Daniel Corbu si fabuloasa ,,Januvia”
Daniel Corbu, poet postmodernist (pretiosul curent literar depre care si-a sustinut chiar si o teză de doctorat), ne surprinde cu o scriere epică fascinantă, un roman-jurnal plin de mister si ezoteric, sub a cărui magie rămâi mult timp după ce l-ai terminat de citit. Căci vraja acestuia te învăluie si nu-l mai poti lăsa din mâini, iar când ,,povestea” se termină regreti că ai iesit din mrejele captivantului imaginar, acestui univers fantastic greu de sensuri si simboluri, revenind în realul imediat prozaic ca dintr-un vis, din transă. Januvia, căci acesta este titlul straniu al cărtii în discutie (apărută la Princeps Multimedia Iasi) are ca subtitlu, cum specifică autorul, mentiunea romanul unei asceze, ce anuntă indubitabil, din start, tema centrală, obsesia pe care se construieste întregul edificiu epic. Titlul însusi trimite spre o lume nebănuită, cufundată în mister si fantast, un tinut exotic de dincolo de realitatea palpabilă, un spatiu suspendat în timp, o insulă izolată ce aminteste de „insula lui Euthanasius" a prozei eminesciene (,,insula transcendentă"după Mircea Eliade), simbol narativ al reintegrarii în ordinea cosmică. Eroul care se retrage pe această insulă, aflată, imaginar doar, undeva în imensitatea Oceanului Pacific, la peste 2000 de km de continent, de Australia, un celebru pictor ce a cunoscut gloria, nu din întâmplare de origine română dar afirmat în orasul de pe malurile Senei si pe întreg mapamondul, este cel care tine jurnalul - ,,catastiful cronicarului amator”, cum îl numeste el cu fină ironie -, din notatiile lui închegându-se substanta cărtii. ,,Aventura Purei Singurătăti, iată obsesia mea de două luni, de când m-am trezit, par hasard, proprietarul unei insule în Pacific si de când am început pregătirile pentru plecare”- mărturiseste celebrul pictor Eduard Bazon - ,,maestrul albastrului astral”. În vârstă de 63 de ani, ,,născut într-un sat de munte” din România, ,,imigrat mai întâi în Franta, apoi în Australia, la Melbourne”, cum însusi se prezintă dintru începutul ,,povestirii”- el îsi hotărăste propria mare plecare din lumea desacralizată. Dorinta lui – ne avertizează eroul narator din start - nu este cea a tinerii unui jurnal ,,al autoexilului pe o insulă pustie”, ci de a pune întrebări si a căuta răspunsuri ,,într-o singurătate mai pură”, ca ,, simplu căutător”(nu ca filozof ori întelept) ce ce si-a impus asceza: ,,Să mă întâlnesc cu Dumnezeu, marele Arhitect”. El este cel ce descoperă în actul de proprietate denumirea insulei Januvia, probabil ,,după un nume de plantă sau de constelatie”, insulă în care s-a retras după o viată zgomotoasă într-o izolare căutată, necesară nu numai pentru arta sa ce atinge prin lucrările realizate aici (ciclul Januvia), în singurătate, apogeul, cât mai ales pentru setea de absolut, de cufundare/contopire cu neantul, urmând modelul idolului său, ascetul tibetan Milarepa, poet si yogin care a petrecut multi ani în singurătate si meditatie si care a scris autobiografia ,,Viata lui Milarepa”. Este, cum însusi mentionează cu luciditate eroul, o ,,călătorie fără întoarcere”, căci Januvia, tărâm ciudat ca o pădure de simboluri, este locul de asteptare, de pregătire, ,,pugatoriul!, ,,avanpostul mortii, în care eroul asteaptă întâlnirea cu Creatorul si integrarea în ,,unda de nemărginire”.
Derulată cinematografic, cu o panoramare plastică si vizuală, în plan curent si retrospectiv prin aducerile-aminte sau prin nararea trăirilor si întâmplărilor de pe această insulă nelocuită până la dânsul, prin reflectii existentiale tulburătoare, descrieri de vise fantastice, samanice, actiunea captivantă a cărtii are mii de fatete ca-ntr-o oglindă retrovizoare, o multitudine de unghiuri, de planuri, de proiectii, de imagini, de viziuni fantastice, de luminisuri si umbre, de simboluri, încât nu-ti lasă timp aproape nici să respiri. Debutul romanului te introduce brusc în atmosfera plină de viziuni stranii, tulburătoare, în centrul căreia domneste dragonul, stăpânul absolut al acestui petec de pământ înconjurat de imensitatea apelor, suspendat în timp, si armata de serpi (,,încolăciti în bătaia soarelui”), imagini fabuloase, ezoterice, totemice, ce amintesc de prozele lui Mircea Eliade (,,Serpii”) si care te cutremură, dar pe care le lasi undeva în umbră, desi mereu prezente, urmând firul epic al jurnalului plin de suspans. Numit în text ,,Marele sarpe, ,,târâtor blestemat sau întruchipare divină”, ,,animal divolesc” sau ,,vrajă înaripată”, ,,fiară târâtoare” ori ,,,celestul animal”, ,,bătrânul dragon” ,,fiară melancolică”, ,,dragonul meloman” el este în fapt ,,adevăratul stăpân al Januviei”, botezat de narator Parsifal, misteriorul dragon care-l însoteste de la descinderea pe această insulă -,,o piatră mare atârnată de un destin” – până la plecarea definitivă în alt plan de existentă, o fantastică întruchipare a duhului tărâmului însusi. Monologurile cu Parsifal, aparitiile lui, ,,serpeasca sa regală”, dansul legănat după compozitii muzicale célčbre, paza la linistea insulei, îl proiectează ca pe o fiintă fabuloasă. ,,Pe Januvia locuiesc într-un abis răsturnat”- este asertiunea personajului central, făcând referire la absurdul situatiei în care s-a livrat.
Găsit după misterioasa intrare ,,în metafizicul pur” a celebrului artist plastic de nepotul de soră, Toby, care-l vizita din când în când (cu unicul mijloc de deplasare, elicopterul) în acest loc uitat de Dumnezeu – un alt ,,tărâm nevăzut”-, predat editorului, jurnalul tinut de erou vreme de un an (din cei cinci cât a rămas pe insulă) relatează cu lux de amănunte cele petrecute pe misterioasa Januvia, ,,insula Dragonului”, dar si frânturi din viata de dinainte de drastica hotărâre a izolării, a exilului autoimpus. Abundă de informatii pretioase despre practici yoga si ezoterism, mistica indiană, exercitii de meditatie si tehnică de asceză, acribice detalii despre arta de a transforma insula într-un spatiu locuibil, flora si fauna, leacuri si obiceiuri, întâmplări si simboluri cu trimiteri culturale extrem de bogate si rafinate, livrescul neputând să lipsească dintr-o carte postmodernă care se adresează în principal oamenilor culti dar si publicului larg. De fapt, autorul însusi mărturiseste: ,,am mers pe simboluri”. Ele vorbesc nu numai despre o extraordinară documentare, având în vedere că totul se petrece în imaginarul prozatorului identificat cu eroul cărtii, ci si despre un bagaj cultural de invidiat, apelul la citate, nume célčbre, elogiul lui Eminescu, notiuni teoretice, curgând firesc în text fără a-i îngreuna curgerea firească a firului epic. Este vorba de fictiune scriitoricească dar si de adevăr, din text răzbătând fulguratii autobiografice, fapte din realul imediat (politic, economic, social), despre tara de origine a artistului, descrieri amănuntite a boemei artistice pariziene, detalii despre arta picturii, grădinăritului, scrisului, meditatiei, un fluid de real si fantastic, accente lirice si conotatii simbolice, iar peste toate trimiteri succesive spre dimensiunea cosmică a omului. Constructia pavilionului în care va locui (,,Pavilionul purei Singurătăti”), a debarcaderului cu mica salupă ,,Rose Marie”, realizarea grădinii, a puntii de peste Valea Serpilor, a scărilor dinspre Turnul cu far, a Monumentului corăbierului necunoscut, a tablourilor pictate si inspirate din nesfârsirea apelor-,,memoria fluidă a lumii”, muzica vântului, a valurilor, ori din visele sale fantastice etc., abundă de detalii ce vorbesc de uimitoare cunostinte în domeniu, fiecare gând, idée, vis fiind fixate în imagini ca într-un insectar.. Nu lipsesc peripetiile initiatice - explorarea insulei (cu uimitoarele frunze de Margosa, protectoare în fata pericolului serpesc, legate la cizme), descoperirea pesterii si a comorii din insulă, lucrul la grădină, pictarea boltii pavilionului s.a.- ultime trepte ale legării de concretul lumii pe care-l va lăsa în urmă.
