Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent - (Elemente de filosofia religiei)

II.Argumente pro si contra privind existenta lui Dumnezeu

3)Argumentul ontologic
Întrucât, asa cum am arătat, experienta (teleologică si morală) se dovedeste incapabilă să ofere probe incontestabile în favoarea sau împotriva lui Dumnezeu, singura cale care rămâne după abandonarea domeniului experientei este aceea a ratiunii pure. Adică taman ce-si propune argumentul ontologic (de la ontos=fiintă, realitate, ceea ce este), potrivit căruia „însusi conceptul de Fiintă absolut perfectă sau de Fiintă necesară cere ca aceasta să existe”.
Cu toate că autorul argumentului este călugărul augustinian Anselm din Canterbury (1033-1109), ceea ce face ca istoria lui să fie de circa un mileniu, nu Anselm l-a numit astfel, ci Immanuel Kant. Cu precizarea că dacă pentru călugăr argumentul este un fel de „dovadă de rugăciune” (cică a ajuns la el în timp ce medita la Dumnezeul crestin sau Fiinta absolut perfectă), în opinia gânditorului german, argumentul ar contine o „invaliditate ontologică”.
Elaborată în două variante, dovada ontologică a lui Anselm are următoarea alcătuire: Prin definitie, o definitie înteleasă atât de credinciosi cât si de necredinciosi, Dumnezeu este acel Ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput. Este un lucru mai mare să existi în mintea cuiva si în afara acestei minti, decât să existi numai în minte, precum un tablou care nu există numai în capul pictorului, ci si pe pânză. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe, atât în întelegerea noastră cât si în afara acestei întelegeri (în realitate), pentru că altminteri am fi nevoiti să concepem pe Cineva mai mare, în stare să înfăptuiască acest lucru.
Însă criticii de mai târziu au considerat că în argumentul anselmic se ascunde următoarea premisă camuflată: „Orice poate să fie afirmat/postulat despre cea mai perfectă Fiintă ce-i cu putintă să fie concepută, trebuie să fie afirmat, căci altminteri, potrivit definitiei, ea n-ar mai fi cea mai perfectă Fiintă posibilă”, care împreună cu premisa „Este posibil să afirmăm o existentă reală (în afara mintilor noastre) a celei mai perfecte Fiinte posibile”, ne obligă să tragem concluzia „Trebuie să fie afirmată existenta reală a celei mai perfecte Fiinte posibile”, respectiv că atunci când cineva începe să mediteze asupra conceptului de Fiintă absolut perfectă, este de neconceput ca o atare Fiintă să nu existe.
Însă argumentul n-a scăpat de obiectiile călugărului Gaunilo, contemporanul lui Anselm, între cei doi încingându-se o aprigă dispută. De pildă, Gaunilo sustine că argumentul lui Anselm „se întemeiază pe premisa falsă că orice există în minte trebuie să existe si în realitatea din afara mintii”, că „Dacă inexistenta lui Dumnezeu ar fi realmente de neconceput, atunci nimeni nu s-ar putea îndoi de existenta Lui”, că fiind doar un sir de cuvinte, „Noi nu putem nici măcar să formulăm conceptul de Fiintă absolut perfectă”, că existenta lui Dumnezeu nu poate fi dedusă din ideea unei Fiinte perfecte, la fel cum „existenta unei insule perfecte nu poate fi dedusă din simpla idee a unei insule perfecte”, că „Inexistenta lui Dumnezeu nu este mai de neconceput ca propria mea inexistentă” si că, pentru a putea spune că Dumnezeu este Fiinta atotperfectă, existenta Sa trebuie dovedită „mai înainte de a discuta despre esenta Lui”. Drept urmare, argumentul lui Gaunilo are ca premise „Dumnezeu este cea mai mare dintre toate fiintele” si „Este mai mare lucru să existe cineva în realitate decât numai în mintea cuiva”, din ele rezultând următoarea concluzie: „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (altfel n-ar putea fi cel mai mare)”.
