat orice anturaj, orice cunoștință, am evitat să dau ochii chiar și cu Bărbulescu, Primul Secretar, de la județeana de partid. Treptat am uitat de incidentul cu milițianul, nu însă și de celelalte necazuri. Când mi s-au mai limpezit apele, am sunat-o pe maică-mea.
-Să știi că ai avut dreptate! O să aduc fata la tine, la Severin. Se duce la școală acolo... Este cu tine, e altceva...
- E, vezi, vii la vorba mea! Mai târziu, dar vii! Nu e rău nici acum! Cum să ai tu, bărbat singur, grijă de un copil? ...Când nu ți-e la îndemână să-ți pui nici măcar o farfurie cu ciorbă! Să vă aștept sâmbătă seara sau duminică de dimineață? – a scurtat mama discuția.
- De unde să știu, nu vezi ce timpuri? Lucrăm și iar lucrăm!
- Și noi la fel, fir-ar al focului să fie! ...Măcar dacă ne-am alege cu ceva!
- O să-mi pun un pat în podul gării.
- Asta îți mai lipsea?! Să te izolezi de lume! Vezi-ți de viață, mă băiete, că o viață ai! Nu te lua după ăștia, nemuritorii, morți din prima zi a vieții!
La sfârșit de săptămână am fost cu Iza la Severin. Acolo, ca la mama acasă! Masa pusă, mâncăruri proaspăt gătite... Am mai uitat de conserve, hrana mea zilnică. Printre scăpări, l-am întâlnit pe directorul școlii, la care urma să meargă fata. I-am dat actele, apoi ne-am întreținut la o terasă, în centrul orașului, cu o bere și un crap la grătar.
- Fii fără grijă! Și la noi se face carte! ...Că doar știi?! Dumneata nu ai plecat de-aici? Și uite că ai ajuns om mare. – a încercat el să mă liniștească.
- Nu de carte mi-e mie, ci de faptul că nu o mai are pe maică-sa. Nu se dezlipea de ea. De, așa a fost să fie! O face ea cumva mama încât fata să nu simtă lipsa nici a ei, nici a mea.
- Bine ar fi să te muți cu slujba la noi... Ce, asta nu e gară? Și ce mai gară! Ești lângă copil, s-ar reîntregi familia...
- Aș veni, că ce mi-e Slatina, ce mi-e Turnu Severin?! Numai că nu e după mine... Ordinele vin de la ăia de sus, de la partid! Iar partidul... Ce știe partidul ce e în inima mea?!
Luni, în prima zi a săptămânii, m-am întors la birou. Zilnic, aproape aceleași chestiuni. Încarcă marfarul nu știu care, vine acceleratul ăla, trece rapidul de Moscova... Ba nu, trenurile de la Moscova aveau alt drum. De acolo veneau doar ordinele. Mă rog, asta e o altă poveste! Ba a mai întârziat nu știu care personal și iar balamuc la Fabrica de osii din Balș... Balamuc și în Slatina că nu a ajuns autobuzul cu navetiștii la Aluminiu sau la... Vinovatul de serviciu, eu, că altcineva cine?! Mă obișnuisem. Cum puneam, însă, umărul la prosperitatea și liniștea tovarășilor de la județeana de partid, cum se schimba macazul. La sfârșitul unui semestru, fără să știu, concret, pentru ce, am primit Diploma de merit și Ordinul muncii pe zona Olteniei. Ce importanță mai avea și neștiința mea?! Oricum, știam bine când, unde și cum să agăț ceva, încât să-mi cânte mie cucul sau pupăza. Și numai atunci când îmi doream eu! Toate bune, până spre mijlocul săptămânii. Joi, după operativa de dimineață, ce o ținea șeful de regională, cioc, cioc, la ușa mea.
- Domn` șef, e unul la mine, în secretariat! Cică ar avea mandat și că ar fi un procuror de stat... – mi-a zis secretara, albă la față.
- Poftește-l! Mai încape îndoială! – am aprobat eu fără a ezita, pe un ton ferm. - ...Și vezi de apă, două cafele și ce o mai fi nevoie! Din toate, cât să nu se facă prea mult praf.
M-am ridicat de la birou cu gândul la tot ce ar fi putut cerceta un procuror prin instituția pe care o conduceam și, evident, de a primi politicos, un om al justiției din România, numai că el a intrat pe ușă cu o figură acră, ce afișa, într-o oarecare măsură, o decizie premeditat luată. Pentru o clipă m-am gândit la altercația pe care am avut-o cu milițianul, în urmă cu o săptămână.
-De- ar fi doar atât, floare la ureche! – mi-am zis în gând, în timp ce l-am invitat să ia loc. - Sunt onorat, domnule procuror, cu ce putem să ajutăm? – am întrebat eu încercând, cumva, același gen de sobrietate.
- Tovarășu` sau domnule... Cum vreți să mă adresez?
- Aveți umor, aveți umor! Înseamnă că e de bine. O vodcă sau un whisky? Iar de-aci și limba în care vorbim? Ca oameni, ar trebui să ne înțelegem oricum. Că doar nu avem nici de împărțit și nici de ascuns ceva. Apoi, suntem în plin avânt al socialismului și înaintarea lui pe cele mai înalte culmi! Capitalismul, după cum se vede, îl dăm pe gât și-l pișem la gard. Elena, două cafele, gheață și whisky! – am comandat eu secretarei.
- Vă deranjați prea mult, domnule șef! Șef de gară, vreau să spun... Pe scurt, deocamdată am venit pentru un fel de informare, chiar dacă, să zicem, aș ști deja cam cum stau treburile. Nu-ți ascund că ai o plângere din partea unuia..., de la cercetări penale...
- De la un milițian?! – m-am prefăcut eu că presupun. - Mă rog, o nimica toată! ...Credeam că au furat iar țiganii din vagoane. Că se mai fură, iar miliția, în loc să facă ce-ar trebui să facă, se ține de plângeri... Nu-i nimic, ne facem autocritica și ne instalăm, peste noapte, și noi, paznici.
- Nu are nicio legătură cu grăunțele căzute printre șinele de cale ferată! Cică l-ați fi insultat! Ba mai mult, ați vrut să-i dați cu scaunul în cap. Ori asta, în termenii legii, ar însemna, în primul rând, tentativă de crimă, și numai după aceea ultraj, uzurparea autorității organului și etc.
- Mai ales a organului – am zâmbit eu ironic, în timp ce am urmărit fiecare mișcare a secretarei, în momentul în care a turnat băutura în pahare și a așezat ceștile cu cafea pe masă. – Organul, domnule procuror, mi-a cerut să închid ochii la o crimă, un accident de circulație, în care a murit și soția. Nevastă-mea, înțelegeți! Am rămas cu un copil! Mă rog, nu mă plâng, slavă Domnului, o să-l cresc așa cum trebuie. Aci, de ce să nu recunoaștem, intervine și grija partidului, a organului! – am fost eu ușor ironic. Dumneata ce zici? Cum rămâne cu dreptatea?
-...
- Dreptatea?! Chestii, socoteli! Despre dreptate parcă ai întrebat ceva? – a reluat el după ce a dat pe gât unul după altul, câteva pahare cu whisky. Domn` șef, șef de gară, vreau să spun... Dreptatea e de partea celor ce au puterea în mână și nu a slijbașilor. Restul e vrăjeală! Chestii, socoteli! Vrăjeală, înțelegi?! Ce dracului, că doar trăiești pe lumea asta, nu în ceruri!


fragmente dintr-o carte in lucru





Nicolae Bălașa    10/3/2018


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian