Dansul poetic al prozei Veronicăi Balaj
Proza Veronicăi Balaj descoperă o lume poetică, a figurilor-eroi si a personajelor-protagonisti, însufletite de spiritul si credinta în imaginile deschise, spre estetic, ale limbajului. Se dezvoltă o lume, în care se derulează istoria-poveste, fie a unui dans sentimental, fie a unui dans ermetic. Dincolo de scenele reprezentate, se inserează o luciditate, ce taie, în corpul-întâmplare, cu precizie chirurgicală. Imaginarul mătăsii si al cafelei reci elvetiene denuntă un poetic al simbolului pânzei de păianjen-puzzle, al acelei linii estetice, prin care se întâmplă si se explică lucruri-subiect si trăiri-obiect.
Întregul lichid al prozei se produce prin intermediul imaginilor-cadru, care organizează, ordonează bucuria apropierii de materia organică, a cântului despre fiinte si fiintare. Este o poezie dansantă despre ceea ce se doreste a se întâmpla si proiectia cuvântului în oglinda asteptărilor. Simetria culorilor si tabloul umbrelor se prefac în miriade de cioburi de sticlă, într-o dezlăntuire de gesturi si trăiri, de sensuri si împliniri. Dialogul sinelui cu eul devine, la Veronica Balaj, element plurivalent, expresie a miscării neuitate, mereu imprevizibile, care construieste si intuieste dansul poetic al întâmplărilor. Acestea se povestesc în interiorul lumilor prozei, prefabricate si prefăcute în iluzie si devenire, transformare si continuitate.
Personajele prozelor-puzzle, din Balul rosu, Mătase si cafea rece, elvetiană, Tiparnita, Trandafirul japonez, De vânzare toamna, la Bruxelles, Precum Atlantida, pierdută, Sentintă pentru pianist ori Nuntă la granită, constituie focalizare asupra desfăsurării unor evenimente-întâmplare, rostite si instituite, ca repere ale aceluiasi eu, în acelasi timp si cu aceeasi sigurantă si certitudine a desfăsurării actului scenic. Se realizează o integrare într-un spatiu anume, în care se petrec scenarii din lumea reală, sub spectrul unei poeticităti rotunde. Intuitia, ce separă intentia de trăire, rămâne suspendată în actul artistic si estetic al liniei discursive. Posibilul si posibilitatea proiectează, în si printre cuvinte, imagini, într-o reprezentare mimetică, a regăsirii eului în sine si invers.
Prozele povestite, ale timpului trecut, sunt prezente, în Balul rosu, prin însăsi starea de plasare între gest si sens. Dansul este punct de pornire în călătoria spre istorii ale eului-narator, în care se remodelează materia sensibilă în poezie, care lasă cuvântul în afara jocului cu imaginile. Bucuria reîntâlneste, în structurile complexe ale fiorului fiintării, vocea-interioară, dorinta arzătoare, împlinită în logos. Vocea-exterioară este emergentă fatalitătii dorintei si împlineste, astfel, întâmplarea, ce se doreste a fi continuare a jocului cu sunetele unei iluzii. Întregul demers rămâne constant, în proza Veronicăi Balaj, printr-o atmosferă „nădusitoare”, în care fiinta-eu si eul-narator par a realiza „pe loc un armistitiu complicitar”. Alehandra, figură-probabilă, declansează povestea unei istorii, ce-si urmează cursul firesc, natural, al iluziei reprezentării unei clipe, asteptate, profunde, dorite, „am simtit ceva acut, imperios, o dorintă neînfrânată”.
Dorinta dansului este actul complicitătii si al simtirii obscure, tiranice. Vointa eului feminin nu este altceva decât transformare, în realitate, a fericirii de a dinamiza trăirea, „fierbinteala unei dorinti”. Acordurile muzicii si miscarea, „languroasă în pasi de tango”, creează initierea în tainele dansului, ale esentei libertătii. Se devoalează imaginarul descoperirii identitătii, dincolo de lacrimă, doliu, teamă ori suferintă. Fiinta pătimasă este fiinta ce se recunoaste, pe sine, în sinele aproapelui, în oglinda timpului si spatiului. Este acea figură ermetică, pentru care imaginea-dans devine simbolul perfectiunii, al echilibrului, al dezlăntuirii tuturor încercărilor. Trăirea, în vraja dorintei, constituie împlinirea eliberării de teama si neputinta de a atinge echilibrul pe „versantul bucuriei”. Verbul, care străpunge taina fericirii, este libertatea extatică, „dulce, secondată de-un inefabil copilăros”:
„Mă si vedeam cuprinsă de fiorii muzicii si de ritmuri pline de febrilitate, furtunoase, învăluitoare, năvalnice.
Să fiu pătimasă, voiam să fiu clocotitoare, detasată de orice crispare.
Merită să-ncerc, merită să fiu, să fiu pe versantul bucuriei.
Să uit de mustrările unor zile îmbrăcate-n teamă.
Sau în lacrimă. În doliu. ”
Poezia dansului instituie esenta libertătii, iar spatiul sud-american, al Argentinei, este locul-iluzie si locul-mimetic, al destăinuirilor si al întelegerii propriilor nedumeriri, al îndrăznelii si al credintei, al artei, al unicitătii. Mirajul jocului-dans, „milanguero”, pune stăpânire pe fiinta ce încearcă să se reidentifice, pe sine, ca „anima”-personalitate, a povestirii narate din „acest amalgam de imagini”. „Lumea pestrită”, în care îsi găseste cadenta, spirituală si sufletească, vocea interioară a eului-feminin, defineste un act complex, pe care jocul artistic îl percepe deslusit, fie în frenezia dansului, fie în comunicarea secretă. Balul coloritului rosu este imaginea descrierii unor scenete, ce sunt familiare Paulei, suferinta e încă proaspătă, prin neputinta de a se dezvălui celorlalti. Renata, altă femeie-eu din structurile de profunzime ale întâmplării povestite, conduce vocea-exterioară a Paulei spre perceptie a propriei istorii. Muzica suferintelor, despre care nu se aminteste, ci se subîntelege, se reflectă în actul lămuririi că, dincolo de doliu si suferintă, de lacrimă si interiorizare, există bucuria dansului.
Existenta, în si prin miscări ale trupului, este coordonată de sentimentale si senzuale deconstructii ale spiritului, aflat în asteptare. Magia gesturilor înseamnă trăire, între artistic si estetic, pentru ca senzatiile tineresti si dramatismul, interior, al melancoliei să nu se întâlnească, „mâhnitor sau glacial”, în întâmplarea nedorită. În dinamica dansului altora se vede pe sine ca pe un obiect-sentimental, o umbră ascunsă, prin si între vremi, ori o urmă trasată de un destin imperfect. Teama, frica, neputinta trebuie să depăsească momentul, clipa, ceea ce se sublimă în tristete. Speranta este cea care stârneste o „bucurie venită surprinzător”, fiind proiectată să existe ca viata „trăită cu vehementă”:
„Presupun că femeia a hotărât să trăiască din nou, intens, cu înversunare.
Să nu se lase pradă melancoliei.
Mai vrea să incendieze clipa.
Să fie implorată de-o bucurie venită surprinzător.
Precum o fandare dintr-o figură de dans fugarnic.
Mlădiu, atâtător. Stârnind scântei, văpaie.
O clipă de trăire străvezie, zănatecă.
O văd gata să înfrunte orice numai să nu fie lividă, molcomă, strepezită de tristete.
Nu vrea să fie răzleată între oameni, nădusită, sufocată de întâmplarea nedorită.
Vrea viata trăită cu vehementă.
Să fie răsplătită cu senzatii tineresti, pentru c-a hotărât să existe cu înfocare.
Nu elegiac.
Nu la modul molatic, sau mâhnitor sau glacial.”
Muzica, spectacolul miscării, de-a lungul si de-a latul scenei, creionează obiectul-visător al tuturor năzuintelor, sperantelor. I se va oferi un dans, un prim pas spre ruptura de realitate si devenirea existentială, veselă, fermecată si fermecătoare. Invitatia la initiere „începe ca o înfiorare discretă” si este realizată de către Carlos, cel care a luptat cu moartea, însă, scena construieste un dramatism al apropierii si al depărtării. Scenariul denotă un fior, ce cuprinde si stăpâneste sufletul, animat de frenezia pasilor si regulile plastice ale traversării initierii. Poezia tangoului semnifică si capacitatea de a fi pregătit să bucuri si să fii bucurat, pentru că existenta surprinde crezul în „ceva” cu ardoare, o binefacere a imaginii si a plăcerii. Fericirea tangoului este o pildă, a fiecărui spectator sau actor, pe scena vietii, identitatea si conditia umană rezumă spectacolul unei „îndeletniciri povătuitoare”. Sensul si fiorul se trăiesc prin „miscări elegante, voluptoase”, alungând orice tristete. Dansul prozei Veronicăi Balaj animă o stare de spirit, o situatie în care vraja înscenării nu are dreptul să se rupă, să se disipeze, ci leagă pasii, sufletul si imaginea participantilor.
Ametitor, arzător si irezistibil, dinamismul, din ritualul tangoului, îndeplineste ceea ce se asteaptă de la o miscare, structurată, ce preface si prelucrează actori si spectatori. Efervescenta si arta cuplează participantii la o „conventie personalizată”, „o camaraderie pecetluită”, în spatiul si timpul dansului. Astfel, se poate „ucide tristetea”, prin nevinovătia gestului de a trăi dincolo de conventional. Balul rosu este, de fapt, surpriza ce dăinuie în sufletele cuprinse de tristete, de povesti, întâmplate si repovestite prezentului. Figura eului-actor este Paula, ce priveste si subliniază fiecare trăsătură. Fiecare privire propune o tensiune, lăsată deoparte. Pasii tangoului sunt început, dans, prefacere, scânteie, lacrimă si singurătate, dorintă si iluzie, sinceritate si identitate.
Drama trăită, interior si exterior, dansul rotirii, în acelasi scenariu de douăzeci de ani, la Universitatea din Neuchâtel, amplifică starea de fapt a evenimentelor, consumate deplin, tulburător, pripit sau prelung. Mătase si cafea rece, elvetiană este proza în care se realizează o transcendere a specificului conditiei umane, pentru că poezia, care se joacă, devine tragedie probabilă. Mary Hartman, nonagenară, americancă, care îsi plăteste, an de an, participarea la cursurile despre civilizatia franceză din zona elvetiană, îsi defineste prezenta, abia la final, când interpretarea este deschisă oricărei iluzii. Discursul se focalizează asupra acestei bătrâne, al cărei destin pare să răspundă provocării identitătii, prin însăsi identitatea pierdută. Vocea sufletului, a inimii, anuntă derularea unor evenimente, pentru care „cuvintele sale sunt fiinte care se-apropie perfide”, anume, înscenări ale unui adevăr dureros. Este o poveste de dragoste fără iesire, fără sfârsit, asemenea unei reveniri consecvente, pentru că bătrâna-protagonist aduce în discutie o cădere în alt timp, timpul ce a avut suficientă răbdare.
Neîntelegerea si lupta cu sine, a destinului cu identitatea, contextualizează o rătăcire în asteptare, dar si o scânteie acoperită ori căutare ademenitoare. A căuta, pentru nonagenara americancă, presupune apropiere de dublura-identitate a inimii sale, astfel, bucuria prezentei întovărăseste rătăcirea fermecătoare. Cuvintele ei ascund scenarii si pierderi, înscenări si reflectii, ce se evaporă, se săvârsesc, devin, se transformă, pentru ca, prin pătrundere, în semantismul lor, să se volatilizeze, fiind neperceptibile. Imaginea cursantilor, care urcă pe Mont Blanc, la locul unde Jean Jacques Rousseau si-a scris o parte din operă, si a lui Mary Hartman, rămând să savureze dorinta neîmplinită, atrag, în dansul scenariilor, drama. Trufia verdelui este cea care provoacă nelinistea nonagenarei, aroganta si sfidătoarea imagine a sfârsitului însufletesc si accentuează panica si ura. O moarte nu dovedeste decât inexplicabilul gest, i se pare că îi apare imaginea fostului iubit, coborând cărarea, înfăsurat în ceată, în plină zi.
Neputinta de a retrăi, an de an, acest scenariu, cuprinde întreaga fiintă. Nefericirea clipei o tintuieste locului si nu se poate misca, fapt care amplifică misterul, ca semn de comunicare si „împlinire a simtămintelor”. Pentru Mary Hartman, istoria propriului destin simbolizează iesirea din timp si spatiu, ipostază surprinsă în metafora căderii, o cădere probabilă, o realizare a iluziei. Căderea nu reflectă numai cafeaua din ceasca, rămasă neatinsă, ce se răcise, mai mult, se identifică imaginea prin care „coboară niste nori asa din senin, mânjind verdele” cu cea a unui desen, în care încăpea „un petic de cer prin care ploua”. Desenul-tablou dramă este iesirea din spectacolul grotesc al conditiei umane, prin miscări indecise, tandre, articulate, totul fiind sub culorile unei prezente vii. Dramatismul prinde contur printr-un sărut, o întâlnire, inserând imaginea unui altcuiva, personaj, prezentă vie, martor la capriciul vietii si la ideea clipei de a fi dorit si dorintă. Prin „peticul de cer” se cern lacrimile si sfârsitul, tensiunea si neîntelegerea, arderea si setea de a fi una cu fiinta iubită, căderea si verdele, devenirea si transformarea.
Poezia dansului, din proza Veronicăi Balaj, aduce în discutie capacitatea de a reflecta asupra „a fi”-ului existential. Asemănarea ridurilor bătrânei nonagenare cu acelea ale pietrelor-stânci divide forma si sensul estetice ale lucrurilor, experientelor, trăite si asumate, ca unităti ale aceleiasi reprezentări. Verdele este culoarea prezentei vii, precum si a pasilor, care conduc fiinta, spre regăsirea conditiei umane si existentiale, o neliniste a ceea ce urmează să se întâmple. Trauma de a nu întelege culoarea verde, rolul pe care îl joacă în natură, impun eroineo decăderea, din starea si trăirea suficiente sinelui. Codul artistic al limbajului dezleagă vointa si reprezentarea, într-un rol în care timpul si culoarea, verdele si sentimentul, sunt statuete de piatră, imagini, care deconstruiesc mica oază de flori:
„Pălăria sa părea, din depărtare, o mică oază de flori. Ceea ce o nelinistea poate, era trufia verdelui. Aroganta verdelui brazilor, pur si simplu, o… sfida. Piatra cărării strălucea în soare si asta accentuează micile riduri săpate în piatră de-a lungul vremii. Una dintre fete observă totul de undeva de sus de pe cărare si ia totul ca pe o simplă imagine de moment.
Sigură că n-o vede nimeni, doamna îsi pipăie obrazul. Aceleasi feluri de riduri ca în piatra alăturată.
Verdele din jur pare că pluteste ostil. Ostil. O sufocă.
Ceva neînteles o tintuieste locului si nu se poate misca.
O năpădeste panica si ura că piatra e singura sa companie si măcar de n-ar fi atât de impasibilă.
Îi apare imaginea lui, a fostului bărbat iubit. Era pe aici, cobora cărarea… Cum de s-a înfăsurat în ceată?
Doar e plină zi…
Verdele ăsta e de-a dreptul vrăjmas.
Pădurea nu vrea să păstreze nimic din ce-i oferiseră ei doi ca semn de comunicare si de împlinirea simtămintelor…
Chiar nimic nu mai este de găsit aici.
Ar trebui să se deplaseze la umbră dar, picioarele, nu o ascultă…
Coboară niste nori asa din senin, mânjind verdele… Sau e-o părere?
Când fetele au revenit, cafeaua din ceasca rămasă neatinsă lângă doamna MH se răcise.
Mătasea bluzei sale cu picătele părea un desen în care încăpea un petic de cer prin care ploua.”
În Tiparnita, discursul prozei înfătisează chestiunea cu „obiectivul de ieri”, element premergător pentru „ceva neimaginat”, anume, „urma nebunia apelor iesite din matcă”. Plutonierul Maria Bărbos, cu „statura si osatura tocmai potrivită pentru a face o meserie în Militia socialistă a tării”, este chemată să raporteze locotenentului Dănilă despre cele întâmplate în misiune. Dansul poetic este predispus transformării, imaginea si urmările chestiunii cu masinăria de fabricat bani, prezenta călugărului Sevastian, identifică primul pas al împlinirii. Argumentul personajului feminin trebuie să cuprindă si să surprindă ideea unei dezlăntuiri de temeri, însă, dispuse într-un discurs, în care arderea este profundă si complexă. Lantul precis al convingerilor presupune acea încadrare în asteptare, una care anuntă căderea unui regim si eliberarea de sub tutela imperfectiunii. Locotenentul Dănilă îsi asumă povestea Mariei Bărbos, cu privire la tiparnită, numai în anumite conditii, cu o „rapiditate neimaginată”, dacă si ea întelege rostul cuvintelor si gesturilor.
Jocul dansant, pe scena prefacerilor, ce urmează să înfăptuiască istoria, se consumă în consonantă cu expresia vorbelor. Comunicarea, dintre locotenent si plutonier, urmează cursul firesc al liniei estetice, din care se desprinde deconspirarea infractorului si a infractiunii de la obiectivul mănăstire. Ceea ce se petrece este credinta, în si prin intermediul providentei, a iubirii, prin care se coordonează gravitatea unor fapte, cu implicatii complexe pentru fiinta fragilă, supusă disparitiei. Distrugerea obiectului incriminării este singura cerintă pe care Maria Bărbos o are de înfăptuit. Este actul ce închide, în sinele-feminin, favorizarea, bucuria păcatului, în care era prinsă, fără să poată răspunde, într-o dinamică inversă a solutiei de a ermetiza o mască, potrivită „cu ascunderea unui secret intim”. Înlocuieste tiparnita cu alt obiect, distrugându-l pe cel dintâi, tocmai pentru a salva pe călugărul-posibil artist, a cărui misie era de neînlocuit. Atractia este puternică, figura, din oglinda cu luciul „afumat de vreme”, devine argument pentru nerăbdarea de a comite un delict, vina de a apăra „ceva” ce nu îi va apartine niciodată.