Răspunzând obiectiilor lui Gaunilo într-o manieră care l-a făcut câstigătorul disputei („Argumentul nu se aplică oricărei fiinte, ci numai Fiintei care este deodată absolut perfectă si necesară”, „Inexistenta lui Dumnezeu poate fi afirmată, dar nu poate fi concepută”, „Dumnezeu poate fi înteles într-un mod indirect, la fel cum soarele este înteles prin razele sale”, „Ideii de insulă îi poate lipsi existenta, pe când Fiintei absolut perfecte nu-i poate lipsi nimic, îndeosebi existenta”, „Dacă este posibil ca o Fiintă necesară să existe, atunci este si necesar ca Ea să existe”, „Noi putem compara caracteristici ideale înainte de a sti dacă ele sunt reale”), Anselm îi impută redutabilului său adversar de idei că nu a înteles argumentul lui, care sustine că trebuie să existe cea mai mare Fiintă posibilă, astfel că acesta „face o confuzie între cea mai mare Fiintă reală si cea mai mare Fiintă posibilă”.
Dar asta nu înseamnă că argumentul lui Anselm ar fi valid si, ca atare, inatacabil, obiectiile lui Thomas d’Aquino fiind o probă în acest sens. Tinta atacurilor thomiste o reprezintă propozitia „Acel ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput” (nu toti oamenii Îl înteleg în acest mod pe Dumnezeu, pe urmă, chiar dacă toti L-ar întelege asa, asta nu dovedeste realitatea, ci doar existenta Sa mintală) si propozitia „Dumnezeu există” (evidentă în ea însăsi, dar neevidentă pentru noi, deoarece noi nu putem cunoaste în mod direct esenta Lui ca Fiintă necesară, ci numai indirect prin efectele Sale în creatie). Vasăzică, singura cale în conceptia thomistă pentru a ajunge la existenta lui Dumnezeu este a posteriori (prin existenta creatiilor Sale), nicidecum calea apriori (intuitia directă a existentei sau simpla ei concepere).
Obiectiile lui Thomas d’Aquino sunt generate de deosebirile existente între aristotelicul său punct de plecare (de la experientă) si platonicul punct de plecare al lui Anselm (din gândire). Si încă ceva. Cu toate că d’Aquino îsi are propriul concept de Fiintă necesară, se pare că nu a fost de acord cu Anselm că acest concept, oricum se ajunge la el, „cere în mod logic să se afirme că o asemenea Fiintă există realmente” (N. Geisler).
În reformularea lui d’Aquino, premisele argumentului anselmic devin „Dumnezeu este prin definitie Ceva fată de care nimic mai mare nu poate fi conceput” si „Ceea ce există în realitate si mintal este mai mare decât ceea ce există numai mintal”, iar concluzia stabileste că „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (pentru că, odată ce propozitia «Dumnezeu există» este înteleasă, se consideră că ea este evidentă în ea însăsi)”.
Secolul al XVII-lea reia disputa din secolul al XI-lea pe marginea argumentului ontologic. Fiind secolul cartezianismului, fireste că Descartes nu a stat deoparte. Si-a elaborat propriul argument ontologic („Dacă Dumnezeu prin definitie nu poate să nu existe, atunci El trebuie să existe, căci dacă este imposibil să concepem că o Fiintă care nu poate să nu existe este inexistentă, atunci este necesar să concepem că o astfel de Fiintă există”), având mare grijă să-i elimine toate slăbiciunile logice si sperând că în acest fel nu va avea parte de critici, precum cele ale lui Gaunilo împotriva argumentului anselmic.
Iată de ce gânditorul francez a insistat asupra propozitiilor: Cum numai o fiintă necesară nu poate fi concepută ca neexistând, orice alte fiinte si lucruri (chiar si triunghiurile) putând fi concepute ca neexistând, argumentul se aplică „unei Fiinte absolut perfecte sau necesare”; „Orice concepere a unui Existent necesar ca neexistând este contradictorie”; Deoarece „numai Dumnezeu singur este Fiinta a cărei esentă necesită existenta Sa” si deoarece „este imposibil de conceput două sau mai multe fiinte de rang suprem”, rezultă că nu-i imaginar, ci necesar să-L concepem pe Dumnezeu ca pe o Fiintă necesară; Conceptul de Fiintă necesară nu poate să fie produsul imaginatiei omului.
