Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


”Grămătici și măscărici” de I. L. Caragiale

Ei, prea multe n-am a vă spune, fiindcă domnul Caragiale nu poate fi combătut, nu poate fi completat şi, mai cu seamă, nu poate fi egalat, căci un al doilea ca el lumea n-a mai avut până azi. Cu ironie zdrobitoare, a criticat presa servilă, făcând comparaţie între grămăticii-măscărici ai boierilor naivi şi grosolani de odinioară și proletarii intelectuali cu ”cerneală violentă”. Între proletari (ziarişti) şi boieri (politicieni), Caragiale a găsit calea dintre cele două tabere: ”profesiunile de credinţă politică le scrie «cu îndelungă fidelitate» proletarul intelectual, iar boierul le subscrie «cu robustă convingere»”… Însă şi Domnul Caragiale a fost ironizat, fiindcă uneori propriile săgeţi pot deveni bumerang. Chiar şi aşa, era mai bine să-i fii prieten decât adversar! Aşa, ca noi! Ha, ha, ha!


Grămătici și măscărici

Boierii noştri odinioară, afară de rare excepţiuni, nu se prea dedeau la învăţătură de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puţin deştepţi, ieşiţi din rândurile mojicimii şi procopsiţi cu carte şi condei la umbra mănăstirilor greceşti.

Slujba grămăticilor era să ţie socotelile curţii boiereşti, să scrie zapisele(1), corespondenţa şi jelbile boierului către Divan(2) şi la Domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politiceşti.

Afară de grămătic, însă, orice boier care se respecta mai avea încă un alt slujbaş intelectual, tot atât de neapărat unei curţi boiereşti cu întinse relaţii sociale. Pe atunci, când nu se pomenea de viaţă publică şi când elita socială şi high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capşa şi de Bar, avea sindrofie şi chefuri acasă, numa-n işlicel(3) şi-n meşi(4); în loc de Hugo(5), avea un taraf de lăutari şi un măscărici.

Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălească pe musafiri şi chiar pe stăpânu-său şi să spună pe greceşte cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franţuzeşte la Hugo.

Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutaţi mai totdeauna dintre robi, pe lângă că mai făceau boierului şi servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau şi o sarcină politico-socială.

Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine ştie ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos Vodă de la ipolipsis(6), atunci punea pe măscărici la poarta curţii să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării şi să-i înjure năstruşnic.

Boierul şedea cu ciubucul în pridvor şi striga: ”Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”

S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur şi de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie şi de cerneală violentă.

Boierii de atunci erau naivi; cei de astăzi sunt adânci; aceia erau grosolani, din topor; aceştia sunt cilibii şi subţiri.

S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu şi cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culţi şi independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei şi mai ales cu principii.

Aceştia nu mai scriu jelbi la Divan şi la Domnie; dumnealor fac articole politice în privinţa prerogativelor Coroanii şi asupra tacticei de opoziţie în urma evenimentelor de la 3 octombre – dată fatală pentru bazele regimului parlamentar.

Se-nţelege că, precum jalba scrisă de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credinţă, lumea schimbându-şi numai forma, tot aşa şi astăzi: profesiunile de credinţă politică le scrie ”cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie ”cu robustă convingere”.

Şi pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii măscărici, care să polemizeze din poarta curţii, avem, slavă Domnului! o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă:

”Combateţi-i, băieţi! combateţi-i «sarcastic» de tot! ”

A apărut, prima dată, în ”Gazeta poporului”(7), I, nr. 226, 7/19 noiembrie 1895, p. 1. Semnat: i. În volume: ”Opere”, III (1932), Addenda, p. 220–221; ”Opere”, IV (1965), p. 197–198; ”Opere”, IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p 498–500.

Pamfletul lui I. L. Caragiale despre ”tineri culţi şi independenţi, proletari, intelectuali” ieşiţi ”din rândurile poporului”, care au luat locul vechilor ”grămătici” şi ”măscărici”, în slujba boierilor de odinioară, îl viza pe Anton Bacalbaşa(8), socialist convins, ce se înscrisese de curând în Parti­dul Conservator şi era redactor la oficiosul acestuia, ”Epoca”.

Anton Bacalbaşa îi răspunde lui I. L. Caragiale prin articolul ”O infamie colectivistă”(9), în care creionează portretul unui scriitor talentat, dar ”în declin”, ”la sfârşitul carierei”, într-o perioadă ”de istovire intelectuală”, dar obligat de guvernanţii liberali să scrie la ”Gazeta poporului” pe care el însuşi o numise ”ruşinea presei”. În loc să-i dea un ajutor necondiţionat unui om ca I. L. Caragiale, colectiviştii l-au umilit, obligându-l să-şi renege credinţele sale politice radicale.(10)

Liberalii erau numiţi ”colectivişti”, după o expresie a lui Eugeniu Stătescu, care declarase, într-un discurs în Parlament, că Partidul Liberal ar fi o ”colectivitate”. Polemica amicală continuă cu o scrisoare deschisă a lui I. L. Caragiale: ”D-sale, dlui Tony Bacalbaşa, membru al partidului socialist ştiinţific, prim-redactor la «Epoca»”(11). Anton Bacalbaşa, în replică, publică şi el o scrisoare, adresată ”dlui I. L. Caragiale, fost scriitor în activitate, actualmente în declin şi la «Gazeta poporului»(12).

Articolul este însă antijunimist, ceea ce explică reacţia pe care a avut-o Titu Maiorescu în momentul publicării acestuia. ”În sfârşit vai de capul nostru: Caragiale e redactor la «Gazeta poporului» şi schimbă spirite cu Bacalbaşa Toni, redactor la «Epoca» – ţară de farsori şi zeflemişti.”
Caragiale la părăsirea ziarului ”Epoca”, caricatură de C. Jiquidi. Sursa ”Foaia populară”, nr. 4/1901
Caragiale la părăsirea ziarului ”Epoca”, caricatură de C. Jiquidi. Sursa ”Foaia populară”, nr. 4/1901

Relaţiile dintre cei doi colaboratori la prima serie a ”Moftului român” (1893) se vor deteriora vizibil. ”Micul Lassalle al conservatorilor” va comenta maliţios, sub titlul, ”O viaţă furtunoasă”, o serie de desene ale lui C. Jiquidi(13), înfăţişând ipostazele politice ale lui I. L. Caragiale, la junimişti, la radicali şi la liberali.(14) În 1889 îşi oferea serviciile lui Titu Maiorescu, în 1895, în costum de spadasin, ruga pe G. Panu să-l primească în Partidul Radical, iar a doua zi, în postura de bătăuş arnăut, devenea ”şalvaragiu” la ”domnu Paladu”, unul dintre liderii liberali. În 1896, cu pana la ureche, în intimitate, ricana printre dinţi: ”Ţară-i asta, mă? cu cin’ să lucrezi? Cu Maiorescu, cu Panu? Cu Paladi? Ăia nici nu gândesc, mă?” În alt număr al săptămânalului ”ţivil şi cazon”, patronat de Toni Bacalbaşa, [apare] o ultimă ilustraţie satirică de acelaşi C. Jiquidi, intitulată ”De Bobotează”(15). Alături de botezul politic al lui Grigore Păucescu – migrat de la conservatori la liberali – oficiat de G. D. Palade, este înfăţişat şi ”I. L. Caţavencu” ca un prunc gol cu capul mare implorând pe ministrul Domeniilor să-1 boteze şi pe el ca… măscărici. Observăm cum sintagma ”grămătici şi măscărici”, din frumoasa pagină literară caragialiană, îi este servită, cu asupra de măsură, autorului însuşi.

Un incident nedorit vine să învenineze şi mai mult relaţiile dintre cei doi prieteni. Toni Bacalbaşa este nevoit să recurgă la un duel cu un necunoscut. În ”Gazeta poporului” apare o dare de seamă a întregii afaceri, cu titlul ”Scandalul de la «Capşa»”. Şerban Cioculescu socoteşte ”reportajul scris sau inspirat” de I. L. Caragiale. Îl reproducem integral:

SCANDALUL DE LA «CAPŞA»

Scandalul

Sâmbătă seara, pe la orele 6 1/2, un scandal a avut loc la cofetăria «Capşa».

La un moment dat, pe când d. Anton Bacalbaşa vorbea cu d. N. Filipescu, un tânăr, d. T. Bogdanovici, doctorand în medicină, intern la spitalul Colţea, se apropie de d-sa şi-i trage câteva palme.

D. Bacalbaşa răspunzând cu cuvintele «Ce, eşti nebun?», d. Bogdanovici îi aruncă un număr din Moş Teacă, zicându-i: «Citeşte, mi-ai insultat pe mama».

Cauza

În adevăr, în Moş Teacă no. 38, sub rubrica «Moş Teacă» în provincie, se insultă în mod grav dna Lysacowska, muma dlui Bogdanovici. Publicul care era la «Capşa» la primul moment să revoltase contra acestei agresiuni; dar aflând cauza, toţi au blamat pe d. Bacalbaşa, dând deplină dreptate tânărului doctorand.

Atitudinea dlui Bacalbaşa

D. Bacalbaşa, care n-a ripostat la loviturile primite, luând Moş Teacă declară că nu ştie de acest articol. D. Bogdanovici îi răspunde: directorul unui ziar trebuie ca să ştie ce se publică în foaia lui. D. Bogdanovici, după ce a isprăvit consumaţia pe care o luase, se îndreptă spre uşă şi aici este oprit de d. Bacalbaşa, cu cuvintele: «Vom merge la secţie».

La secţie

D. Bogdanovici urmează pe d. Bacalbaşa la secţia a 6-a.

Aci, d. M. Dendrino, comisarul secţiei, după ce află despre ce e vorba şi ia adresa atât a reclamantului, cât şi a inculpatului, întreabă pe d. Bacalbaşa dacă voieşte să se încheie proces-verbal pentru a trimite pe d. Bogdanovici în judecată.

După mai multe gândiri, d. Bacalbaşa renunţă deocamdată. Părţile sunt chemate pentru a doua zi, duminică, la ora 9, la secţie; d. Bacalbaşa însă nu s-a mai prezintat.

Duel

Ieri, d. Bogdanovici primi vizita dlor Alex. Seulescu şi C.D. Anghel, cari au declarat că sunt martorii dlui Bacalbaşa.

Imediat d. Bogdanovici-şi constitui martori pe dnii I. L. Caragiali [sic] şi căpitan Milicescu.

În momentul când scriem aceste rânduri nu ştim ce hotărâri ”luat martorii”.

Iată şi epilogul incidentului care pusese în primejdie viaţa lui Toni Bacalbaşa:

”Ieri dimineaţă la ora 10 a avut loc la hipodrom un duel cu pistolul între dnii Anton Bacalbaşa şi T. Bogdanovici.

S-au schimbat câte două focuri la 25 de paşi fără nici un rezultat” (”Gazeta poporului”, 14 decembrie 1895, la Ultime informaţiuni).

Peste câteva zile, Anton Bacalbaşa publica articolul În chestie personală 8, ca o reacţie a apariţiei neaşteptate a lui I. L. Caragiale ca martor al părţii adverse. Pe lângă valoarea intrinsecă a paginii biografice, reţinem jocul de cuvinte: ”Ex-umoristul a încercat să devie omorist”.

Nota editorilor, ed. cit., 2011

________

(1) zápis, zapise, s. n. (Înv.) Document, dovadă scrisă, act. – Din sl. zapisŭ. Cf. DEX.

(2) Diván, divane, s. n. (în Țările Române) Sfat Domnesc. – Din tc. d i v a n. Cf. DEX.

(3) ișlicel, diminutiv de la ișlic, ișlice, s. n. (Înv.) Căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat (din alt material), purtată de domni, de boieri și uneori de soțiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe colțul ișlicului sau a pocni (pe cineva) la coada ișlicului= a jigni (pe cineva). [Var.: (înv.) șlic s. n.] – Cf. tc. Bașlık.” Cf. DEX.

(4) meși, s. m. pl. 1. odinioară, cizmulițe de piele foarte fină care veneau până la glezne și erau cusute de ceacșiri: înainte de a intra în casă, vizitatorul își lăsa papucii și se prezenta numai în meși: Banul încălțat cu meși și papuci de saftian galben FIL.; de aci fig. a da meșii cuiva, a-i da mâna, a cuteza: pe unde-l știe, nu-i mai dă meșii să mai vie PANN; 2. azi, pantofi țărănești din bucăți de postav. [Mold. mesti = turc. MEST: varianta meși e o reducere din mești]. Cf. Lazăr Șăineanu, ”Dicționar universal al limbei române”, ediția a VI-a, 1929.

(5) Referință la cafeneaua cu acest nume sau la Circul Hugo, ale cărui reprezentații aveau loc în sala construită prin 1895 în spatele Băncii Naționale.

(6) ipolípsis (ipolípsisuri), s. n. – Considerație, stimă, apreciere. Ngr. ὑπόληψις (DAR; Gáldi 201). Sec. XVIII, înv. (DEX).

(7) Detalii despre ”Gazeta poporului”, aici.

(8) Anton Bacalbașa (21 noiembrie 1865, Brăila – 1 octombrie 1899, Bucureşti), scriitor şi gazetar. Tatăl lui se numise Costache Telescu, dar, înfiat de un unchi staroste de băcani sau bacalbaşă, i se schim­base numele. Căsătorit cu Aneta Bobescu, avusese mai mulţi copii, dintre care, în afară de B., vor ajunge oameni de condei Ion (Iancu) și Constantin C. Bacalbașa. Dat afară de la gim­naziu, Bacalbașa se înrolează în armată; aici se îmbolnăveşte de tuberculoza care avea să îl răpună. Şocat de brutalitatea şi absurdul vieţii de cazarmă, părăseşte armata şi, cu temperamentul său entuziast, de agitator, se avântă în rândurile mișcării socialiste. Dobândind prestigiu, va fi cooptat în Consiliul General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, de unde însă demisionează în 1894. Intrat în Partidul Conservator, se vede ales deputat de Ilfov în colegiul al doilea (1899). A mai fost cenzor la Societatea Presei (1894) şi secretar în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A scris enorm, aproape două mii de articole, schiţe şi pamflete. A colaborat la «Literatorul», unde a și debutat, «Emanciparea», «Contemporanul», «Epoca», «Gazeta muncitorului», unde era redactor, «Dezrobirea», unde figurează în comitetul de redacţie, «Demo­craţia socială», unde e de asemenea redactor, «Lumea nouă» ş.a. Împreună cu I. L. Caragiale, întemeiază revista umoristică şi literară «Moftul român» (1893). Din 1893 până în 1895 e director al «Adevărului literar». În anul 1895 scoate «Moş Teacă», subintitulat «jurnal ţivil şi cazon”. Cu o fantezie neastâmpărată, şi-a născocit o sumedenie de pseudonime, care de care mai năstruşnice (ca, de pildă, Kinderfus, Calyope Fourreau, Abayados de Calatrava y Rigolo Năbădayos).

Copil teribil al presei socialiste, iubitor de farse şi bufonerii, Bacalbașa era, în campaniile pe care le susţinea, un gazetar de temut. Scria cu patimă, cu exaltări de vizionar, ştiind să fie dur, şfichiuitor, vindicativ. Virulenţa lui pamfletară – prevestindu-1 pe N. D. Cocea – nu cruţă deloc instituţiile timpului. Totul, sau aproape totul, i se pare o farsă sinistră, un spectacol de bâlci, penibil şi caraghios. Verva satirică a polemistului se proiectează în creionări acide, vizând diverse specimene din viaţa politică ori din presă. După modelul lui Caracudi al lui Caragiale, B. conturează tipul gazetarului fără principii şi fără scrupule. […]

«Moș Teacă» (1893) e o șarjă enormă a mentalității de tip cazon, inspirându-se din creația lui Charles Leoy, «Le Colonel Ramollot», scritorul a fos acuzat că ar fi comis un plagiat. Moș teacă apare însă ca un personaj de cea mai autohtonă proveniență. Pe cât de grotesc, pe atât de absurd, ridicol prin ignoranță, îngâmfare, automatisme, de o agresivitate tâmpă și grosolană, personajul și-a câștigat îndată ofaimă care s-a dovedit trainică. […].” – Florin Faifer, ”Dicționarul general al literaturii române”, A–B, Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 295–296.

Volume: ”Moș Teacă”, București, 1893; ”Arta pentru artă”, București, 1894; Din viața militară”, 1895; ”Pardon!” (în colaborare cu Constantin C. Bacalbașa și Ion C. Bacalbașa), București, 1899; ”Scrieri alese”, 2 vol., ediție îngrijită și prefață de Virgiliu Ene, București, 1965.

(9) ”O infamie colectivistă”, în ”Epoca”, I, nr. 7, 10 noiembrie 1895, p. 1.

(10) Referinţă la scrisoarea de înscriere în Partidul Radical al lui G. Panu, publicată în „Lupta”, XII, nr. 2667, 10 septembrie 1895, p. 1.

(11) ”Epoca”, I, nr. 9, 12 noiembrie 1895, p. 2.

(12) ”Gazeta poporului”, I , nr. 229, 11/23 noiembrie 1895, p. 3.

(13) ”Constantin Jiquidi (22 mai 1865, Iași – 15 decembrie 1899, București) a fost un desenator și caricaturist român, tatăl graficianului Aurel Jiquidi (1896 – 1962). Părinții săi, Panait Jiquidi și Ecaterina, născută Cartu-Romano, țineau la Iași un hotel-restaurant modest, denumit «Au Château des Fleurs».

Constantin Jiquidi a debutat la vârsta de 17 ani cu «Tipuri din Iași», apoi a colaborat la revista umoristică ieșeană «Bobârnacul», fiind recunoscut ca un mare talent. Consacrarea definitivă s-a produs odată cu apariția, tot la Iași, a primului volum al albumului «Caricaturi» (1889).

În 1889 s-a stabilit definitiv în București, unde a fost pentru o scurtă perioadă unul dintre cei mai apreciați desenatori ai Capitalei, până la decesul său la numai 34 de ani, cauzat de ftizie.

A colaborat cu I. L.Caragiale, ca grafician, la «Moftul român.»

A fost probabil primul desenator care a publicat benzi desenate în România, în revista «Amicul Copiilor», în 1893.” – Wikipedia.

(14) ”Moş Teacă”, I, nr. 36, 19 noiembrie 1895, coperta.

(15) ”Moş Teacă”, I , nr. 43, 7 ianuarie 1896, coperta.

Note de Costin Tuchilă

leviathan.ro





Comentariu de Pușa Roth    8/16/2018


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian