ITINERAR EUROPEAN: ROMANIA 2002
ITINERAR EUROPEAN: ROMANIA 2002
Note de calatorie
de Nicolas Popescu
“Din chaos doamne m-am nascut,
Ma reintorc in chaos”
Cam asa l-am parafrazat pe Eminescu inaintea acestei calatorii prin Europa si, bineinteles prin Romania, in aceasta toamna. Sa fiu sincer, nu stiu cit haos era cind m-am nascut – eram prea mic sa realizez – dar acuma precis este!
Revederea cu Romania, dupa atitia ani, a trezit un complex de simtiri: nerabdare, curiozitate, teama, melancolie, tristete, nedumerire, uimire si chiar si bucurie. Asadar, iata-ma in Air France calatorind la Paris si apoi la volanul unui Renault tocmai iesit pe poarta fabricii, strabatind Europa cu destinatia Bucuresti. Dar n-am sa va vorbesc pe rind de fiecare tara, de fiecare stop, in ordine – atunci n-ati mai intelege acel “chaos” de care vorbeam mai devreme. Am sa incep cu… sfirsitul, sau, mai precis, aproape sfirsitul calatoriei in Romania.
Era intr-o vineri dupa amiaza mohorita, gata sa ploua, cind cu bucurie si nerabdare am parasit Bucurestiul. Destinatia: Sinaia. Abia asteptam sa scapam de atmosfera irespirabila din capitala, plina de gaze nocive si praf si sa ne deschidem larg plaminii in aerul curat si proaspat de la munte. Pe drum a inceput o ploaie torentiala care, practic, reducea vizibilitatea la numai 10-20 metri. Dar, chiar si in aceste conditii, soferii romani sint greu de depasit. Nu conteaza ce vehicol conduc, trag de el la limita cailor putere si chiar mai sus, intr-o disperare nefireasca de-a ajunge mai repede undeva; cred ca nici ei nu stiu prea bine unde. A doua zi am aflat ca pe serpentinele de la Comarnic s-a petrecut un accident grav in acea seara; nici nu era de mirare. Ne-am oprit la hotelul International, unde gazdele, la fel de ospitaliere cum au fost si in urma cu o saptamina, ne-au oferit o camera cu “vedere”.
Am stat in Sinaia pina duminica dimineata, timp in care am vizitat obisnuitele atractii. Castelul Peles ne-a uimit din nou cu maretia sa, cu aspectul artistic si continutul sau istoric. Cu impresii proaspete din Paris, Pelesul mi s-a parut nu numai o prezenta 100% europeana, dar chiar mai presus de obiective similare, cu continut istoric, din Paris. De fapt, intregul complex este foarte pitoresc, asa ca, turistii abunda. Pe aleea care duce la castel, negustori particulari isi expun produsele: covoare din lina cu motive multicolore, macrameuri, fete de masa, fulare, caciuli, sculpturi din lemn, obiecte de uz gospodaresc, fel de fel. Romanul negustor este un fin observator; de indata ce ma apropii sa intreb, pretul sare dintr-odata indoit. Este ca si cum ar scrie pe mine ca vin de… dincolo.
Si cum dupa atita umblatura ti se mai face si foame iata-ne cautind un restaurant potrivit. Pentru ca nu era prea departe, am incercat Popasul Haiducilor. Am urcat scara de lemn catre locul fagaduintei cu mici, tuica fiarta si preparate haiducesti. Am deschis usa, am bagat nasul, facut un pas si apoi, brusc, am sarit inapoi la aer.
O atmosfera incarcata de fum, unde cu greu vedeai la citiva pasi si care, culmea era si plina ochi de oameni. Probabil ca erau de o specie diferita, care s-a adaptat la fum cu pretul injumatatirii zilelor ramase de trait. Nu, categoric nu era pentru noi. Sotia sugereaza sa insistam sa gasim Taverna Sirbului, nu poate fi prea departe. N-am gasit-o cu o saptamina inainte, n-a fost sa fie atunci. Iata-ne deci in fata acestui pitoresc restaurant, construit din birne uriase de lemn, cu motive populare, cu parter, etaj si crama, aceasta din urma avind un semineu urias in centru. Ospatarul extrem de serviabil si politicos, ne ghiceste imediat. “Stiti, si eu am fost in Frankfurt, pentru doi ani, la un italian; dar cind am auzit ca s-a deschis asta am venit aici. A trebuit un sirb sa faca toate astea, un roman n-ar fi putut. Stiti cit cistiga asta? Seara de seara este arhiplin! Ziua la fel. Anul trecut am muncit 140 zile incontinuu, fara nici o pauza. Sirbul este si bucatarul; le face pe toate in stilul lor. Apropo, stiti avem si noi o fata aicea, ospatarita, care vrea sa plece in Canada.” Micii erau sirbesti, tuica era slibovita, dar ospatarul facea toti banii. “Am vazut multe case frumoase, vile construite recent sau in constructie pe aicea”- incercam noi sa completam la conversatie. “Da domnule, dar toate-s facute de furat; credeti ca pe un salariu normal se poate face asa ceva. Se fura domnule, se fura cu acte in regula astazi!” Aha, deci asta era explicatia! “Poftiti si diseara, nu facem rezervari ca e deja plin, dar daca veniti, in zece minute va fac eu rost de o masa.” Ma uit imprejur: restaurantul era plin. Preturile nu erau de loc mici; erau destul deasupra mediei. O masa in doi, fara pretentii, trece de jumatate de milion. Si totusi romanii dau buzna.
Probabil se aplica aceeasi explicatie. Oricum, cu gustul placut de tira-mi-su inca in gura am plecat multumiti, cu sentimentul unei dorinti implinite.
Sinaia a capatat inca o perla, nu stiu de cind, ca pe vremea mea nu era: hotelul Anda. Sticla si beton, scari de marmura alba, lift ultramodern, finisari in bronz si alama stralucind ca aurul, totul cu gust si extrem de elegant pina intri intr-o camera, unde categoric poti admite imaginatia si resursele gazdei s-au sfirsit. Vorba ceea: inafara-i vopsit gardul… Da, dar “gardul” tine coada sus cu cei US$80 pe noapte pe care-i cere. Iar inauntru, nici un client. Bine ca la parter este o crama iar seara se mai aduna citiva slujitori ai lui Bachus si astfel Anda revine la viata.
Ne oprim la parterul hotelului nostru si incercam cite-un profiterol la cofetarie. Ca aspect, jos palaria! – la da clase francezilor din Paris. Umbrelute, limbi de pisica, frisca, gogosele – ce mai! Gustul insa era practic de apa inghetata cu ceva zahar, coloranti si esente artificiale. Oricum, mult mai safe decit al parizienilor care au incercat sa ne intoxice cu cele 3-4 linguri de ciocolata amaruie aruncate peste inghetata… M-am delectat insa la Internet Café, unde un intreprizator cam de aceeasi virsta cu mine, impreuna cu vreo 10 – 12 computere facea viata fericita pentru toate categoriile: copii, tineri si businessmen in vacanta. Si nici nu era prea scump: 15 – 20 000 pe ora, depinde cat vroiai sa stai. M-a surprins linistea de acolo, tinerii, desi familiari cu folosirea unui computer, pastrau un anumit respect fata de acesta, un fel de grija, ca pentru un anumit obiect de pret. Si intr-adevar pretios, un computer acolo costa foarte mult, de departe nu este la indemina oricui.
Seara am petrecut-o la restaurantul hotelului, mare, elegant si cu ring de dans. Pe linga noi mai erau doar vreo 4-5 mese ocupate. Ospatarul nostru s-a simtit umilit ca aproape tot ce i-am cerut nu a avut sa ne serveasca. L-am intrebat: “da ce-a fost vreo nunta?” “ Nu, dar cam asa e seara pe aici” – ne-a raspuns. Sic! Am ales pina la urma din ce a avut disponibil in timp ce formatia alcatuita dintr-un barbat instrumentist (la toate instrumentele) si doua fatuce incercau sa sparga linistea cu niste refrene ale anilor 70 si 80. Inca se poarta italienii la muzica in Romania. M-am felicitat insa pentru acel Pinot Noir de Murfatlar din 1998 pe care l-am ales. Deosebit!
A doua zi dimineata am plecat la drum, lungul drum catre Paris. Am admirat soseaua catre Brasov si apoi Brasovul. Mi s-a parut extrem de curat, linistit si incarcat de advertising. Spinzurate deasupra strazii, anunturile publicitare te invita la tot felul. Chiar de la intrarea in oras, reprezentantele unor firme de masini de reputatie (Mercedes, Audi, Renault, BMW, VW) te imbie cu ofertele lor. Pina si Kia este prezenta. Ca si in Bucuresti si alte orase multe firme comerciale sint in limba engleza; poti citi Power Tools, Home and Office Furniture, Laundromat, Snacks and Bar, Market, etc.
La un stop, dintr-un grup de copii zbenguindu-se pe trotuar, unul se desprinde si se apropie de masina. “ Dati-mi si mie un banut ca sa-mi iau o painica, va rog frumos…” – zice baiatul, de vreo 9 – 10 ani. Mineca dreapta de la hainuta ii atarna goala de la cot. Aproape fara sa ma gindesc, scot portofelul, iau 20 000 si-i dau baiatului. Acesta, cu ochii lucind, ii ia si fuge la ceilalti. In clipa aceea am avut o banuiala si-am inceput sa zimbesc. Alergind, pustiul isi scoate mineca de la haina, mina era indoita de la cot, o baga din nou normal, ride si alearga din nou cu ceilalti.
Am luat plasa inca o data…
Vremea se schimbase; norii aproape disparusera, soarele ridea stralucitor pe fondul de albastru curat al cerului, aburi de ceata se ridicau din padurea de pe coama Tampei. De citva timp cloceam in minte o idee: ce-ar fi sa luam lunch-ul in Poiana?
Sotia m-a aprobat fericita. Demult ar fi vrut sa revada Poiana Brasov. Sus pe culme soarele ardea si mai puternic; in iarba verde mii de flori de primavara isi desfacusera corolele parfumate. Aerul era de-o puritate si prospetime de nedescris. Glasuri vioaie de copii veneau dinspre lacusorul plin de barcute. Adultii care nu pusesera de picnic in vreo poienita, se plimbau lenes in caldura amiezii pe la diversele atractii. Cind si cind auzeai cite-o remarca: “40 000 pentru parking?!” sau “100 000 pentru-o poza cu maimuta, astia-s nebuni!” Eu aveam un fix: Coliba Haiducilor. Sotia, fiindu-i foarte foame, a incercat sa ma atraga catre Sura Dacilor sau unul dintre noile restaurante, acestea fiind mai la vedere. Cum Coliba raminea inca ascunsa a trebuit sa intreb in dreapta si-n stinga pina am gasit-o. Si am gasit-o in sfirsit intr-un peisaj mirific de toamna, printre copaci cu frunze aramii si brazi de un verde intunecat. Intrarea principala era in lucru si ca urmare inchisa. Inima a inceput sa-mi bata mai repede. Nu se poate, atita drum si sa fie inchis… Insistam, gasim o alta usa deschisa si urcam la etaj. Deschidem usa masiva de lemn si intram in pitorescul deosebit de rustic al uneia din incaperile vastului restaurant. Mesele erau aranjate cu gust, fetele de masa si stergarele de-o curatenie deosebita. Pe scaune piei de oaie, pe pereti blani de urs iar stilpii de lemn decorati cu nenumarate stergare cu motive populare si obiecte de ceramica. Un perete intreg era decorat cu farfurii pictate din ceramica, nu era una la fel cu cealalta in design si marime. Un foc molcom ardea in semineul tip soba taraneasca din centrul incaperii. La etaj, de fapt un balcon urias, alte mese si in plus un car de lemn si alte obiecte populare. Un fel de candelabru stilizat din coarne de cerb atirna din plafon creind o lumina intima si calda de… ca la mama acasa. Privim cu rasuflarea taiata in jurul nostru. Este oare deschis? Caci nu era nimeni. Cum nu port ceas nu stiam daca sintem in program. “Da, da, este deschis, poftiti luati loc la o masa unde doriti” ne raspunde o voce amabila de undeva dinauntru. Privesc pe geamul din fata la girlandele de ceapa rosie si usturoi atirnate de peretii exteriori. Intrau atit de bine in peisajul toamnei!
Ospatarul se apropie cu un zimbet mai presus de orice profesionalism: “Ma numesc Dorel. Cu ce va putem servi astazi ca sa va simtiti ca la maicuta acasa?” Aproape mi-au dat lacrimile… Mi-am amintit de mama si de ciorba ei de perisoare; sa indraznesc?… Da, asa au fost si ciorba de perisoare si cea de burta, iar mititeii … de departe cei mai gustosi pe care i-am mincat vreodata undeva! “Aveti o reteta deosebita” am remarcat. “Gatim ca sa fie pe gustul dumneavoastra” raspunde domnul Dorel. Cer permisiunea daca pot filma putin incaperea si face citava poze. Dorel este din nou mai presus de orice amabilitate. Isi invita sotia si alti colegi, facem poze impreuna, filmam in detaliu peste tot, inclusiv salonul de crama, unde, din nou aranjamentul decorativ, abundenta si coloritul acestuia ne-au lasat fara vorbe. Dorel sugereaza c-ar trebui sa filmam vechea crama, in prezent sanctuarul ascuns al boss-ului. “Sa vedeti acolo decoratiuni si mai ales… muraturi!” Odata cuvintul magic pronuntat, sotia ma impinge arzind de nerabdare sa ajunga acolo.
Trebuia ceruta aprobarea sefului, dar domnul Viorel, patronul asezamintului, a fost mai mult decit amabil. Ca o gazda deosebit de ospitaliera ne-a deschis poarta acelui “rai” si ne-a condus in tara implinirilor. Inca o data raminem muti in admiratie. Zeci si sute de borcane uriase de diverse forme umplute cu muraturi se aliniau pe rafturi. Gogosari, in marea majoritate, dar si gogonele si castraveciori te priveau din spatele sticlei in culorile lor vii. Fiecare borcan avea inauntru o inscriptie facuta din felii uriase de telina si morcovi, taiate cu deosebita migala ca sa dea ligibilitate scrisului. Nu era una la fel cu alta. Cornuri si talere ale abundentei atirnau din plafon incarcate cu struguri rubinii si mere aurii si ionatane. Pe masute, primprejur, acelasi peisaj. O munca uriasa si un talent deosebit sub mina de artist a decoratorului au creat acest peisaj mirific demn, daca nu mai presus de vestita carte Guiness a recordurilor. Domnul Viorel sta simplu in fata noastra. “ Stiti, am facut toate astea cu fetele noastre. Eu sint din Muscel si mi-a placut sa-mi fac ca acasa. Capita asta de fin e locul meu favorit aici. Am pina si o cloaca pe oua. Iar acolo este o camera taraneasca cu tot ce e-n ea: pat, velinte, cuptorul cu vatra, fusul de tors lina, vase, de toate.” Ne facem poze peste tot. Domnul Viorel, putin timid, se lasa tras in mijlocul nostru. Ne spune si o gluma pina la urma. Arata foarte multumit ca i-am filmat operele de arta, din care am si gustat un pic in timpul mesei. Sincer sa fiu nu-mi mai venea sa ies afara de acolo. Dorel insa ne invita sa vizitam si filmam in gradina terasata alte asezaminte de mese, umbrare, separeuri si un urias rotisor dacic, atit de mare ca si un mistret ar fi parut un pui. “Fiecare pentru cite o ocazie speciala” mentioneaza dinsul. “Nu va-ngheata ceapa aceea atirnata afara iarna?” intreb eu ca sa incerc sa ies din miraj. “Dimpotriva, se face chiar mai buna!” Aruncam cite un ban in fantina dorintelor din curte: “fie ca acest vis sa nu se termine niciodata, fie ca acesti oameni sa fie mereu la fel, fie ca acest loc sa fie revazut, revazut, revazut…”
“Avem si un hotel, Casa Viorel, la fel de pitoresc, cu produse din ferma proprie, cu parcare acoperita, room service, sauna, jacuzzi, fitness club, biliard…” – cuvintele lui Dorel imi suna in urechi din ce in ce mai indepartate. Un gind nou isi face locul in minte: deci se poate! Simplu, se poate in Romania. Inca mai sint oameni cu intreprinderi curate si dorinte implinite. Bravo! Asa imi place! Inca mai sint visatori care-si urmeaza cu silinta implinirea visurilor. Cel ce e-n stare sa creeze pentru sine va putea sa creeze si pentru altii. Traditia ospitalitatii nu a murit in Romania!
Sotia culege brinduse din iarba proaspata, oamenii stau la plaja, domnul Viorel este ocupat cu clientii care tot vin iar eu incerc sa inspir tot aerul proaspat si cu miros de cetina pe care-l pot cuprinde. Ne vom intoarce! “N-ai vrea sa ne cumparam o casa aici?” aud glasul sotiei. Daca locul acesta ar fi toata Romania…Da! Da! De trei ori Da! Dar nu este… De ce oare?…
Visul se spulbera, inapoi la drum. Ceva imi este insa foarte clar: acestea au fost cele mai fericite si de calitate ore din toate petrecute in Romania!
Simplu, va urma…
|
Note de calatorie de Nicolas Popescu 11/5/2002 |
Contact: |
|
|
