Freamătul dorului dor
M-a prins freamătul dorului dor
Cu riduri de toamnă-n pridvor,
Privesc zarea care-mi sfinţeşte
Singurătatea. O stea mă ţinteşte.
În clipa zăpezii, printre troiene,
Din barba Domnului ea se va cerne,
Interiorul meu nu se încurcă,
O va primi cu braţe de nălucă!
Te nasc în mine rază de-nceput
Iarna-n frunză verde se dezgheață
Când ne-mbrățișăm de dimineață.
Ne salutăm cu ochii larg deschiși,
De frumusețea lor suntem cuprinși,
Tu îi porți, eu știu că-mi aparțin,
Dăruiți îmi sunt de sfânt destin!
Frumoasa mea, frunză lipită-n geam,
Rămâi așa, în suflet să te am,
În inimă să-ți port poza ta vie,
Să îmi fii cânt de aripă târzie.
Te-mbrățișez, frumoasa mea de vis,
Te răpesc din largul necuprins,
Zbor spre tine, ca să-ți fiu aproape,
Peste-ncercări, peste adânc de ape.
Te nasc în mine rază de-nceput,
Floare răsărită în inima-mi de lut,
Amestecată-n sânge cu tărie
Pe treapta vieţii, rod de poezie!
În buzunarul inimii am pus îngeri la pândă
În templul iubirii intrăm râzând, cântând,
Cu gesturi florale în spusul cuvânt,
Îngerii se roagă de noi să-i mângâiem,
Tu zâmbești când îi sculptez în lemn.
În atingerea potrivirii noastre prelungi
Mă declin scuturat de prietenii slugi,
Mă despart sau mă apropii de tine mereu
Pe cărarea pe unde-a mers şi Dumnezeu.
Fiorii mișcă mușchii învinși de durere,
Pe poarta iubirii râd ochi de plăcere,
Cu cine storc fierbințeala topită în noi
Dacă veşnic, frumos, o împărțim la doi?
Păru-ţi atârnă pe bigudiul razelor solare,
Prin florile inimii am cosit cărare
Și-n buzunarul ei am pus îngeri la pândă
Să ardă cobra ce vrea să ne vândă!
Iubirea cu slove de vis
Știu când sosesc, nu știu când plec,
Cu visul să visez mă-ntrec,
Un ochi închid în buze dulci,
În zborul presărat de cuci,
Când degetele-ncet mângâie
Torsul scăldat în alămâie.
Știi cât de mult vreau să nu plec,
Mere din sânu-ți să culeg.
Să semăn miezul lor în lume,
În lacrima cu al tău nume,
După o noapte-n care-am scris
Iubirea cu slove de vis!
Din viață-n ireal…
Ieri dimineață se vorbea de sănătate,
De accidente și de moarte
Pe un post media plătit, de noi, în rate.
Grav, nepotul meu spune-ndurerat:
Dacă mama mea moare, cu adevărat
Las lacrimile să curgă pe mormântu-i curat.
Pentru că o iubesc atâta de mult
Și țărânei durerea îi ascult.
Sufletul mi-a plâns, rămăsesem mut.
Telefonul sună:
- vino la spital
Mama,ta, bătrâna, e în ultim hal,
Ochii îi atârnă din viață-n ireal!
Fiorul tău cu care m-ai pătruns
Zăpada nopții este enormă carte,
Din ea desprinse-s pagini fermecate,
Citesc mereu, pentru a câta oară,
Imaginea ce inima-mi doboară?
Poză lângă poză pun în sânge,
Dorul neatingerii ne plânge,
Ești floarea răsărită-n val de vânt,
Poză retușată în propriul meu cuvânt.
Râzi sau cânți? Mă leagăn în uimire
Că torsul tău pătruns mi-i de iubire,
Iar eu stropșit de gravitatea mută
Port în atrii fotografia-ți crudă.
O netezesc în dorul dimineții,
Când mă trezesc alinturile vieții,
Prin zăpada-ntinsă, o enormă carte,
Unde am de tine, în citire parte.
Mierea dulce în “n” fotografii,
Rămâne gustul scris în poezii –
Iubire sacră în focul ascuns
De fiorul tău cu care m-ai pătruns!
Muză și regină
Mă-aciuez la pieptul tău ca îngerul sfios,
Vreau să-ți pipăi văpaia de lumină,
Să-ți dau cu grijă halatul pufos jos,
Să-ți văd torsul de muză și regină.
Ne întrupăm în goliciunea noastră,
Săpăm izvorul de țipete-n plăceri,
Ne simțim plutind în curcubeul
Pe care-am vrut să-l mângâiem și ieri.
Dar azi, acum, mai bine-i ca oricând,
Silabisim plăcerea silabă cu silabă,
Ne întrecem în pasiuni și vise
Făcându-ne din gânduri o coroniță dalbă
O vei purta și tu, și eu , pe rând,
În vremuri viitoare vopsite cu rugină
Și o să-ți dau mereu halatul pufos jos
Să îmi rămâi în doruri muză și regină!
Zidirea iubirii
Ia sufletu-n palme, mângâie-l cu lumină,
Până steaua nopţii s-aprinde în grădină.
Femeia care-o stinge intră în durere,
Lacrima dorinţei spală-a ta plăcere.
Suprimă macazul florilor din fân
Zidindu-i iubirea la tine în sân!
Iarna plânge pe la geamuri
Arde focul, nu-arde focul,
Unu-n altul ne-ncălzim,
Iarna plânge pe la geamuri,
Geloasă-i că ne iubim.
Nici prin gând nu-i treacă dorul
C-aș putea pe apucate
Să-i sărut buza de gheață
Din crengi cu frunze uscate.
Numai tu când vântul țipă
În al albului pustiu,
Știi să mă aduni la piept,
Să ne-ncălzim pân` târziu.
Este - atâta foc în noi
De s-aprind și stelele,
Cerul se miră-n tăcere –
Cum de n-ard saltelele.
Vântul bate, gerul arde,
Noi ne fixăm unu-n altul,
Este-atâta pasiune
De se zguduie și satul.
Arde focul, nu-arde focul,
Noi și-n gheață ne topim,
Iarna plânge pe la geamuri,
Geloasă-i că ne iubim.
Cioplesc într-un fir de nisip
Cioplesc în ultima clipă într-un fir de nisip
Statuia răsturnată-n clepsidra poemelor mele,
În patima sângelui cu răbdare muncesc și trăiesc
Înmulțind bobul de grâu sub câmpul de stele.
Stoluri în zbor sub zare se nasc, prin ele zburăm,
Cu aripi desenate în imagini vegheate de duh,
Tainic te aștept în noaptea cu luna-mplinită
Să adunăm în setea din noi rodii în coajă de puf.
În zvâcniri de iubiri și doruri cu vene-n uscare
Vom flutura istoria ninsorii cu trup de îngheț,
Apoi m-oi ascunde la tine-n retină ca fulgul
Ce se topește pe crucea uitării sfidător, cu dispreț.
|
Marin Moscu 3/22/2018 |
Contact: |
|
|
