Convorbire despre Viată şi Cuvinte cu Veronica Balaj,
Am deosebita plăcere de-a dialoga cu doamna Veronica Balaj, o scriitoare care şi-a dedicat întreaga viată cuvintelor, scrise sau rostite.
Cunoscută în lumea literară natională si cu aparitii la evenimente culturale si în alte tări - Franta, Canada, Italia, Israel - scriitoarea Veronica Balaj este una din marcantele personalităti bănătene din lumea scrisului, radioului si televiziunii. Autoare a peste 30 de volume, poezie şi proză, detinătoare a numeroase premii nationale şi internationale, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Veronica Balaj ni se prezintă ca o veritabilă personalitate culturală a zilelor noastre, din zona Banatului multicultural.
,,Într-o Europă unită, valentele particularului, ale specificitătii sunt o emblemă obligatorie pentru ca unitatea să poată fi realizată în şi prin diversitate.” (Veronica Balaj)
- Veronica eşti o voce şi în radio şi în scris. Ai străbătut un drum interesant, cu lansări de carte în multe părti ale lumii, ai cunoscut persoane importante şi interesante. Avem ce discuta. Mă bucur să fii invitata mea la o convorbire mai amplă. Ne-am intersectat în multe alte schimburi de idei ce au fost fragmentate. Acum e altceva… Ne putem avânta pe un areal mai larg…
- De acord. Orice comunicare poate aduce o notă de complementaritate. Se pot face conexiuni şi interrelationări care să ne bucure.
- Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut personal şi totuşi s-a legat o comunicare specială, o prietenie, o încredere şi o simpatie reciprocă.
- Poate că sunt anumite sclipiri de moment care au o importantă peste aşteptări. Mă refer la faptul că, am rămas absolut impresionată când, după o vreme considerabilă, să fi fost aproape un an de când colaboram noi, să aflu că aveam un punct comun, era vorba de viată. Anume, mătuşa mea din partea bunicului matern, doctorită, a fost de gardă şi a asistat la naşterea unui frate de-al tău. Pe mine, această informatie m-a făcut să te simt oarecum legată de vremea familiei mele şi a mea. Era ceva dincolo de un articol literar sau de opinii referitoare la parcursul cultural actual, cum adesea ni s-a întâmplat să ne confesăm. Îndată mi-am amintit, (cum mi s-a spus mult mai târziu), că mătuşa în cauză şi unchiul meu, tot medic, plecaseră din zona ardelenească tocmai la Roman, oraşul unde lucrezi tu. Ce interesant! Voiau să nu mai fie în centrul atentiei cu repercursiuni. Bunicul meu, fratele doctorului în cauză, fusese primar ani de zile la liberali, întelegi, motive de teamă în vremile grele, de suspiciune politică, părăsiseră casa doar cu mici bagaje, iar mătuşa spunea că şi-a luat numai un inel şi verigheta ca obiecte de valoare. Iată cum, uneori, un moment se statorniceşte în memoria noastră, lasă semne şi trece dincolo de aparenta unei efemere întâmplări… De aceea, zic, din toată inima, cu drag vreau să-ti fiu parteneră de comunicare. Sper să nu mă repet cu anumite referiri. Mi-aş dori să fie ceva inedit. După câte am înteles, intentionezi să conturezi un excurs despre viată, un profil complex al celor cuprinşi în acest proiect.
- Desigur, nu voi alege formatul comun… Adică, ce mai faci, care sunt proiectele imediate, etc. Astfel, ti-aş propune să luăm în calcul şi etapele formării tale. Ce-ai zice dacă ne-am întoarce în timp şi ne-am opri la prima, la cea mai veche amintire a ta? Se ştie că personalitatea umană se structurează din mici episoade, aparent fără importantă.
- O, da, sentimentul apartenentei ne defineşte într-un fel sau altul. Aşa văd eu conglomeratele de clipe înşiruite după o logică afectivă, parte legitimă a fiintei noastre. Ai perfectă dreptate. Suntem construiti din memoria întâmplărilor la care am participat, am pus ceva din simtirea sau conştiinta noastră în ele. O secventă anume spune ceva despre structura noastră... Sigur că evoluăm, ne cizelăm dar… şi acel ceva la care am renuntat în timp, face parte tot din fluxul nostru emotional. Cât de importantă a rămas pentru mine una din cele mai vechi amintiri, vei întelege îndată ce o voi derula. Aşadar, o fetită care avea zulufi blonzi, în loc să se joace cu o păpuşă, eu o revăd spărgând cu osârdie, cu chin, o scrumieră din sticlă groasă, verzuie care avea nişte figurine încrustate în aşa fel încât, păreau în relief. Trebuia să le scot. Asta mă tenta pe mine. Să le vad, sau să le iau în stăpânire, nu ştiu exact. Important este însă faptul că, la remarca bunicii mele, un soi de uluire şi părere de rău, înciudată pe bună dreptate, mama mea a spus: las-o, e doar curiozitate! Nici nu era cine ştie ce valoare. Privirea aceea a mamei a rămas un zălog al iubirii calde şi de neegalat. Mama care, peste doar trei ani, avea să plece în ceruri… Accept ideea schimbării în propria noastră fiintă. E firească. Anii, acumulările informationale, conjuncturile... Rămâne totuşi ceva în straturile profunde, cum pentru mine gestul distructiv a lăsat în memorie figura iertătoare a mamei. Atât. Ciudat este faptul că nu am mai vandalizat nici un lucru, ba, dimpotrivă, am devenit cam prea legată de ele. Nu renunt uşor la un obiect decât dacă-mi aduce aminte de ceva neplăcut.
- Pentru tine, înteleg că are importantă majoră acel sentiment al apartenentei, cum l-ai numit. Acesta se leagă indiscutabil de mamă. Vorbeşte-mi dacă vrei despre mama ta...
- Încerc să o conturez, deşi e un bun personal. Atât de adânc în fiinta mea a rămas momentul plecării sale în veşnicie, încât nu am putut să vorbesc liber despre acest subiect niciodată. Acum, după atâtia ani pot mărturisi, poate îmi mai reduc putin din ceea ce poate îmi va fi dat să îndur în cazanul cu smoală unde s-ar putea să ajung, mărturisesc iată, că ani în şir, tacit, fără să mă revolt, fără să spun (ar fi fost strigător la cer!) dar eu, recunosc, am fost supărată pe Dumnezeu. În sinea mea. M-am schimbat însă. Nu neapărat pentru o ispăşire, ci aşa a fost să fie. Simt altfel relatia cu puterea nesfârşit de miraculoasă. Poate nu îndeajuns, doar atât cât pot eu. Despre mama, nici nu am putut să scriu decât foarte târziu, două poeme. Era frumoasă tare. Tuturor din familia mea, tată, mamă, verişoare, bunici le-a fost hărăzită o frumusete ieşită din tiparele obişnuite. Eu semăn mai mult cu cine ştie ce strămoş... Oameni înalti, cu ochii albaştri, absolut toti, în afară de mine. Remarcabili oriunde şi-ar fi făcut aparitia. Şi pe stradă ieşeau în evidentă de la o poştă. Mama purta bască din fetru, bordo, pardesiu din triplu voal de aceeaşi culoare a vişinei coapte, avea părul foarte lung şi zâmbea. Aşa mi-a rămas în minte. Poemul Îngerul nu-i mai dă mamei binete, dacă îmi dai voie să anticipez, ar fi relevant. Pentru imaginea pe care i-o păstrez.
- Desigur, cuvintele tale pot face oricâte volute vrei. Ne vom întâlni şi cu scrisul tău în detaliu, acum e binevenit şi acest insert.
- Multumesc! Versurile următoare tin loc de orice descriere. Pe care oricum nu aş putea-o creiona cum ar trebui. ,,Mama / cu privire alunecândă în adâncul de fântână / crede poate, / că lacrimile îngerului / i s-au prelins / în interior / de dor... Mama a avut parte / de-un înger bătrân / şi băutor de lapte. / De aceea / singură-l purta în spate / şi-l învăta să scrie / ca pe un copil / despre arome / lupte / şi vise nejucate / dar, / cuvintele ei / se surpau în pământ /. Uneori, / în rochie de voal, / îi cânta la pian / şi dansa în ciorapi de mătase / Îngere, de ce te miri / şi eşti tras la fată? / ( îi spunea) ... pari speriat şi flămând / ia o plăcintă cu mer / şi lasă-mă să cânt, / slujeşte-mi această plăcere! / Îngerul plânge definitiv / ciorapii mamei se deşiră / se preling…/ Îngere, îti este frig? / ti-e aripa grea? / Îngere, îmi umbreşti privirea…/ Îngerul se întristează uşor / de la aripi / până la zbor / Adâncul fântânii începe să-nghete.../ Îngere, ce se întâmplă ?/ nu-i mai dai mamei binete? / Salveaz-o dintr-o plecare – surpare / şi fă-i un dar / legat în nouă buchete / de albastru / şi nouă tăceri / altfel / cine te-o mai purta pe umeri?”
- Hai să intrăm la şcoală!... Prima zi ti-a lăsat vreo amintire? În vremea noastră, şi nu e rău, se face mare tam-tam... e un eveniment. Cum a fost în cazul tău?
- Datele din mintea mea nu conturează vreo emotie specială. Sigur e că, ştiam deja să citesc... Îmi amintesc paginile unui ziar de format mare pe care îl luam după ce îl abandona bunicul. Avea litere mici, uneori poza mare a unui personaj politic… Unele cuvinte nu le întelegeam. O să rămâi surprinsă dar cuvântul care mi-a dat nedumerire și nu-mi era deloc în clară semnificatia lui a fost cuvântul ie. Știam că e parte din costumul national dar eu nu văzusem încă aşa ceva. Nu avea corespondentă în mintea mea... Am întrebat şi am aflat. Dar să revin la prima zi. Elevă… Nu e prea instructivă întâmplarea pentru cei care păşesc în clasa primară dar, iată cum mă revăd: în fata unei oglinzi mari, cât să fiu arătată din cap până-n picioare, cu un pardesiu albastru din stofă, făcut special pentru evenimentul numit şcoală şi o beretă din acelaşi material. Numai că mie nu-mi place deloc felul cum îmi stă. Şi asta mă supără căci, se vede treaba că la şcoală, după mintea mea, trebuia mai înainte de orice să arăti bine. Spilcuită. Ca la distractie, aşa că potriveam şi tot învârteam bereta până ce am hotărât să o arunc de pământ. Nu era pe placul meu şi gata! Mai bine renuntam la ea, decât să merg oricum, nu-i aşa? Am mai încercat-o de câteva ori, am mai aruncat-o, iarăşi si iarăsi, până ce am plecat cu bunicul de mână fără nimic pe cap. Nu m-a certat. Eu nu cred că aş fi fost aşa de tolerantă cu fiica mea într-o situatie similară. Am înteles mai târziu de ce nu eram admonestată. Eu nu aveam mamă şi toti din preajma mea voiau să-mi arate iubire fără umbre. Nu ştiu câtă importantă au aceste mărturii. Mie mi-a făcut plăcere să ti le spun: consideră-le o mărturie secretă, prietenească, dăruită.
- Ai fost o elevă model, silitoare, premiantă?
V.B. - O vreme da. Prima. Apoi, am scăzut spre locul trei. O diplomă aduceam însă de fiecare dată. Nu-mi amintesc să mă fi stresat cu învătătura. Copii de astăzi muncesc mult mai mult, au teme foarte multe, proiecte, programe în plus... Astăzi e competitie mare, după cum au evoluat şi vremurile. Eu îmi aduc aminte că citeam mult. La gimnaziu, cum se numeşte astăzi, am fost nevoită să merg la olimpiade de matematică. Datorită insistentelor tatălui meu. Dacă înveti ceva perseverent, ajungi să crezi că îti şi place. Am avut momente când am crezut că mă pasionează geometria. Apoi, fizica. După care am virat spre partea umanistă. Făceam concursuri ad-hoc de limba latină, de exemplu. Mi se părea mai uşor şi mai distractiv decât matematica. La Liceul de muzică şi arte plastice nici că mai erau şanse să devin matematiciană. Aveam o colegă care cânta la oboi, era frumoasă, mergeam la ea acasă şi o ascultam. S-a sinucis din dragoste, când era mai putin de aşteptat, pe la douăzeci şi trei de ani. Am regretat-o mult. O altă colegă cânta la vioară. Nu a terminat liceul cu noi, a plecat în Israel. Dar o vreme ne-am petrecut minunat timpul împreună. Eu le acompaniam şi recitam. Cam asta era distractia.
- Ei, dar vacantele... O întâmplare, măcar una, care să te definească, adu-o în prim plan, te rog!
- Nu îmi amintesc întâmplări spectaculoase. Lumea avea pe atunci o viată lineară oarecum, mai paşnică, nu erau atâtea noutăti, atâtea tentatii… ştim, am trecut prin asta cei de la mijlocul secolului trecut. Nici măcar nu ne îndrăgosteam cum era vorba în filmul Liceenii. Eram nişte găinute cuminti. Scormonind în memorie, apropos de întâmplări care să mă fi marcat, iată, mă întorc tot la vremea inocentei. Nu vreau să fie sirop curat dar, chiar cele ce voi spune mă reprezintă ca fire. Eram în perioada de formare. Bunicul meu, înainte de începerea unui an şcolar, clasa a şasea cred, mi-a spus să merg la magazinul universal, (care era, de altfel, în fosta lui casă - ce putere au avut oamenii aceia să vadă cum li se ia avutia…a fost o permanentă mirare pentru mine!), în fine, eu trebuia să merg să-mi aleg tot ce credeam că-mi va fi de folos, iar el urma să plătească îndată ce ieşea de la serviciu, de la banca aflată peste drum. Eu, impresionată că bunicul cheltuieşte prea mult pentru mine, deşi, niciodată nu a lăsat să se înteleagă aşa ceva, i-am spus doamnei vânzătoare: Vă rog, când vine bunicul, spuneti-i că nu mi-a plăcut nimic. Nu mai vreau să dea atâtia bani pentru mine!” Femeia, impresionată la rândul ei de gestul meu, m-a pârât. E un lant al sentimentelor aici. Bunicul, şi el atins sufleteşte de grija ce i-o purtam, m-a răsplătit. Când a venit acasă, purta în brate nişte pachete aşa de mari, încât nu i se vedea fata. Era o dovadă de iubire din partea mea într-un fel, din partea lui, într-altfel. Asta spune ceva despre caracter. Iubirea te poate face om de aleasă calitate. Aşa cred. Nu poti să minti pe cel care te iubeşte, aşa am învătat noi, cei de atunci, să pornim în viată. Luând în seamă sentimentele. Azi e demodată formula.
- A trecut şi vremea inocentei... Feminitatea îşi arăta semnele, firesc. Tu eşti o persoană foarte feminină. Cum a început această perioadă din viata ta? Abrupt? Persuasiv?
- Despre acest subiect mi-ar plăcea să scriu un text separat. E un bun al nostru, al Evelor. Ceva atât de arzător şi febril, de irational şi irezistibil, atât de fugarnic şi totuşi nepieritor. Poate fi agresivă, insinuantă, nesăbuită, dar în orice situatie, a fost şi va rămâne inefabilă şi stăpânitoare. E partea de extaz pe care divinitatea ne-a lăsat-o moştenire nouă, fiintelor feminine. Eu am câteva experiente, din meseria de redactor de emisiuni culturale radio, din care am înteles ce rol important are feminitatea în echilibrul femeilor. Chiar când nu mai e în faza de asmutire a Adamilor, de excesivă putere, irezistibilă, amăgitoare uneori, fermecătoare, totdeauna învăluitoare, chiar când crezi că vârsta în fine, a ofilit-o, ea mai are accente care, cu dârzenie, nu se dau înfrânte. În ce mă priveşte, chiar m-am mirat şi eu când am conştientizat, în ce formulă poate să apară această neînfrânată stare. S-a iscat dintr-o nemultumire. Să mă explic... Am mai spus că întreaga mea familie era alcătuită din oameni deosebit de frumoşi. Nu eram nici eu urâtă dar nicidecum aşa remarcabilă ca verişoarele mele. Aveau părul blond şi ondulat, al meu era drept şi de un blond mai închis, spălăcit, aveau ochii albaştri, corpul perfect, ar fi putut câştiga orice concurs de frumusete. În acest context, sigur că mă simteam altfel. E ştiut că frumusetea îti dă o sigurantă de sine, poti străluci în societate fără prea mare efort. Iată cum a ieşit la iveală feminitatea mea: mergeam în vizită la o doamnă, care era profesoară de limba română, eu şi verişoara mea, frumoasa. Doamna respectivă, cu cele mai bune intentii, la plecare ne-a dat cadou câte o carte de nuvele de Slavici: „…asta-i pentru tine, Daria, oh, ce frumoasă poti fi copilo! Am şi pentru tine, că eşti isteată!” - adică eu eram aia. Am plecat cu lacrimi în ochi, reactia a fost neaşteptată în sensul că, ajunsă acasă am plâns cu năduf, spunându-i bunicii mele: „nu vreau să fiu deşteaptă, eu vreau să fiu frumoasă!”. Să mai spun că am avut ceva retineri admirative când am citit nuvele din Slavici?
- Psihologii ar putea retine nuantele… Spuneai că ai avut prilejul să întâlneşti diverse reactii de feminitate la persoanele speciale, importante pe care le-ai întâlnit ca redactor de emisiuni radio. Întrucât tin de viată, de experienta trăită, ar fi interesant să ne relatezi măcar câte ceva.
- Mă voi opri la una din întâmplări. Cu valoare de lectie de viată, aşa cum ai intuit. Am avut prilejul favorizant să realizez un interviu cu Gerda Barbilian, sotia marelui poet Ion Barbu. Întâlnirea cu această persoană ar merita un pasaj aparte. Casa în care locuise poetul şi unde mai erau obiecte de-ale sale, o colectie de ceasuri de masă, toate din portelan, patul în care uneori, scria, stătea sprijinit în perne şi scria în acea pozitie, mi-a mărturisit doamna, în fine atmosfera întreagă a fost ceva unic şi… impresionată fiind, la finele interviului, dintr-o stângăcie de moment şi pentru că tocmai calculam în minte câti ani a fost Gerda Barbilian lângă poet, am întrebat-o ce vârstă are. Mi-a răspuns ceva cu cifra optzeci şi... Am uitat. Mi-am propus să uit acel amănunt din clipa când distinsa doamnă, mi-a şoptit înainte de plecare: „Drăgută, nu vrei mata să ştergi acolo unde am spus vârsta?”. Era feminitatea care nu se voia sufocată de îmbulzeala anilor. Era duioasa încredere în puterea feminitătii de-a rezista enigmatică. Fără a fi compromisă în exactitatea unor cifre. Feminitatea este ceva tainic, fiecare dintre noi o percepem altfel. Gerda Barbilian mi-a dat o lectie şi de atunci, niciodată nu mai întreb o doamnă ce vârstă are.
- Dintre studiile făcute, Veronica, dintre atâtia dascăli, pe care i-ai pune în ramă? Şi care dintre anii de studii ai dori să-i repeti ?
- Pe toti i-aş pune în ramă… Absolut pe toti. Unii ar avea o ramă aurită din pricina unor cuvinte. Nu exagerez. Nişte cuvinte spuse la un anume moment pot genera neuitare. Să dau doar un exemplu. Voi mai avea poate contextul în care să mă refer şi la alte situatii. L-aş pune în ramă aurită (în memoria mea deja este astfel încercuit) pe naşul meu de botez domnul Naciu, care mi-a fost director de şcoală primară şi reprezintă pentru mine întâia imagine a dascălului. De la el am învătat, fără să realizez atunci, faptul că şi cuvintele pot îmbătrâni. Dac-ar fi să reiau nişte ani de studiu, înainte de oricare altă optiune ar fi Universitatea din Neuchatel, Elvetia. Am făcut studii de limbă şi civilizatie franceză, aveam colegi doctoranzi din toate colturile lumii. Ar trebui să scriu despre acea perioadă şi despre poveştile fiecărui coleg. A fost minunat! Şi ca orice lucru minunat, este irepetabil.
- Când au apărut primele manifestări ale scrisului? Au fost legate de profesia de jurnalistă? Oricum ai încerca să te prezinti, oriunde, eşti totdeauna obligată la o duplicitate. Profesional vorbind. Practic ai două profesii. Jurnalistă şi scriitoare. Sau există altă ordine - prima să fie scriitoarea?
- Nu, nu pot face departajarea. E ca la bratele unei balante. Ce-ar fi una fără alta? Eu însămi sunt o balantă. Născută în zodia aceasta de aer şi plutire, într-o zi specială ca cifră. Şapte. O cifră magică, se zice. Dacă m-ar fi întrebat cineva şi aş fi putut spune, asta alegeam. Balanta. Are şi o simbolistică exceptională. Echilibrul de care are nevoie întreg universul, dreptatea pentru care şi divinitatea se supără dacă nu-i respectată. Am divagat, scuze! Primele semne ale scrisului? Să fi fost atunci când am publicat pentru o revistă a pionerilor ceva despre serbarea prilejuită de Unirea de la 24 Ianuarie şi s-a lăsat cu un premiu? Nu cred. Scrisul s-a conturat ca element necesar existentei mele, venind din ceva neclar, nebulos. Până atunci au fost mai mult hopuri. Aşa le-aş numi. La o compunere liberă, pornind de la personajele lui Sadoveanu, am primit un perdaf de neuitat, şi cu lacrimi amare încercam să-mi conving profesoara că nu am copiat de nicăieri. Învătasem să punem ghilimele dacă ne inspiram din vreun text, iar eu părea că eludam regula. La seminarul de stilistică, din facultate eram întrebată de către un asistent, oarecum insinuant, cât am muncit la lucrarea respectivă. După nota primită nu se arăta a fi vorba de superficialitate. Abia mai târziu m-a dus gândul spre alte subtilităti ale întrebării. Or fi fost ceva semne poate, în felul cum foloseam fraza... Certitudinea mi-a dat-o domnul profesor Ştefan Munteanu, preda stilistica, şi mi-a spus ceva care nu am uitat: ,,O să poti face lucruri interesante dacă perseverezi!” Apoi, o vreme am exersat cronichete literare pierdute fără urmă, nici nu ştiu de ce nu mă interesa publicarea lor… asta tot prin facultate. Drumul nu s-a arătat clar dintr-o dată. Ani de zile am scris şi publicat reportaje literare la revista Orizont, cam prin optzeci şi... Poetul Anghel Dumbrăveanu sau Ion Arieşanu, prozatorul de marcă, redactor şef atunci, îmi dădeau tema şi eu mă documentam şi scriam. Până ce, prozatorul şi sculptorul Ion Gh. Ardeleanu mi-a spus direct: ,,Păi, asta e literatură! De ce nu scrii şi proză?” Acela a fost semnul de care mă întrebi. Adesea îi reamintesc faptul că el a fost, la momentul potrivit, acela care trebuia să mă atentioneze. A fost ca un lucru necesar ce trebuia să se întâmple. Îi multumesc aşa cum fac şi când vorbesc cu domnul Arieşanu, care m-a debutat cu o proză scurtă în revista Orizont, prin 1988. Ajunsesem la start. Perioada pornirii cu adevărat însă, a mai lâncezit un pic. Abia după doi ani de muncă pe text, cu revenirile inevitabile în urma citirii textelor de către cenzura de la Bucureşti, după cum era regula atunci, am debutat şi în volum. Obligatoriu era mai întâi să fii prezent într-un volum colectiv. Dar periat mult de tot. Doi ani! Azi apar cărti în două săptămâni dar, nu întotdeauna e bine. Nu mai sunt redactori de carte decât la editurile mari. Asta e o altă problemă.
- Avem care va să zică, primul brat al balantei. Ne trebuie şi al doilea pentru echilibrul personalitătii tale profesionale. Jurnalista înteleg c-a precedat scriitoarea.
– Cam asa s-ar putea spune. Dacă mă iau după semne, cum frumos le-ai denumit, iar eu mă agăt de ele să leg cumva lucrurile, atunci să ştii că în jocurile copiilor se întrevăd uneori sau chiar adeseori, anumite înclinatii vizibile. Preferintele lor trădează câte ceva. În această idee, o să mărturisesc o secventă. Poate fi doar un lucru rizibil că-mi construiam un cornet din hârtie şi vorbeam sau cântam prin el, imaginându-mi că sunt vocea de la radio pe care o auzeam eu, dar o făceam cu atâta patos încât nu pot să uit. Asta după ce am renuntat la îndeletnicirea de-a medicul pentru că mătuşa mea mi-a spus că în gentuta de medic a unchiului Jorj, gentută ştiută de toată lumea, unde doctorul tinea stetoscopul, unchiul meu ar fi pus oase de om. Au fost mulaje din gips, desigur, în studentia lui, dar eu m-am depărtat iremediabil şi m-am reorientat spre comunicarea pe unde nevăzute. Simteam că trebuie să spun ceva şi o făceam cu responsabilitate. Şi jocurile îşi au rigoarea lor. Atunci învătăm şi cum şi cât de importantă e respectarea unor reguli. Le-ai încălcat, eşti exclus din joc. O frază spuneam mai sus că are greutate nebănuită uneori... Aşa a fost şi atunci. Când a trebuit să-mi aleg meseria şi acelaşi unchi Jorj m-a dus în vizită la facultatea de medicină să am idee cam cum ar fi să studiez acolo, ei bine, în sala de disectii m-am eschivat diplomatic spunând că eu, niciodată nu voi putea învăta după desenele complicate, expuse larg pe o tablă imensă, cu cretă colorată. De fapt, reactiona sensibilitatea mea. Fugeam instinctiv de partea dură, suferindă a vietii. Aşa îmi explic azi. Am preferat seninătatea. Claudiu Arieşanu, un om foarte citit, cult, aproape un enciclopedist, îi spunem noi, fiul prozatorului, într-o prefată a uneia din cărtile mele, m-am mirat cât de bine m-a ghicit, spunând că sunt o persoană solară. Poate acel invizibil resort al firii mele m-a făcut să dau înapoi şi să nu devin niciodată medic. Una peste alta, am început munca la Radio Târgu Mureş ca reporter iar scrisul a venit mai târziu. Ordine care nu a fost aleasă de mine. Aşa s-au potrivit lucrurile.
- Vrei să spui că e vorba de destin? Crezi într-o ordine aleasă dinainte ?
- În mare parte da. Ceea ce considerăm pure întâmplări sunt poate înscrise dinainte în cartea noastră de viată. Toti oamenii au fost nevoiti la un moment dat să spună asta. Ai văzut cazuri când oricât s-ar strădui cineva să fie iubit de o persoană pentru care nutreşte cele mai bune simtăminte, nu reuşeşte. E ceva independent de vointa noastră. Sunt şi alte genuri de situatii, nenumărate. Luptăm şi avem uneori impresia că am reuşit exact după vointa noastră, dar poate că s-au potrivit nişte angrenaje secrete. Nu pot să nu recunosc faptul că suntem uneori la o răscruce. Ni se dă posibilitatea să alegem.
- Cele două profesii ale tale, cele două brate ale balantei, au desigur o legătură. În ce ar consta această legătură?
- Îmi place să mă opresc la ideea sugerată. Răspunsul e de netăgăduit: cuvântul. Acesta este liantul. La radio îl folosesc pe cel rostit iar în pagina de literatură, pe cel scris. În ambele cazuri e nevoie de nuantare. În rostire, prin voce şi modulatiile sale trebuie să-l convingi pe ascultătorul aflat de cealaltă parte a microfonului, şi să tinem cont că doar prin voce puteai convinge, nu prin imagini, nu priviri… trebuia să reuşeşti să fii credibil şi că ceea ce spui tu e chiar aşa. Tonalitatea, nuantele sunt foarte importante. În jurnalismul francez se numeşte comunicare suplimentară. E formidabil. E atractiv. Cine ia morbul rostirii la microfon, cu greu se mai detaşează. Numai dacă nu e structura potrivită şi nu-i reuşesc emisiunile. Altfel cu greu te poti depărta de meseria aceasta. Aşadar, cuvântul, mă leagă de ambele profesii. Cred că am fost favorizată de soartă să fac o meserie care să mă pasioneze. Există o butadă preluată de la americani: dacă în viată faci ceea ce-ti place, nu mai trebuie să munceşti. Şi chiar aşa simt şi eu.
- Poti detalia relatia ta cu… materia primă, cuvântul?
- Am scris odată ceva în sensul ăsta... despre relatia mea cu acest miracul dăruit nouă. Nu aş putea să mai spun la fel ca atunci. Adaug doar că, prin cuvânt ne întregim şi noi zi de zi.. Cuvântul poate fi arşită în plină iarnă, poate fi vijelie sau sabie, unduire, alinare, alintare sau venin. Poate sugera orice. Iar noi îl putem manevra cum vrem. Întelegem oare cât de norocoşi suntem, ce dar minunat ni s-a dat de către Dumnezeu? Cuvântul ne-a salvat de la uitare. Existăm în memoria universului datorită lui. Şi ce să mai lungesc găsind varii motivatii. Creatorul a avut la îndemână mai întâi cuvântul. Şi l-a dat şi omului, singura vietuitoare privilegiată. Desigur la fel de importantă e şi vocea. Tot o dăruire miraculoasă.
- Cuvinte rostite la microfon pentru a comunica o realitate, o informatie, o stare, un fapt cultural. Le-ai putea cuantifica în vreun fel?
- Poate doar titlurile emisiunilor păstrate în fonotecă sau, de ce nu, deşi e partială istoria însăilată la microfon, aş putea aminti cele câteva sute de nume sonore din cultura noastră şi de aiurea care mi-au fost interlocutori. Interviuri păstrate în fonotecă.
- Fără îndoială toate au avut ineditul lor. E greu să alegi şi să faci clasamente. Şi totuşi, din curiozitate aş vrea să te referi la câteva.
- Chiar că ar fi greu să spun care ar merita mai mult. Fiecare întâlnire radiofonică ar putea deveni o povestire. O mică istorie trăită la microfon, prin mărturia cuvintelor rostite. Încerc să spun schematic… De pildă, interviul cu poetul Ioan Alexandru realizat într-o zi de duminică, pe holul hotelului unde era cazat, din motive de timp. Era grăbit poetul şi regret, s-a grăbit apoi spre veşnicii. Se suprapuneau sunetele clopotelor Catedralei Mitropolitane din Timişoara peste vocea lui. A fost diferit. Să mai amintesc întâlnirea cu Nichita, în noiembrie acela de dinaintea despărtirii sale de lumea noastră pământească? O poveste fascinantă. L-am dus cu maşina mea, o Dacie… am avut privilegiul să văd cum împrăştiau vrajă ochii săi de un albastru mirific. Întâmplarea a făcut să-i ofere cineva nişte flori, care mi-au fost, apoi, dăruite mie de către poet. O emotie în plus. Tot atunci am ascultat ce credea el despre diferenta dintre greşeală şi eroare. Mi-am cerut scuze, spunând că am greşit drumul… într-adevăr, în loc să ajung la locul seratei literare, am ajuns în curtea bisericii din Tomnatec, aceasta neavând gard… M-a rugat să opresc motorul maşinii şi să ascult. Nu pot explica farmecul acelor momente. Mai notez în treacăt, interviul cu Gerda Barbilian, nepoata directă a lui Lucian Blaga... Făceam drumul cu avionul pe vremea aceea de la Timişoara la Bucureşti doar pentru un interviu, ajutată fiind de o colegă de la Radio Bucureşti la emisiunea căreia colaboram, tot aşa, în plus, peste programul meu obligatoriu. Am şi acum acea înregistrare. Ar mai fi aşa de multe… Numai despre Octavian Paler mi-ar trebui pagini întregi! Fascinatia inteligentei, asta era. Să vin mai aproape de vremurile noastre, la Ottawa, în Canada, am realizat un interviu cu autorul a două tomuri format academic, de câteva sute de pagini despre Mircea Eliade. Autorul acestor studii îl cunoscuse personal, corespondase apoi cu el, mi-a arătat scrisorile, iar acum, la vârsta memorabilă de 84 de ani, se apucase de această documentare pentru a sări în apărarea lui Mircea Eliade care avea nişte opozanti în SUA. Domnul Dworshak, autorul care şi-a intitulat opul chiar aşa, În apărarea lui Mircea Eliade, s-a documentat în toate bibliotecile. O admirabilă lucrare de restitutio culturale, mai ales că domnia sa profesase toată viata medicina; începută la Timişoara, pe vremea războiului… Dacă aş continua, mă tem că ar ieşi o carte despre cuvinte memorabile care au făcut şi ele o istorie paralelă cu istoria mare.
- Te documentai mult, îti scriai întrebările? Cum se realizează un interviu radio, sau o emisiune?... nu prea e loc de pauze în vorbire, de bâlbâieli, reluări…
V.B. - E ca un mic spectacol în care tu eşti regizorul. Mă documentam dar, chiar dacă-mi scriam nişte idei, în convorbire nu citeam întrebările. M-am obişnuit de la emisiunile în direct să vorbesc fără să citesc, adică îmi stabileam mental anumite repere. Atât de mult mi-a intrat în obişnuintă acest mod de-a comunica, încât ştiam pe de rost ce răspuns primisem de la invitat (se ştie că înainte de difuzarea pe unde, trebuia revăzut materialul)… Era totuşi o oră, se mai strecura şi o pauză… o ezitare… Era firesc la înregistrări. La emisiunile în direct, era altceva… o concentrare maximă. Am scris o carte intitulată Istoria clipei la microfon - o scrisesem pentru studentii mei de la jurnalism - care prezintă felul cum se pot realiza emisiunile culturale în direct… Folosind bibliografia existentă la momentul respectiv, se-ntelege, nu dădeam eu tonul în materie.
- Dar primul salt în literatură ?
V.B. - Dacă e vorba să definim astfel un pas mai concret, atunci m-aş referi la publicarea la Bruxelles, a cărtii Ne tirez plus! - în româneşte Nu mai trageti! - traducerea în limba franceză a volumului Jurnal de Timişoara, (despre revolutia văzută din stradă). Era prin 1991. A fost un moment marcant pentru mine, venită din Est, să fiu prezentată la sala de întâlniri literare din La Maison de la poésie, cu afişe în tot perimetrul central, un domn de la Académie des Beaux-Artes m-a prezentat cu fast aşa încât mi-aş mai dori vreodată o reiterare a unui asemenea gen de răsfăt intelectual. Cartea a fost tradusă de Rodica Draghincescu, poetă de mare clasă, recunoscută în Franta şi Germania, stabilită în Franta. De la serata respectivă măcar o singură secventă ar fi trebuit salvată, şi anume, un poem scris pe loc, acolo în sală, de către o poetă şi dedicat martirilor Timişoarei. Pentru ei era ceva de domeniul fantasticului să se fi murit în stradă, împuşcat pentru ideea de libertate. Acum, din păcate, în lume lucrurile au luat-o razna şi chiar poeta respectivă cu sensibilitatea ei nu mai consideră un astfel de incident ca pe ceva rarisim. Ar fi fost bine dacă salvam acel poem sau, dacă înregistram cu vreun reportofon cum erau pe atunci, melodia interpretată la harpă de o invitată... Nu am făcut-o, eram aşa de indiferentă la semnele timpului! Am păşit cu dreptul, cum s-ar spune... Am fost apoi de multe ori la Bruxelles pentru varii manifestări culturale, îmi făcusem prietenii literare dar care, cu vremea s-au diluat.
- Drumul literar a avut multe popasuri de neuitat, lansări de carte în diferite părti ale lumii. E într-adevăr o şansă. Cum ai reuşit? Un program de promovare a literaturii noastre, mai cu seamă a scriitorilor contemporani, nu există... Limba română, din păcate, nu este una de circulatie largă...
- Cred că fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu. Româna nu este o limbă de circulatie, dar e dovedit că se scrie foarte bine. Avem foarte multe volume remarcabile, o spun specialiştii în critică literară. Rămâne să fie promovate de către autori. Altă solutie înafara titlurilor selectate pentru a fi traduse (de către ICR, parcă), nu ştiu. E vorba de factorul economic. Banii investiti în acest sens nu sunt prea multi. Problemă care mă depăşeşte. Şi la selectiile respective, cine şi câti autori ar avea şansă? Se scrie mult şi chiar bine. De aceea, trebuie să fii propriul tău manager dacă vrei ca o carte să-ti fie citită şi în alte părti, să mai circule în lume. Intri apoi într-un circuit, să zic aşa, mă refer la mine, desigur… Am experienta colaborărilor din Italia, SUA, ori, mai aproape ne doi, cu Austria. Am avut multe prezente la Viena şi la Linz şi la Graz. Chiar anual aş putea spune. Anul trecut, în octombrie, la Institutul Cultural Român din Viena a fost încă o bucurie. Cărtile mele traduse în germană, poeme sau proză scurtă, măcar au intrat în câteva biblioteci din această parte a lumii. Nu strică să fie răspândite. La Viena se păstrează şi mercurialul pietei din Timişoara, de pe vremea când era oraş imperial. Am rămas foarte surprinsă. Toată admiratia pentru această grijă fată de mici secvente de viată care fac parte din atmosfera unui anume timp. Am alunecat spre această pantă admirativă a grijii pentru orice document şi nu greşesc, poate, dacă divaghez putin şi aduc aminte că tot la Viena se păstrează şi actul de identitate a lui Eminescu, un fel de buletin de astăzi, cu ştampilele vremii şi adresele unde a locuit. E formidabil. Eu am relationat cu lumea literară din alte părti, adesea când nici nu mă gândeam în mod special să fac vreo mişcare în acest sens. Lucrurile s-au legat de la sine. Pur şi simplu mă miram când se ivea în grădina mea o oportunitate nevisată. Cred că a însemnat foarte mult şi conjunctura. M-ai întrebat dacă a fost greu. Nu, nu pot spune aşa ceva. Trebuie doar să te preocupi. Dacă spun că fiecare carte îşi are destinul şi traiectoria sa, vei avea îndoieli ?
- Nicidecum, mai ales dacă îmi dai şi vreun exemplu trăit cu volumele tale.
- Un exemplu. Care oare să-l aleg? Hai să mă opresc pentru discutia noastră la romanul Baltazara. Cartea a avut noroc, a luat premiul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. Premiul de Excelentă. A doua zi după eveniment am plecat la New York, am făcut şi acolo o prezentare, sau două, una o datorez preotului poet, Theodor Damian, cel care coordonează, editează revista Lumină Lină şi conduce de aproape treizeci de ani Cenaclul literar Mihai Eminescu în capitala care nu doarme niciodată, cum se spune despre New York. Eram beată de fericire. Cum să te simti când distinsul preot, Damian, directorul Institutului de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din Nev York, apare la microfon cu o carte sub brat şi spune că... are o surpriză pentru invitata de onoare, Veronica? Despre ce crezi că era vorba? Inimaginabil! Avea un nou volum de versuri al său, în care îmi făcuse imensa onoare de-a scrie un poem cu dedicatie expresă şi desluşită pe marginea unei poezii scrisă de mine , intitulată Cu îngerul la arat, din volumul cu acelaşi titlu pe care îl prezentasem cu vreo doi ani înainte tot la Nev York. După cum vezi, Baltazara îmi oferea nesperate bucurii. A fost cu mare dichis desfăşurarea evenimentului. A participat televiziunea de limbă română, Consulul României la Nev York, Excelenta sa dl. ambasador ONU, datorită căruia am primit o maşină care m-a dus la Washington la Radio Vocea Americii. Eu devenisem Baltazara, cum îmi mai spune şi astăzi poeta Niculina Oprea din Bucureşti. A, dar Baltazara a fost şi la Viena. În cadrul unei ample sărbătoriri a lui Lenau. Timp de trei zile s-au desfăşurat simpozioane, prezentări de carte, au evoluat artişti de la Opera din Viena. S-a implicat atunci foarte mult şi Ambasada noastră în capitala Austriei. A fost spectaculos. M-a onorat mult prezenta mea acolo. O carte plimbată. A fost şi la Graz. Nu pot uita sala de vreo trei sute de persoane, nu venite special pentru cartea mea, ci la o manifestare de mare anvergură, cu prezenta TVR Bucureşti, invitati artişti de marcă dar şi Excelenta sa dl. ambasador ONU. Printre toate, şi cartea mea pe agendă, în desfăşurător. Pe scenă, Baltazara mi-a dat din nou sentimentul că viata e foarte frumoasă. Şi, în fine, Blatazara a fost tradusă în limba italiană. Prezentarea sa la Roma nu o pot răsplăti sortii în nici un fel. A depăşit cu mult imaginatia mea. O sală specială, în care, încă de la ora prânzului erau fixate camerele de luat vederi şi aparatele de înregistrare radio, cartea de onoare aştepta impozantă pe o măsută la intrare... O organizare nemtească, nu cum credeam eu că sunt cele de origine latină. Prezenta la Radio Vatican, la emisiunea în limba română, datorată părintelui Lucaci, născut în satul lui Alecsandri, pentru mine a fost cel mai luminos moment. Numai procesarea emotiilor încercate de la poarta acestei magnifice institutii şi până la înregistrarea efectivă, s-ar putea descrie într-o întindere pe multe pagini. Am fost fericită! M-am simtit ruşinată fată de Dumnezeu pentru că avusesem îndrăzneala să fiu o vreme supărată pe el că-mi luase mama. Mi-a dat bucurii neprogramate. În compensatie oare?
- Acum eşti o persoană credincioasă?
- În felul meu… Am limite. E mai mult o stare interioară. Indescriptibilă. Fără arderi sau amarnice zbateri. Cu pauze. Continui să fiu imperfectă în această relationare cu necuprinsul şi misterul ceresc.
- Te-a schimbat cumva contactul cu Tara Sfântă, mai ales că ai avut două volume traduse în ebraică?
- Poate în profunzimea emotională. Care şi aşa era accentuată. Dacă la o adică am valora cât putem simti pentru ceilalti, că le vrem binele, sau că punem pret pe lumina lumii, şi dăruim un gând ales, aş zice că sunt pe făgaşul cel onorant. Respectabil. Am realizat asta când am ieşit de la Mormântul Sfânt, unde nu ai răgaz decât câteva zeci de secunde să spui ce vrei de la Isus, că doar... ne ducem să cerem nu să oferim ceva, nu-i aşa? Nu astfel procedăm noi oamenii? Ei bine, când am ieşit, cerul mi se părea mult mai jos, coborât, dar asta desigur pentru că totul se află pe un tăpşan la o oarecare înăltime şi privind albastrul acela tainic, brusc mi-am dat seama că eu nu m-am rugat nici pentru mine nici pentru cei dragi în viată ci doar pentru cei dragi plecati în veşnicii. Atât de profundă e simtirea pentru ei, o purtam în mine deci, întelegeam iată, că nu-i uitasem nici o clipă cum aş fi putut crede uneori.
- Ai prezentat cărtile traduse şi în Israel. Câteva impresii, te rog. E o experientă care nu semănă cu nici o alta, bănuiesc.
- Tot ce am putut spune am făcut în cartea Oraşul Alb. E vorba de Ierusalim unde am lansat prima oară, primul volum tradus în ebraică, volumul Scut iluzoriu. Fiecare întâlnire cu publicul, cu posibilii cititori, îşi are dialectica sa pe care nu o poti stabili dinainte. Reactiile celor din sală, empatia sau... dimpotrivă, golul dintre tine şi ei... sunt lucruri care intră în ecuatie, cu amănuntime doar când eşti la fata locului. Vreau să spun pe scurt că, lansările de carte de la Ierusalim, Tel Aviv, sau Haifa, nu le voi putea compara cu nimic din cele trăite de mine. Oameni de o subtilitate intelectuală formidabilă. Începând cu traducătorul meu, Menachem M. Falek. Să revin la evenimentul de la Ierusalim. S-a desfăşurat la cel mai vechi muzeu de acolo, plutea între cer şi pământ, cel putin pentru mine, plutea un aer de vetustete miraculoasă... Adaug doar că, o doamnă de la Filarmonica din Oraşul Sfânt a interpretat la vioară cântecul Ciocârlia, pe care l-a învătat special, pentru că eu veneam din România. Păcat că aveam nevoie de translator să vorbim întrucât doamna nu ştia decât idiş şi ebraică. O altă secventă... Preşedintele Scriitorilor de limbă ebraică din Israel, care mi-a prezentat la Casa Scriitorilor din Tel Aviv, volumul Ierusalim-Jerusalem, scris după prima vizită acolo, când a decodificat oarecum după legenda biblică, semnificatia numelui meu, deşi era vorba de o altă religie decât cea iudaică practicată de ei, întreaga sală a izbucnit în aplauze. Ce altă superioară întelegere a lumii ar mai fi putut încăpea? A fost doar o mică dovadă a întelepciunii acestui popor minunat, obişnuit cu pildele şi subtilitătile intelectuale, cum am mai spus. La Haifa, mi s-a dat o plachetă de versuri scrisă la computer, pregătită pentru momentul 9 Poete din nord, tradusă în limba română. Foarte bună poezie. Abia aştept să mă întorc pentru câteva zile în Israel. În esentă, pot spune că literatura, ca orice artă, are puterea de-a lega oamenii şi spiritualitatea lor.
- Sună ca o profesiune de credintă...
- Dacă tu ai amabilitatea să crezi că eu pot avea aşa ceva, multumesc!
- Poate sunt persoane care nu cunosc legenda biblică referitoare la Veronica. Pentru diversitate, te rog s-o descrii. Şi să ne spui ce rezonantă are acest nume pentru tine, în sinea ta?
- Cu plăcere! Sunt mândră de numele meu. L-a ales bunica mea, după câte am înteles. Veronica a fost o curajoasă. O generoasă. O fiintă care nu voia să se vestejească fără a avea un tel nobil. Intuitiv poate fi înteles totul. Cum s-o definim altfel, de vreme ce când Isus îşi ducea crucea şi toti aruncau cu pietre, urlau, aruncau cu venin până la cer, ea şi-a scos năframa albă, pregătită pentru nunta sa şi i-a dat-o lui Isus să-şi şteargă fata. Figura lui a rămas imprimată pe năframă iar Isus i-ar fi spus: Femeie, pentru darul tău, eu îti dau în schimb, chipul meu! Am scris, cu mult înainte de-a merge în Israel, un poem dedicat Veronicăi, aşa cum am scris în volumul Băutori de nepăsări, şi un poem despre Muntele Măslinilor. Nebănuind, nici propunându-mi la vremea aceea, să merg în locurile unde poti întâlni simbolurile în discutie. Pare o legătură care-a ieşit la iveală doar la un anume moment.
- Acest excurs literar, artistic, sufletesc, ar putea continua în aşa fel încât, s-ar putea închega o carte... Nu ne propunem însă asta… Nu încheiem, dragă Veronica, fără să aflăm care a fost cea mai recentă bucurie literară a ta?
- În anul în curs, adică în luna care-a trecut din acest an, ar fi doar bucuria de-a fi conversat noi în această formulă. 2015 s-a încheiat cu lansarea la Galeria de Artă Gorgonio din Barcelona, a volumului de proză scurtă Mătase şi cafea rece elvetiană, în traducere spaniolă. Nu am fost prezentă, dar mi-au trimis o diplomă.
- Mi-a făcut o reală plăcere să aflu şi pentru cititori atâtea lucruri interesante dezvăluite în premieră despre tine. Multumesc din suflet şi succes pe mai departe!
- Aceleaşi urări şi gânduri bune de la mine!
Multumesc distinsei mele interlocutoare pentru amabilitatea de a purta acest dialog, din care am aflat interesante realizări culturale ale scriitoarei Veronica Balaj, într-un schimb de impresii pe teme literare, o veritabilă punte culturală între zona Banatului si zona Moldovei de mijloc, izvorât din generozitate si umanism, pentru bucuria cititorilor nostri.
|
Emilia Tutuianu 4/21/2017 |
Contact: |
|
|
