Făt Frumos de la Ipotesti
Arta care exprimă viata, este misterioasă ca si ea.
Ea scapă, ca si ea, oricărei formule.
Elie Faure
Cred, ca si dumneavoastră cei care cititi aceste rînduri, că pentru noi românii nu e nimic mai bun si mai drag decît să vorbim despre Eminescu. Nu ne facem bine doar nouă, ci si copiilor si nepotilor nostri, care se ridică la viată în vremuri, din păcate, sterpe de duh. Bădita Mihai, din depărtarea în care s-a dus, ne mai poate înlăcrima si astăzi ochii, numai de-am deschide o carte cu versurile lui. Am scris aceste cîteva rînduri nu din dorinta de a face o introducere la subiect, ci pentru că n-am putut să le evit.
Subiectul este statuia poetului nostru dezvelită de curînd la Montreal, în Piata României. Ce bucurie mai mare putem avea noi românii înstrăinati, decît să trecem zilnic prin „piata noastră” si să-l vedem pe Eminescu printre noi. Ceea ce n-a mers bine la Montreal a venit de la proasta inspiratie sau intuitie a celor ce au alăturat vizita presedintelui Iliescu de evenimentul dezvelirii statuii. Nu era de fel greu de presupus în ce atmosferă va fi primit Iliescu si ca urmare în ce stare de spirit vor fi cei ce vor asista la dezvelirea statuii. Statuia sculptată de Vasile Gorduz se aseza în viata românilor din Montreal atunci cînd ei erau oripilati de prezeta unuia care în România lui ’89-’90 trăsese pe sfoară sute de mii sau poate milioane de naivi ca mine si ca dumneavoastră, ai căror pasi în loc de a mai cutreiera Copoul sau Cismigiul, rătăcesc aiurea. Era firesc ca neostenitul spirit critic românesc si cel de bună calitate si cel de mai putin bună calitate, să se acutizeze si în ceea ce priveste valoarea artistică a statuii. Ar trebui să se stie că noi emigrantii ne străduim zi de zi, minut de minut, în fel si chip spre a dovedi celor din jur că sîntem veniti dintr-un pămînt de oameni sănătosi, bine-crescuti si cu bun gust, sărăcit de jocurile istoriei. Am vrea ca toate cîte ne reprezintă tara de bastină să dovedească asta. Statuia lui Eminescu pe pămîntul Montrealului trebuie să fie o astfel de dovadă. Mai mult decît cea de la poalele Copoului, de lîngă bibliotecă, căci aceea e privită de urmasii lui Alecsandri, Maiorescu sau Vlahută, de cei pentru care Eminescu a fost un geniu de incontestat. Nu e loc aici si putintă de a discuta măiestria sculptorului. E loc însă de a judeca împrejurarea. Asezarea statuii lui Eminescu pe pămînt canadian e un eveniment mai mult politic decît cultural. Cetătenii ne-români ai Montrealului vor citi din versurile lui Eminescu la fel de mult pe cît au citit pînă la data dezvelirii statuii. Ii vor întelege geniul la fel. Vor sti însă că e statuia unui poet român. E o statuie românească venită din România. Pentru foarte putini dintre trecători, adică pentru cei ce au avut sansa sau norocul să se întîlnească nu doar întîmplător cu arta, statuia va avea fără îndoială multe de spus. Pentru ceilalti, pentru canadienii „mîncători de sarmale”, ca să mă folosesc de vorba lui Andrei Plesu, statuia va putea însemna în cel mai fericit caz o ciudătenie, făcută din sărăcie, în tara lui Ceausescu, Nadia Comăneci si Hagi, nu în cea a lui Eminescu sau Cioran. Cu doi trei ani în urmă, unul dintre acestia, vizionînd un film despre copiii străzilor Bucurestene, la conferinta care a urmat, a întrebat cu o curiozitate dezarmantă dacă în România e război. I-am văzut fata, căci sedea în spatele meu si as putea spune că stia unde se află România. Că stia sau nu stia, nu are mare importantă. El este cetăteanul canadian cu drept de vot, cu dreptul de a determina politica tării sale. Cu dreptul de a-si striga păsul în pietele Canadei, fără să-l boteze unul ca Iliescu drept „retardat”. Avem obligatia morală si interesul să-i ajungem la suflet, să-i vorbim pe „limba” lui ca să-i fim si să ne fie bun vecin. Să-i oferim un monument, nu doar o statuie pe ciment, căci vorba ardeleanului: ca să te tie, trebuie să te ti! Cu Balzac al lui Rodin din Paris e o altă poveste. Pe el îl mîngîie cu privirea francezii lui, iar cei ce vizitează Franta, chiar dacă vin din Vietnam, au auzit de Balzac în clasa a noua.
Si ar mai fi ceva. Am aderat din tot sufletul la campania lui Noica pentru facsimilarea caietelor lui Eminescu. I-am citit cuvîntările de la Bucuresti, Iasi sau Sibiu, poate de zece ori fiecare. Cred că înainte de a ne exprima public despre Eminescu ar trebui să mai citim o dată vorbele lui Noica, căci ele mai bine decît oricare altele ne trimit la miracolul eminescian. Dacă mie, poetul ics sau criticul ics doi, îmi dă ghes ambitia sau plictiseala să spun si eu ceva nou ca să las lumea cu gura căscată, dacă sînt un bătăios si îmi vine să mă iau de piept chiar cu Eminescu, ar trebui să aflu că nu e bine. Astăzi mai mult decît odinioară si mîine mai mult decît azi, trebuie să-l îngrijim cu gingăsie pe Eminescu, pentru că sînt destui neobrăzati care vor să-l facă rus, evreu, de-un leat cu Păunescu sau vreun alt -escu. Dacă era scund sau înalt, păros sau ciolănos, s-o afle cei ce n-au astîmpăr si s-o tină pentru ei. Pentru cazul Eminescu amănunte de felul ăsta n-au nici o relevantă. Inainte de a le spune copiilor dacă a fost sau nu nebun, ar trebui să-i facem să-l îndrăgească cum îl îndrăgesc pe Mos Crăciun sau pe Făt Frumos. Căci Eminescu a fost un făt frumos.
„Dar lăsati măcar strămosii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.”
|
Viorel NEACSU - Toronto 10/14/2004 |
Contact: |
|
|
