Unirea din 24 ianuarie 1859
Unirea din 24 ianuarie 1859 este mai mult decat un act de istorie, este o stare
de spirit care s-a extins peste ani si peste veac, pecetluind vrerea romanilor de a trai intr-un
fel nou, care sa-i integreze in lumea civilizata.
Actele reformatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza au meritul de a fi inceputul unei ere moderne, de iesire dintr-un con de umbra marcat de ramasitele Regulamentului Organic, pentru a accede, pe cat era cu putinta, spre unele dintre ideile inalte ale pasoptistilor.
Aducerea unui print strain in persoana lui Carol de Hohenzollern pentru a fi
domnitor al tarilor romane a insemnat totodata si desprinderea de cutumele unei
vieti prea marcate de orientalism si de ramasite bizantine. Urcat pe tronul tarii ca urmare a unei
actiuni gandite si
desfasurate de liberalul Ion C. Bratianu, Carol avea sa dea o noua masura si o
distinctie valorica
conceptului de unire, incercand si organizand administrarea tarii pe baze
constitutionale. Legea de
capatai a tarii, Constitutia din 1866, a reprezentat liantul cel mai insemnat
pentru consolidarea
statului roman. Si acest liant l-a constituit prevederea constitutionala care
garanta proprietatea ca
fiind "sacra si inviolabila". Aceasta este in prima instanta legitimarea unirii
care putea sa le dea
romanilor nu numai sentimentul unitatii de spirit, dar si, mai ales, cel de
interese nationale.
Proprietatea cetatenilor a fost si va ramane fundamentul unitatii statale.
Oricat de greu ar fi sa
recunoastem, modernitatea Romaniei nu poate fi conceputa in starea ei evolutiva
decat in
determinare cu cresterea proprietatii private, cu respectul fata de aceasta,
prevazut si respectat
neabatut de lege.
A vorbi de Unire ca un act administrativ politic inseamna a goli de continut o
forma concreta de exprimare a vointei romanilor de a trai intr-o singura si bine definita tara, cu
traditia, cu drepturile, cu spiritul ei tutelar.
Gasim de cuviinta ca in aceasta zi de 24 ianuarie 2004 sa asociem
momentul istoric de acum 156 de ani cu necesitatea reinnodarii traditiei si a
actelor care au definit proprietatea ca baza a oricarei alcatuiri noi.
Dupa ce timp de 50 de ani proprietatea privata a fost
agresata de utopia colectivismului si a repartitiei dupa munca, idealul unitatii
nationale nu mai poate fi desprins de ideea proprietatii fara a deveni, din nou, iluzie. Intr-o
epoca in care pragmatismul ia locul miturilor si cand Europa nu mai este doar o insumare de
patrii, particularizarea unei tari cum este Romania in contextul acesta nou, modern se
poate face si este posibil sa se faca numai in masura in care proprietatea privata devine
sacrosancta, pentru stat, pentru cetateanul roman, pentru cetateanul de oriunde ar fi el.
|
Nelu Cernatesti 1/24/2005 |
Contact: |
|
|