Desi plecat de pe palaiurile mioritice, eroul apartine prin arta sa lumii, de unde si planul foarte larg, ametitor, al actiunii ,,jurnalului” care te poartă de pe malurile Senei (din Montmartre si Barbizon) în marile metropole, de pe un continent pe altul, din vacarmul vietiii artistice pariziene în linistea desăvârsită din insula enigmatică, din real în metafizică si cugetare filozofică. El aminteste de scrierile psihanalitice si simbolice ale lui Herman Hesse, de paradigm realismului magic al marelui Marquez, de scriitorii vizionari, pe linia a ceea ce Poe numea ,,experientă a limitelor”. Căci singurătatea spirituală a celebrului artist si izolarea voită de lumea modernă o întâlnim în majoritatea scrierilor lui Hesse, asa cum melanjul măiestrit de fantast si real, de straniu si miraculos, de meditatie asupra sensurilor vietii îl întâlnim la Marquez. Si exemplelele pot continua, ceea ce nu umbreste deloc originalitatea romanului în discutie, magicul fiind, cum afirma Blaga, ,,starea oricărei culturi”. Strania insulă Januvia poate aminti de insula greceasca a „magicianului” Moris Conchis, sau de cea tropicală în care a esuat celebrul personaj Robinson Crusoe si care astăzi îi poartă numele, roman omonim după care pare a fi rescris, în paradigmă modernă-postmodernă, textul de fată. Desi te astepti la un drum al ascezei descris plicticos, lucrurile nu stau deloc asa, căci, în plan retrospectiv, sunt redate o multitudine de scene vii, întâmplări captivante, trăiri ce crează o tensiune epică extraordinară, precum: atmosfera plină de snobism si moft aristrocratic din Montmarte cu saloanele si bistrourile lui (Le Lapin Agile), tehnicile gurului-călugăr Dagupta de la Centrul Tibetan, curiozitătile descoperite la comunitatea Vanatua din Malayezia, triburile din Tombuctu sau din Vanatua, tribul Umaia condus de Vatonga despre care Olive, prietenul său parizian, a scris o carte, triburile primitive din insulele Solomon, dansul fertilitătii al bărbatilor goi de pe insula Tonga s.a. Si în plan curent actiunea se animă, făcând din insula dominată de vietăti fantastice parcă din alte lumi un spatiu umanizat: vizitele singulare ale lui Toby, însotit de tâmplarul Hans si cei doi ucenici, ori de sotia sa Cora si fiica lor, micuta Rose Marie, de mai vechii prieteni ai artistului din perioada pariziană (Olive Grenier, poet recunoscut, acribios cercetător al religiilor, Franҁois Hervé, fost coleg la Barbizon), discutiile purtate cu acestia, depănarea amintirilor presărate cu reflectii de neuitat, citarea de scriitori, artisti, titluri de cărti (,,Biblia”, ,,Vietile Sfintilor”, ,,Don Quijote”, ,,Divina Comedie”s.a.), scrisori, interviuri, descrieri amănuntite ale confortului creat pe insulă (panouri voltaice, rezervoare de apă, iluminatul noaptea, tableta, yahtul, salupa) - căci ,,asceza nu înseamnă negare a civilizatiei”-, încercarea de cucerire a insulei de cheflii de pe yahtul ,,Dracula”s.a.