Cu toate astea, Descartes n-a scăpat de dispute. Prima o are cu preotul Caterus, cel care, de acord cu Thomas d’Aquino, sustine că argumentul ontologic dovedeste doar existenta conceptuală, nu si cea reală a lui Dumnezeu. Descartes răspunde că el n-a sustinut ceea ce d’Aquino a respins la vremea lui, anume că existenta rezultă din conceptul Dumnezeu. A doua dispută o are cu scepticul Pierre Gassendi, care îi reprosează lui Descartes că în argumentul lui ontologic confundă existenta cu o proprietate. Descartes răspunde că existenta, aidoma atotputerniciei, este o proprietate care poate fi atribuită cuiva („Existenta necesară este o proprietate necesară a unei Fiinte necesare, pentru că ea apartine numai esentei lui Dumnezeu), că-i justificat să includem existenta printre atributele unui Existent necesar si că existenta si esenta nu pot fi separate în natura divină, asa cum se întâmplă la toate celelalte lucruri, căci „El nu ar fi Dumnezeu dacă existenta Lui nu ar fi necesară”.
Din această dispută a reiesit ceea ce ulterior Gottfried Leibniz va sesiza si va elimina: argumentul ontologic este valid, însă este nevoie să se demonstreze că notiunea de Dumnezeu nu este contradictorie, pentru că existenta Sa nu poate să fie logic necesară atunci când conceptual de Fiintă necesară este contradictoriu.
Argumentul ontologic al lui Leibniz are ca premisă majoră „Dacă e posibil să existe o Fiintă absolut perfectă, atunci e necesar să existe”, are ca premisă minoră „Este posibil (adică necontradictoriu) ca o Fiintă absolut perfectă să existe”, iar drept concluzie ”Este necesar ca o Fiintă absolut perfectă să existe”.
În sprijinul premisei minore si a rolului ei crucial pentru rationament, Leibniz vine cu argumentarea: O perfectiune este o calitate simplă, ireductibilă si fără limite esentiale; Orice este simplu, nu poate să intre în conflict cu alte proprietăti ireductibil simple, deoarece ele diferă calitativ; Orice diferă calitativ de altceva, nu poate intra în conflict cu acesta, neexistând nicio zonă de similaritate în care să se suprapună sau să intre în conflict; De aceea, este posibil ca Dumnezeu să aibă toate perfectiunile posibile.
Dincolo de neputinta lui Leibniz de a întruni în persoana divină toate atributele posibile si dincolo de ideea eronată că unele calităti sunt intrinsec simple (Wittgenstein a arătat că ceea ce este simplu într-un anumit sistem conceptual, poate foarte bine să fie complex în altul) si de arbitrara dihotomie însusiri esentialmente pozitive – însusiri esentialmente negative, argumentul acestuia mai păcătuieste si prin riscanta trecere (în ceea ce priveste stârnirea controverselor) de la conceptual la real.
Aidoma lui Descartes, contemporanul său Baruch Spinoza era convins că existenta lui Dumnezeu este demonstrabilă matematic si că certitudinea existentei Lui derivă cu necesitate din argumentul ontologic. Atâta doar că, pe lângă obiectiile obisnuite, întâia formă a argumentării spinoziste mai adaugă cel putin una în raport cu prima propozitie, care afirmă că „Trebuie să existe o cauză pentru orice lucru, atât pentru existenta cât si pentru inexistenta lui”. Vasăzică, atunci când legea cauzalitătii sustine că „trebuie să existe o cauză pentru ceva”, iată că Spinoza vine cu trebuinta cauzei pentru nimic si cu completarea în sprijinul premisei că „Potentialitatea nonexistentei este o negatie a puterii”...
Norman Geisler are grijă să ne pun în gardă că „nonexistenta este deja o negatie si negarea nonexistentei ar fi o afirmatie a existentei, ceea ce ar părăsi baza traditională a argumentului ontologic si ar începe cu existenta”. Cum tocmai asta face Spinoza în cea de-a doua formă a argumentului său ontologic, din demonstratiile lui se desprind următoarele două concluzii:
a)Împrumută de la argumentul cosmologic ideea că ceva există si în acest fel, lucru recunoscut chiar de el, părăseste argumentarea strict apriorică;
b)Dacă Dumnezeul lui Descartes si Leibniz este teistic, al lui Spinoza este panteistic, fiind totuna cu Substanta unică si infinită. În plus, ceea ce pentru teisti sunt creaturi, Spinoza le concepe ca simple momente sau moduri în această Existentă infinită.
Fireste, argumentul ontologic a fost cel mai copios criticat de David Hume si Immanuel Kant. Obiectia lui Hume este atât de judicios formulată („Nimic nu este demonstrabil pe cale ratională, decât dacă contrariul său implică o contradictie”; „Nimic din ceea ce poate fi conceput în mod distinct nu implică o contradictie”; „Orice concepem ca existent, putem să concepem si ca nonexistent”; De aceea, „Nu există nicio fiintă sau lucru a cărei/a cărui nonexistentă să implice o contradictie” si, ca atare, „Nu există nicio fiintă sau lucru a cărei/a cărui existentă să fie demonstrabilă pe cale ratională”), încât s-a constituit în obiectia standard fată de argumentul ontologic, „precum si fată de orice presupusă dovadă a existentei lui Dumnezeu” (Geisler). Din următoarele motive:
a)Niciun argument logic nu este inatacabil din punct de vedere rational, asta deoarece contine premise a căror negare logică este întotdeauna posibilă;
b)Întrucât „premisele admit în toate împrejurările si alte posibilităti logice”, concluziile vor fi întotdeauan lipsite de necesitate logică.
Din acest rationament humean se desprinde concluzia că, în sensul strict al cuvântului, „argumentul ontologic nu reuseste să fie o demonstratie ratională”!
La rândul lui, Immanuel Kant nu numai că a botezat acest argument, care în mod nepermis face tranzitia de la eidos (sfera ratiunii pure) la ontos (fiintă, realitate), dar a formulat si câteva obiectii, considerate de el fatale pentru teism: Noi nu avem niciun concept pozitiv al unei Fiinte necesare, Dumnezeu fiind definit numai ca ceea ce „nu poate să nu fie”; „Necesitatea nu se aplică la existentă, ci numai la propozitii”, adevăr care decurge atât din faptul că „necesitatea este un calificativ logic, nicidecum unul ontologic”, cât si din acela că „nu există propozitii care să fie obligatorii din punct de vedere existential” (tot ce se cunoaste din experientă, singura cale a cognoscibilitătii realului, poate să fie si altfel); „Ceea ce este logic posibil, nu este cu necesitate si ontologic posibil” (fără să fie vreo contradictie logică în existenta necesară, s-ar putea ca aceasta să fie „faptic imposibilă”), afirmatie care la Alvin Plantinga devine „Este logic posibil ca Dumnezeu să fie o Fiintă necesară, dar nu este logic necesar să fie asa”, respectiv că „Existenta lui Dumnezeu ar putea fi logic contingentă, fără a fi ontologic contingentă”; După cum nu rezultă nicio contradictie în respingerea triunghiului si a proprietătii sale fundamentale de a avea trei laturi (contradictia apare atunci când se respinge doar una dintre ele), tot astfel nu se naste contradictie la respingerea „atât a ideii, cât si a existentei unei Fiinte necesare”; Existenta nu este nici predicatia si nici perfectionarea unei esente, ci „o postulare a acelei perfectiuni”.
Argumentatia lui Kant în sprijinul acestei asertiuni se prezintă astfel: Orice nu adaugă nimic la conceperea unei esente, nu este o parte din acea esentă; Existenta nu adaugă nimic la conceperea unei esente, căci prin postularea ei ca reală, unei esente nu i se adaugă nicio caracteristică; Prin urmare, nefiind existenta o perfectiune, care poate fi postulată dinainte despre ceva, „ea nu este parte din esentă”.
Si astfel, demonstrând că „existenta nici nu adaugă si nici nu scade nimic din conceptul unei Fiinte absolut perfecte”, obiectia kantiană, alături de cea humeană, a devenit una standard-referentială adusă argumentului ontologic.
La toate astea trebuie mentionate cauzele pentru care atâtea minti luminate au sustinut argumentul ontologic ca inatacabil din punct de vedere real, dar care în fond este invalid:
a)Filosofia platonică: Potrivit lui Thomas d’Aquino, a devenit fapt obisnuit ca cineva, „încorsetat într-o epistemologie platonică gresită”, să presupună că esentele pot fi cunoscute „în mod direct si intuitiv”, argumentul ontologic căzând doar atunci când se contestă că „pătrunderea cuiva directă si/sau distinctă în esenta unui lucru poate produce cunoasterea realitătii”.
b)Gândirea metafizică: Dând vina pe orice gândire metafizică, postkantienii erau de părere că „este” si „există” au statut logic, nicidecum unul ontologic, si că teistii s-au înselat crezând că verbul „este” din judecata „Dumnezeu este o Fiintă necesară” implică existenta, când el de fapt nu este decât o copulă sau un conector logic.
c)Confuzia dintre cauză si ratiune: Considerând că „puiul deja exista în oul pe care-l clocea teistul”, drept urmare, că argumentul ontologic este „o glumă încântătoare” sau, mă rog, un gen de prestidigitatie ontologică, Arthur Schopenhauer deduce această confuzie din neputinta cugetătorilor de a face distinctie între cauză (ceea ce pretinde ceva dincolo de sine ) si ratiune (ceea ce nu pretinde ceva dincolo de sine). Cum ratiunea unui lucru „poate să fie în sine însusi”, iată motivul pentru care definirea lui Dumnezeu ca Fiintă absolut perfectă si necesară „nu cere nimic de dincolo de această definitie pentru a o putea explica”.
d)Folosirea unui nume propriu: Bertrand Russell si unii dintre gânditori care l-au urmat, opinează că, întrucât un nume propriu înseamnă existentă, „am fost înselati de implicatiile ontologice ale folosirii unui nume propriu”, precum acela de Fiintă necesară sau Dumnezeu. Ei pretind că sustinătorii argumentului ontologic n-ar fi căzut în capcana existentei lui Dumnezeu, dacă erau întrebuintate expresii de felul: „Orice dumnezeu ar exista” sau „Orice fiintă necesară ar exista”.
e)Folosirea conditionalului englez: Pentru filosoful american Alvin Plantinga, toată problema cu argumentul ontologic derivă din modul cum este utilizat conditionalul în limba engleză. El sustine că din fraza „Dacă Jones este burlac, atunci în mod necesar el nu este căsătorit”, nu implică cu necesitate că „Jones este burlac”. Da, căci s-ar putea foarte bine să nu existe niciun Jones. În chip asemănător, afirmatia „Dumnezeu există, atunci El există în mod necesar”, nu atrage cu necesitate după sine că ”Dumnezeu există”. Potrivit rationamentului anterior, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe deloc!
Două concluzii majore se desprind din această dezbatere asupra argumentului ontologic:
a)Dacă până în prezent nimeni n-a adus nicio probă ratională din care să decurgă în mod logico-inevitabil existenta unei Fiinte absolut perfecte si necesare, tot asa pînă în prezent n-a izbutit nimeni să aducă o dovadă ontologică validă, prin care să demonstreze că este logic imposibil să existe Dumnezeu;
b)Deoarece din acelasi gen de argumentare ontologică s-a ajuns ba la Dumnezeul teistic (Descartes si Leibniz), ba la Dumnezeul panteistic (Spinoza), panenteistic (Charles Hartshorne) sau chiar politeistic, este lesne de înteles că se impune trecerea dincolo de acest argument.






George Petrovai    8/1/2017


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian