Mostenire lexicală de sorginte geto-dacă
Moştenirea lexicală de origine geto-dacă în limba română a fost şi este o problemă de natură lingvistică, aceasta prilejuind specialiştilor realizarea de studii pertinente, cu argumente pro sau contra…
După apariţia cărţii doctorului Napoleon Săvescu – Noi nu suntem urmaşii Romei (ediţia a II-a revizuită şi adăugită, apărută la Editura Intact, Bucureşti, 2002), contestatarii curentului dacist s-au grăbit să considere această lucrare ca fiind fantezistă, fără a aduce contraargumente, ca să nu mai spunem că nu s-a încercat publicarea unei cărţi de asemenea proporţii, cu argumente care să combată teza săvesciană!
Punând sub semnul întrebării aşa-zisul proces de romanizare a Daciei, care fusese cucerită doar în proporţie de 14 % şi ţinând cont şi de faptul că ocupaţia pretinşilor „civilizatori” a durat doar 165 de ani, autorul cărţii mai sus amintite se întreabă pe bună dreptate: „Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi <>, care nici ei nu o vorbeau?” Să nu se uite faptul că Traian a adus în Dacia colonişti ex toto orbi romano (cf. Eutropius, cartea a VIII-a, Adriano).
Un paradox care ar trebui să dea de gândit contestatarilor dacismului (curent care susţine că limba română este continuatoarea firească a limbii geto-dacilor) este acela că la ei „acasă”, aşa-zişii urmaşi ai romanilor, locuitorii din Toscana, Lombardia, Calabria ori Sardinia – teritorii ale Italiei zilelor noastre nu se înţeleg între ei, decât uzitând de limba literară – italiana –, în timp ce locuitorii din Maramureş ori din Crişana sau Banat se înţeleg cu cei din Bucovina, Vrancea, Dobrogea sau Oltenia, fără să fie nevoie de limba literară! Mai mult chiar, din enumerarea provinciilor româneşti, s-a putut lesne sesiza că sunt şi teritorii (Maramureş şi Bucovina, spre pildă), care au rămas în afara sferei de influenţă a romanilor cuceritori, iar locuitorii lor nu au nevoie nici de dicţionar, nici de limba literară, spre a se înţelege în comunicare cu cei din provinciile aflate cândva sub ocupaţie romană!
Ceea ce ne-a dat de gândit şi ne-a determinat să realizăm acest studiu lingvistic sunt următoarele aspecte în legătură cu vocabularul limbii române: cum de este posibil ca toate cuvintele consemnate în DEX – în afara celor cu etimologie necunoscută – să provină din alte limbi? Ce fenomen lingvistic a facilitat acest aspect? Şi mai ales cum de avem şi acum o seamă de cuvinte cu etimologii necunoscute? Lingviştii din Academia Română chiar nu mai au nimic de spus/ cercetat şi se mulţumesc să ţină cald scaunul de academician?
Studiul nostru are ca punct de plecare expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. GAIA – Zeiţa Morţii în ipostaza de pasăre de pradă, care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţa neolitica Gaea. Zeiţa-mamă avea de fapt aspect antropomorf, adică femeie-pasăre, aşa cum spunea Maria Gimbutas: „zeiţa-pasăre” – „Bird-Goddess” – ZEIŢA VECHII EUROPE. Maria Gimbutas deşi vorbea de zeiţa-pasăre ca zeiţa-mamă nu a spus că zeiţa-pasăre este Gaia.
În limba română, gáie (-ắi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică; (din maghiară – gaie – „cioară“). Creaţie expresivă pe baza lui ga, ce exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia „cioară“ este întâmplătoare; rezultatul românesc nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificaţia din română arată că nu trebuie plecat de la un cuvânt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Totuşi, forma latinească este considerată drept etimon al cuvântului românesc de câtre filologii Sextil Puşcariu şi I. A. Candrea Ov. Densuşianu. (Sursa: DER).
În mitologia românească sacralitatea feminină este reprezentată de Mama Pământ, care, împreună cu Tatăl Cer formează nucleul credinţelor populare româneşti. Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurile pelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga literatură antică cu referire la pelasgi şi la Dacia concluzionează: „Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente generatoare”. Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor zeilor şi oamenilor. Geea este evocată de Hesiod în Theogonia: la începuturi, au fost Haos Gaia şi Eros. Gaia dă naştere (fără intervenţia masculului) lui Uranos (Cerul) şi Pontos (Marea). Prin unirea cu Uranos, dă apoi naştere Titanilor şi Ciclopilor.
Zeul suprem al dacilor era Zamolxe pe care Herodot îl consideră a fi Tatăl Cer. .Lexicograful lui Suidas ne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este si numele unei divinităţi feminine, iar această divinitate feminină ce poartă acelaşi nume cu Marele Zeu nu este alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg – n. .n) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia, GeTellus şi mai târziu Terra. Această Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur”, la care face referire basmul românesc Prâslea cel voinic şi merele de aur şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor.
Poetul grec Asius spune că Pelasg, părintele eponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şi religios se afla în Dacia, s-a născut din pământul negru pe crestele munţilor înalţi, pentru a fi începător rasei muritorilor. Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi considerau pe pelasgi „Primii oameni” şi oameni divini iar pe urmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi adică Fii lui Ge/ Geea. Chiar şi numele de get presupunem a avea aceeaşi rădăcină: ge < Geea; + tus < tellus (adică ai Geei, ai Mumei Pământ). În perioada ocupaţiei romane în Dacia, ca divinitate naţională, Muma Pământ, purta denumirea de Terra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi idee ca şi grecii prin numele de geţi.
Românii, urmaşi ai dacilor şi ai pelasgilor, şi azi îşi consacră noii născuţi pământului, pe care îl consideră Mumă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naşterii, pe pământ, pentru ca acesta „să primească primul pe noul născut în calitate de mamă a tuturor.” (Ion Pop Reteganul, Cultul pământului la români, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu și-au uitat moştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în obiceiurile lor şi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele Mumei Pământ.
Pământul este luat ca martor la jurăminte, la blesteme, considerat fiind ca mamă protectoare a omului de la naştere şi până la moarte. În actul nupţial pământul avea un rol important, împreunarea dintre tinerii căsătoriţi având loc pe pământul gol, „pentru ca tinerii însurăţei sa fie sănătoşi şi căsătoria lor să fie trainică precum pământul”. (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Nu întâmplător credem, o scenă din romanul Moromeţii se petrece în locul numit de săteni Pământuri: Birică şi Polina merg „în Pământuri”, acolo, goi, cei doi tineri se iubesc, după care se apucă de făcut chirpici pentru viitoarea casă Când un om se chinuia să moară era întins pe pământ pentru a i se uşura sfârşitul. La români exista şi obiceiul de a duce cu sine pământ din patrie, atunci când mergea în străinătate sau de a dormi pe pământul adus din patrie, obicei pomenit şi de Bram Stocker în romanul său Dracula: atunci când personajul ajunge la Londra, purta cu sine lăzi în care era pământ adus din ţară. Dacilor, când mureau, li se punea în palmă o mână de pământ. Pământul aruncat peste coşciug, atunci când sicriul este coborât în groapă este de asemenea o invocare a Mumei Pământ de a nu apăsa prea greu peste răposat. În datinile de nuntă ale poporului român, există unele formulări ce ţin de cultul pământului: „ Ia-ţi copilă ziua bună/ De la soare de la lună/ De la cer, de la pământ/ De la tot ce e mai sfânt/ De la mamă de la tată/ De la viaţa ta de fată”, iar la antipod, în riturile de înmormântare auzim în zona Turda: „Ia-ţi copile iertăciune/ De la tot ce e pe lume/ De la bunul nost pământ/ În care vei fi mormânt”. (s. n.) – Petru Caraman, Datinile poporului român la înmormântare, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 447, Editura Academiei, 1987. Iosif S. Naghiu descrie „mătăniile care se fac la pământ” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Să ne amintim o scenă cheie din romanul Ion al lui Rebreanu (despre care autorul vorbeşte în memoriile sale: într-o duminică, ieşind la marginea satului, la vânătoare de porumbei, a zărit un sătean în straie de sărbătoare, care s-a aplecat şi a sărutat pământul): ieşind să-şi vadă pământul în posesia căruia intrase, şantajându-l pe socrul său, Vasile Baciu, protagonistul se apleacă şi-l sărută ca pe o ibovnică.
Toate acestea sunt reminiscenţe ale vechiului cult pelasgic al Mumei Pământ păstrate de-a lungul timpului, din neolitic şi pană în vremurile actuale, când se practică din ce în ce mai puţin, de ele mai având cunoştinţă doar bătrânii satelor.
Pământul Mumă, ca zeitate primordială, este o entitate animist-antropomorfică, a cărei reprezentare este difuză. În concepţia omului primordial, Muma Pământ este o vietate suportă tot ce „duce în spinare” (cf. imprecaţiei „Nu te-ar mai răbda pământul!”), se mişcă (Romulus Vulcănescu vorbeşte de cutremure – cf. op. cit., p. 443) şi „mănâncă tot ce e pe el” (cf. op. cit., p. 443). În acest sens, Romulus Vulcănescu aminteşte „proverbul <>.” Imprecaţia aceasta (şi nu proverb, cum greşit crede Romulus Vulcănescu) este asemănătoare cu expresia pe care am adus-o în discuţie la începutul consideraţiilor noastre: „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”.
II
Continuăm excursul nostru analitic referitor la moştenirea lexicală de origine geto-dacă a unor cuvinte din limba română. Un alt cuvânt străvechi – ca şi GAIA (pe care l-am discutat mai sus) –, pe care îl socotim de sorginte geto-dacă este BRÂNCĂ.
Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare în legătură cu acest cuvânt:
1. în Dicţionarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998), am găsit următoarele definiţii:
BRÂNCĂ1 s.f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.
2) (Pop.) Erizipel.
3) Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ▪ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi; b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădişor.
4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
BRÂNCĂ2, brânci, s.f. 1) (Reg., În limba literară numai în locuţiuni şi expresii) mână ▪ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea, târându-se. ▪ Expresie: A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire.
2) (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont, izbitură. ▪ Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.).
– Lat. branca.
2. în Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche (Editura Litera Internaţional, 2002) se găsește următoarea definiție:
BRÂNCĂ s. – braţ, membru superior, membru superior, labă, mănuşă, buberic, erizipel, rujet.
3. în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) apare următoarea definiție:
BRÂNCĂ s. (BOT.) 1) (Salicornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic, căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-salcei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie, sărătură-roşie.
2) brânca-ursului v. crucea-pământului.
3) v. zămoşiţă.
4. în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) se poate citi:
BRÂNCĂ (boală, plantă, mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.
5. în Noul dicţionar explicativ al limbii române (Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002), putem citi următoarele:
BRÂNCĂ1 f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare.
2) pop. Boală infecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ.
3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ▪ brânca-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Probabil cuv. autoht.
BRÂNCĂ2 , brânci f. pop. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ▪ Pe (sau în) brânci – târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădea în (sau pe) brânci: a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pe pământ; b) a nu mai putea (de oboseală); a fi mort (de oboseală).
2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ▪ A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci – a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).
6. în Dicţionar universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2), am găsit următoarele date:
BRÂNCĂ1 – 1) (regionalism) – partea de jos a piciorului animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.
2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şi mâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu); pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;
a cădea sau a da în (pe) brânci.
a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi pe brânci.” (Anton Pann).
b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a îngenunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).
▪ a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsputeri (până la epuizare – n. n.)
3) (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinte apărându-se.” (Budai-Deleanu).
▪ îmbrânceală
▪ a se îmbrânci
▪ a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru (a face) ceva.
4) plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau alburii, grupate în formă de spic
- lat. branca.
BRÂNCĂ2 1) (med. pop.) – erizipel: „Mai ştiu leacuri multe încă, pentru cei ce zac de brâncă.” (Alecsandri).
2) boală contagioasă a animalelor domestice (în special la porci)
- etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl. brenkna
a brânci – a împinge (cu mâinile); a îmbrânci
7. în Dicţionar enciclopedic (vol. I, literele A-C, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993), se poate citi:
BRÂNCĂ1 - (lat. branca) – regionalism
1) mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci – a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea
2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru ceva
BRÂNCĂ2
1) probabil cuvânt autohton (med. vet.) - rujet
2) (med.) – erizipel
3) plantă erbacee
Iată, acum, câteva opere literare, unde este atestată prezenţa acestui cuvânt:
Gheorghe Asachi - Momiţa la bal masche
Un filozof, ce aflasă
A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
După sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o căpriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsând doparte tomul,
Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brâncă o lornetă.
Gheorghe Asachi – Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul
Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ei s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.
Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.
Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!
Gheorghe Asachi - Leul şi guzganul
Cât se poate, se cuvine
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.
Un guzgan, ce supt pământ
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.
Ion Heliade Rădulescu - Areopagul bestiilor
Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un 'rangutan,
Era şi un curcan:
Ivan Andreievici Krâlov - Leul la vânat (Traducere de Constantin Stamati)
Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”.
De reţinut că în limba română actuală, cuvântul brâncă (având sensul de mână, labă) este ieşit din uz. Găsim, totuşi, forma substantivală îmbrânceală şi cea verbală a îmbrânci. Cu forma de plural, apare în expresii: a da în brânci, a munci pe brânci, a da brânci, a-i da inima brânci. Interesantă este etimologia acestui cuvânt, pe care o precizează dicţionarele consultate. Cu sensul de plantă medicinală sau boală contagioasă la porci, brâncă ar avea etimologie necunoscută (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române) sau – „probabil” (sic !) – cuvânt autohton (cf. Noul dicţionar explicativ al limbii române, Dicţionar universal ilustrat al limbii române). Cu sensul de mână, labă, toate dicţionarele dau etimonul latinesc branca. Având în vedere că dacii erau renumiţi în medicina de sorginte naturistă, noi considerăm că acest cuvânt este moştenit de la geto-daci. De ce oare s-or fi complicat ai noştri şi au ales alt etimon pentru acelaşi lexem, pentru a desemna sensul de mână, labă? Posibil să nu se fi târât pe brânci, prin iarbă, să culeagă brâncă? Manieraţi din fire, dacii nu se îmbrânceau, i-au aşteptat cuminţi pe romani, de la care„ „să împrumute” cuvântul brâncă! Că doar cuceritorii obişnuiau să-i îmbrâncească pe învinşi, silindu-i să se târască pe brânci în faţa lor şi, mai mult chiar, să muncească pe brânci pentru împărat! Să fim serioşi! Nu avem nicio precizare din partea aşa-zişilor lingvişti, care să ne convingă de faptul că brâncă (cu sensul de mână, labă) ar fi de origine latină. De dragul tezei latinităţii limbii române, autorilor acestor dicţionare le-a fost la îndemână să noteze etimonul chipurile latinesc.
Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat în Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autorii Dicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvântului brâncă îl consideră etimologic fiind „probabil cuvânt autohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf. sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilă să crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru conformitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcută trimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, mai cu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinescul branca”, ea ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor asemenea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!
Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limba română actuală ca fiind în structura unor verbe sau locuţiuni verbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci, a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe) brânci, a merge (sau a se târî) pe brânci. În cazul verbului a (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbii române, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substantivală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni – prin prefixare: (îm)+ bătrâni.
|
Prof. Dr. Const. Miu 8/21/2017 |
Contact: |
|
|