Găsim în roman o multitudine de motive si teme, precum conditia omului, a cunoasterii, a iubirii, a mortii, implinirea cosmică, visul armoniei primordiale, salvarea de vremelnicie, fata morgana, femeia ideală, întrebările, îndoielile, supozitiile, axiomele eroului narator fiind tot atâtea posibile teme de reflectie. Scris cu un firesc al întrepătrunderii planurilor descrierii, actiunilor, planuri suprapuse, dialogat dar lăsând impresia unui dialog continuu cu un alter ego, îmbinând diferite orientări teoretice din proză, de la romantism la modern si postmodern, autobiografism, romanul-jurnal ale cărui capitole, subcapitole sunt marcate voit de autor cu titluri cu sonorităti postmoderne ca scurte pauze de reflectie, este străbătut de la un capăt la altul de o imagine obsedantă, cea iubitei, a ,,florii albastre”, a mirajului jumătătii invizibile dar prezente în toate gândurile, faptele eroului: Rose Marie, cea despre care el afirmă că ,,mi-a fost trimisă de Atotputernicul”. Iubita sa sotie, dispărută într-un accident aviatic în apele ocenice (între Thailanda si Noua Guinee, la întoarcerea din Londra unde-si lichidase firma de design), este cea căreia se datorează impulsul retragerii în acceptarea mortii ca un ,,eveniment de neîntâmpinat”, al devenirii de ,,pustnic fără profetii”. Aparitiile ei în vis, obsedanta, fabuloasa dronă rosie pe care îi apare ca într-o viziune chagalliană, chemările, invocatiile adresate ei, acum când era absolut ,,singur în fata Universului”, îl fac să o simtă prezentă, ca o mare energie, un flux, devenită ,,un locuitor al Januviei”, căci, spune naratorul, ,,despărtirea de o mare iubire nu e ,,definitivă”, marea plecare va fi fiind si marea întâlnire/reîntâlnire cu ea. Sunt pagini pline de lirism care îti încântă sufletul, un adevărat poem în proză închinat iubirii eterne, iubirii în absolut.
Toate se petrec în acest prim an de acomodare cu stranietatea insulei la care face referire Jurnalul, an după care eroul va rămâne definitiv singur. Invocatiile, chemările, vibratiile adresările către Creator, numit rând pe rând, Atoatecreatorul, Atoatefăcătorul, Atoatetiitorul, Marele Creator transcriu tragismul fiintei umane a cărei conditie e efemeră în ,,marea si misterioasa operă a Demiurgului”, în cele din urmă El arătându-i-se sub înselătoarea întruchipare a chipului lui Einstein, portretul acestuia si autoportretul său – ,,Portretul călătorului” - fiind semnele găsite de Toby după moartea misterioasă.
Finalul manuscrisului este de un tragism cutremurător, prin fraze, cuvinte disparate, redându-se ultimele licăriri cu lumea reală, urmate de atingerea, asa cum si-a a dorit si a fost scolit de Dagupta, stării de levitatie si plecarea definitivă ,,fără lest”, evanescenta, animalul fabulos, dragonul, fiind cel ce-i deschide, între real si ireal, drumul de fără întoarcere. ,,De nobisipsis silemus”.
Romanul e presărat cu reflectii aforistice memorabile despre viată si moarte (O viată întreagă porti în tine Paradisul si nustii să-l descoperi”; Omul nu se desprinde total de real deât prin moarte”), artă (,,în artă trebuie să ai senzatia că fondezi o religie”; ,,arta are o dinamică liturgică, …tinde spre divinatie”), memorie (..Adevărata memorie este cea care cuprinde si visarea”; ,, Memoria este cea care te face până la urmă sclav”), magie (Singurătatea e cea care alimentează elementele magiei”), inefabilul feminin (,,Zâmbetul unei femei poate modifica o lume”), durere (Nu poti picta nimic pe frontispiciul durerii”), asertiuni diverse ( desacralizarea lumii si decăderea artei;; ,,Lumea de azi nu mai suportă visătorii!!) etc.
Pentru a spori veridicitatea celor narate de eroul său, autorul introduce o Notă a editorului (imaginarul Dirk Boccelli, în fapt autorul însusi), cel care împarte manuscrisul în 33 de capitole dându-le si titluri, avertizând că textul poate să pară o replică a secolului XXI la celebrul roman «Robinson Crusoe»”, o biografie ce ar aminti de Paul Gauguin si sălbăticia din Tahiti, precum si un Epilog în care nepotul si impresarul artistului, Toby Vianu istoriseste povestea jurnalului-manuscris,, a editării lui, prezintă o scurtă biografie posibilă a marelui pictor.
Bine scris, având toate ingredientele spre a captiva (mister, suspans, simbolistică adâncă si tensiune epică, mesaj umanist si viziune), pledând pentru întoarcere la natură si sacru, romanul este cu sigurantă un eveniment editorial înscriind o pagină importantă în proză românească contemporană.
(Köln, iulie 2017)
|