Vocea interioară se sustrage intentiei artistice, imaginea plastică a devenirii si elipsa obiectului incriminat suspendă traiectoria estetică a miscării din jurul albastrului privirii. Imperativul actiunii săvârseste pauza dintre ceea ce se caută, tiparnita de făcut monede, si ceea ce se reflectă în actul întâmplării, ascunse, prestabilite, râsnita, moment complet si reflexiv al dorintei. Falsul, din proza Veronicăi Balaj, incită la o proiectare, în oglinda-adâncime, a iubirii fortate, o iubire ce nu se consumă, este asteptată, niciodată împlinită. A ascunde natura propriilor orgolii si cerinte semnifică justetea unui act, în care, doar, efectul satisfactiei modelează fiinta.
Starea în care se află plutonierul, nesiguranta, ce guvernează spiritul si litera legii firii omenesti, sunt figuri ale intuitiei că „undeva” si „cândva” sunt coordonate ale aceleiasi călătorii. Stabileste o întâlnire cu colegul său, Bubosul, pentru ca „licărirea de lumină”, act sublim al impartialitătii, să prefacă întregul într-un impropriu scenariu al neputintei. Această neputintă adună organicitatea, suferindă de iluzii si asteptări, pentru ca despărtirea, de un regim si de bărbatul-călugăr, să fie reflexive, o primă cotitură spre libertate, întelegere si identitate. Logica fiecărei împăcări cu sine regizează o lume ce „o luase razna”. Simbolul estetic, al desprinderii de obiectul-matrice, se integrează în amânare, lipsă a ceea ce ar fi trebuit realizat demult. Falsul si acoperirea sunt reflexe ale iubirii, posibile nuante si culori, dintre cele mai abstracte, pentru că „aici” si „acolo” sunt unităti ale aceluiasi scenariu. Vremea ascunderii este cea a fericirii si a bucuriei de a trăi, cu teamă si în temeri, este absenta unui orizont, împlinit si jucat, sub semnul curajului de a încerca:
„Îl privi cu albastrul imperativ. Licărirea de lumină era doar efectul satisfactiei c-a avut o asemenea idee salvatoare.
Îsi înfăsură privirea de un albastru închis pe grumazul colegului care, parcă asfixiat, nu avu replică, doar dădu afirmativ din cap. Nu mai stia nici el ce să creadă. Până acum câteva clipe era sigur pe tot ce văzuse ieri. Mai spera totusi în sinea lui ca seful să ia în considerare ceea ce-i spusese ca participant direct la misiune, mai ales când va vedea obiectul. Pe cine crede ea că fraiereste. Si ce urmăreste oare?
Seara, plutonierul Maria Bărbos ajunse intentionat cu întârziere la locul stabilit. Bubosul nu sosise încă. Si nici în minutele următoare. Spre satisfactia ei deplină.
Aseză falsa tiparnită între sculele masinii si porni înapoi spre oras.
Întelese motivul absentei lui chiar a doua zi, când toti colegii primiră ordine la care nici nu gândiseră si nici nu visaseră vreodată.
Tiparnita nu mai era un caz.
Lumea o luase razna. Se întorcea pe dos. Cucerirea călugărului trebuia amânată o vreme.
Urma ceva neimaginat, urma nebunia apelor iesite din matcă. Revolutia. Din care trebuia să iasă cu bine.
Când totusi îl căută pe călugărul Sevastian, află că, la prima cotitură liberă plecase către alte zări.”
Trandafirul japonez aduce un discurs în care se desprind simboluri ale dialogului între sine si eul-organic prezent, viu, dinamic, profund si complex. Comunicarea nu izolează, ci proiectează starea si trăirile, dovedind că încercările fiintei-eu feminin înfruntă degradarea în timp. Perspectiva temporală leagă verdele prefacerii de lumina meditativă, melancolică, astfel încât traversarea sinelui si eului-organic se realizează într-un spectacol de tonuri evlavioase. Se materializează o împărtăsire a secundelor, a întrebărilor, a noptilor si a anilor, elemente sistematice ale realitătii, ce se scurge, existential, spre directii secrete. Tainele trandafirului sunt tainele fiintei-eu, eroii-personaje împart întreaga suferintă, atât întunericul, cât si lumina, arderea, într-un joc de cuvinte atrăgătoare, necoplesit de „vremurile care trec”. Nu e o fiintă umană, însă, imaginea si prezenta tutelară a trandafirului japonez au puterea „unei văpăi coplesitoare”, a unei presupuse încrederi în ceea ce se face. Stările si culoarea verdelui intensifică initierea si bucuria unei „comunicări subtile”, pentru că trăirea eului-feminin insistă asupra iluziei, de a reflecta si de a regândi spiritul.
Lectia trandafirului japonez concepe prima etapă a vietii, în care toate se prăbusesc, pierderea identitătii fizice si psihice a eului-masculin, a bărbatului iubit, Doni. Dansul poetic al prozei insinuează pericolul, comunicarea secretă, dintre dramă si tragism, moartea înseamnă continuitate, viata nu rămâne suspendată în vid existential. Miscările si măstile, din structura limbajului, riscă să se transforme în „ceva”, ce atinge linistea si seninătatea, bucuria si neputinta, prin ispăsire. Pedeapsa nu vine ca un ecou al tenebrelor, ci drept mijloc de comuniune între eu si sine, între organic si corpul uman, suferind, iluzoriu, ce se „iveste adânc” în lumile cenzurate, de limbaj si trăire. Fiinta feminină, vocea naratorului-feminin, se integrează în spectacolul material al dialogului cu bărbatul care i-a oferit trandafirul japonez.
Esecul se manifestă că o cauză a imprevizibilului, astfel că lumea continuă existenta dincolo de ostilitatea evenimentelor petrecute. Întelepciunea devine, acum, arma vizitiului care deschide sufletul. Bucuria este silogism al trăirii, între gest si sens, plăcerea textului aduce un dans al cuvântului ascuns, fără identitate, dar care stie si cunoaste taina. Fericirea intensă se armonizează cu figurile imperfecte ale destinului, limbajul misterios traduce nu doar întâmplarea, ci si deschiderea ei spre evenimente unice în viată. Limbajul uman intrigă reflectia asupra cauzei si efectului, a urmărilor, ce se înteleg, se ating si se propun, fidel si afectuos. Companion al eului-feminin, trandafirul japonez este alternativă la iluzia ce modelează sentimentele si trăirea, ura si iubirea, fericirea si arderea, întelegerea si refuzul. Nu este fiintă-om, dar este comprehensiv, atasat, prin verdele său initiatic, de ceea ce se petrece irepetabil, fără „ifose de orgoliu”, trăindu-si solidar poezia dansului familiar:
„Ocolesc subiectul despre întelepciunea de-a accepta ceea ce ti se întâmplă. Ar fi o ipocrizie. Sfaturi de acest gen sunt sortite esecului.
Omul mai rosteste o vorbă de năduf atârnată de rotile căruciorului.
Ura e despotică. Te face-preface într-un vizitiu aprig, care goneste trăsura mânios, fără tihnă, fără bucurie.
Bucuria…
Acesta-i cuvântul secret.
Trandafirul meu stie să se bucure.
Îmi asum acest risc. Eu vreau să cred că trandafirul meu japonez stie să se bucure. Altfel, cum să înteleg sau cum să traduc din limbajul misterios al unei întâmplări, în limbajul uman, faptul că el, companionul meu, a înflorit doar de două ori în viata lui?
Cu prilejul a două evenimente irepetabile petrecute în familia noastră.
Când îi cad frunzele, se străduieste să-si crească altele. Fidel si afectuos.
Nu face mofturi, nu are ifose de orgoliu, nu-mi reprosează.”
Culorile si imaginarul sentimental, meditativ, melancolic, pătrund, prefăcut, în De vânzare, toamna, la Bruxelles, într-un spectacol, în care obiecte si nuante sunt „poleite cu reflexivitate”. Între chilipiruri si antichităti, între trecut si prezent, eul-narator, protagonist al perfectibilitătii artistice, alege tabloul cel mai mic si înrămat elegant, redând o parte dintr-o pădure. Atrag atentia bucuria si frenezia miscării, într-un spatiu atât de restrâns, loc al unor imagini-autumnale, în care totul se află sub semnul si sensul probabilului. Modalitatea de reflectie, asupra conditiei si statutului existentiale, se materializează printr-o „cuviincioasă seninătate, fără stridente, plutind”, anume, elipsă a verbului, ce uneste umbră cu verde-gălbui. Sonurile tăinuite declansează spectaculosul joc al imaginarului, tabloul devine surprinzător de misterios, de neasemuit, impropriu si incert. Sunetele bizare, alungite, guturale, aspre, biruitoare, frunzele miscate imperceptibil, formează identitatea-artă a dorintei de a fi parte integrantă a poeziei unei fatalităti.
Amintirile curg una după cealaltă, impresia unui concert, sustinut de mai multe instrumente, creează, în intimitatea de pe perete, imaginea unui chip de fată. Tabloul intuieste acest aspect, îl nuantează printr-un „fel de expansivitate provocatoare”, o anume fragmentare a simetriei culorilor, un verde grav „fremătând ispititor”. Numai fiinta umană feminină poate întelege mesajul si ideea transmise, tonurile subtile, coloristice, ascund „frăgezimea verdelui”, identitatea-matrice implică o poezie pasageră, în si prin vremuri si spatii. Imaginarul propune si provoacă deplasarea spre o lume internă, în care se ating calm, neviolent, copacii pictati în „luciul oglinzii”, într-un joc de-a lumina. A arde, în artă, modifică umbrele „de un verde flămând”, le recreează, în minute si ore, printr-o continuitate, în toamna ce „rămâne ispititoare”. Visul, neanuntat, presupus doar, este cel al trăirii între modele si reflectii asupra misterului, din spatele ramei si al culorilor.
Fiecare culoare concepe un sens spre comprehensiune, spre bucurie si fericire. Intentia eului-narator feminin este de a sensibiliza ideea autumnală ce „nu se zbârceste”, „nu devine vânătă”, rămânând „umedă”. Dansând cu sonurile, tonurile si sentimentul de a redescoperi figurile artei plastice, pădurea din alt tablou, cumpărat „când împlineam treizeci de ani”, sugerează povesti ale svabilor din Banat. Întâmplările lor sunt semne ale unei decăderi, prin fuga în tara de dincolo de margine, vânzarea obiectelor se face cu vorbe si zâmbete, plecarea lor semnifică desăvârsirea, completă si complexă, a iluziei. Mimetismul, ce se reprezintă, configurează povestea unui tablou, unul simplu, un drum-călătorie spre pădurea-destin, incert, banal, cu implicatii, peste timpi si vremi. Acesta înfătisează doi svabi, un sot si consoarta sa, în costume specifice portului svăbesc, si o pădure, ce se întinde de la picioarele lor, departe. Imaginea unui anume „departe” este întipărită, în memoria celor care privesc, de către pictor, pentru ca jocul să aibă impactul scontat, creând solutia pentru drumul „incognito” al celor doi protagonisti.
Sentimentul că trăirea este obsesivă pentru privitor cunoaste implicatii diverse, pe care numai pictorul le poate deslusi, enumera, parcurge si intui. Gândirea, drumul spre care se îndreptau, precum si oprirea, la început de călătorie, privind derutati, exprimă posibilitatea dezvăluirii unor secrete, a unor lucruri nestiute, doar bănuite. Umbra, care răzbate neprietenoasă si aspră, este fie un fior al asteptării să se întâmple ceva, fie conchide imaginea-scenă a unui avertisment. Trecerea spre „departe” se blochează ori se asumă, cu riscuri mari, grave, impersonale. Eroii, din tablourile imaginate în proză, se construiesc în jurul unor momente reprezentative ale jocurilor meditative si melancolice, din care reies speranta si aventura. Ezitante, personajele imaginare se armonizează în „verdele misterios”, pentru că acolo se însufletesc, de trăire si întelegere, acolo se prefac în umbre si culori, tonuri si dans al sonurilor:
„Pare că se aude printre copaci un sunet bizar.
Se strecoară printre frunzele miscate imperceptibil. Îmi dă impresia unui concert sustinut de mai multe instrumente. Asta, desigur, pentru că-mi place tabloul.
Sunetele trec alungite, guturale.
Sunt aspre, biruitoare. Dau în clocot.
Triumfă.
Si-n fine, zgomotul se opreste.
Abia când am asezat pictura pe un perete, acasă, am observat că în fundal se contura un chip de fată.
Poate fi stăpâna care vine spre pădure.
Alteori, copacii păreau chiar o prelungire a părului său. Plutea un fel de expansivitate provocatoare.
Un verde grav spre seară si fremătând ispititor spre dimineată. […]
Un sot si consoarta sa, ambii dichisiti în costume specifice portului svăbesc. Pădurea începe de la picioarele lor si se întindea greoaie, estompată, până departe.
Acel departe îl adăuga privitorul.
Pictorul fusese preocupat de impactul privirilor celor doi cu pădurea. […]
Ambii se uită spre pădure ca si când aceasta le-ar fi apărut în cale pe neasteptate. […]
Pictorul stia multe secrete. De pildă, ce gândeau, încotro voiau să meargă cei doi soti, de ce se opriseră derutati?
Arătau a fi oameni asezati, n-o porniseră la întâmplare, asa, fără nici un rost. Nu arătau a pregăti nici un picnic.
Dinspre pădure, artistul a lăsat să răzbată o umbră aspră. Neprietenoasă. Un fel de avertizare: ‹‹Până aici! Mai încolo dacă mergeti, e pericol! Riscati!››
Cu timpul au devenit membrii atmosferei casei. Stau locului parcă sfătuindu-se dacă să se aventureze sau nu spre pădure tăind umbra verde care-i face ezitanti.”
Ruptura de imaginar se produce, în Precum Atlantida, pierdută, prin intermediul vocii interioare, prin acea stare de spirit prin care „ba am impresia că te-am găsit, ba dispari”, dans poetic spre infinit si derizoriu. Daria si Tudor schitează o istorie, ce decupează scânteia si revolta, risipa de sentiment, neîmplinirea, atractia si respingerea, părăsirea si dezarmarea. Poezia din proza aceasta clădeste o întâmplare, în care personajele interpretează un rol dintr-un spectacol, care urma să fie neasemuit, diferit, ca structură si sens, de celelalte. Promisiunile lui Tudor nu justifică defel proiectia în realitate si stările prin care trece Daria, „insignifianta venită acolo din întâmplare”, un „acolo” care provoacă si desemnează retragere, în si din timp. Iubirea, care stăpâneste fiinta erotică feminină, sfârseste în iluzie, într-un crâmpei de lume veche înnoită. Asemuită Atlantidei, Daria îsi pierde busola propriei identităti, fără să iasă din umbra care „acoperă de obicei tagma banalitătii”.
Rotundul timp al întâmplării si al întâlnirii construieste povestea de iubire dintr-o perspectivă impersonală, ezitarea lui Tudor explică povestea, prin porii enigmatici, a celor ce se află aproape de vis. Perspectiva visului se justifică în imaginea timpului ce pare a fi inel, iar rotundul, în care se întrepătrund misterele si dorintele, este o joacă superioară. Ludicul nu îsi desăvârseste actiunea în câmpul iubirii, fapt care motivează alegerea unui alt orizont, periculos, imprevizibil, pentru fiinta aflată în răspăr. Joaca devine seriozitate numai pentru Daria, personajul masculin, Tudor, se distantează de iubita sa, devenită logodnică. Întregul discurs al povestirii îsi pierde din spectaculos, din farmec si bucurie. Există aici un dans între act si prefacere, cei doi eroi sunt din ce în ce mai reci, mai înghetati în simtiri si trăiri. Aparitia unei sarcini nedorite nu sporeste apropierea dintre ei, ci, mai curând, amplifică plecările si revenirile foarte rare ale lui Tudor, gesturi ce fac din Daria un „combatant zănatic”.
Cuprinsă în mrejele unei stări de luptă, eroina îsi scoate verigheta, lăsându-se pradă neîmplinirii, unei vieti care decelează o atitudine ce imită o „secventă de coloratură”, o precautie si spaimă nelămurite. Facerea istoriei, povestite în cadru erotic, însumează săvârsirea unei mutatii la nivelul constiintei, revansarde, tiranice, depăsind obstacole ale firii umane înfiorate, agitate. Clipele prefăcute sunt parte a timpului întâmplării, iar încurajarea să nu cumva să se smintească, să-si piardă mintile, este recuperare interioară a sinelui. Suferinta primeste valente puternic angoasante, iubirea nedesăvârsită are capacitatea de a dezechilibra fiinta, pentru că Daria se sufocă datorită agresivitătii celui pe care îl iubea cu înversunare. Lipsa oricărei manifestări a fortei de a răspunde, de a riposta, explică modul straniu prin care eul-feminin se rupe de realitate, dansând ca un „soldat singur pe un câmp acoperit de-o zăpadă crudă”. Învinsă de atitudinea devoratoare, agresivă, a lui Tudor, Daria cuprinde, în dorinta ei, o stea frântă „fix chiar de verigheta ei”, solidară imagine-prefacere cu durerea si suferinta.
Primul „vad” al despărtirii este si cel mai greu, apoi, „vadul” din interiorul verighetei va fi umplut de derizoriu, de un puzzle incomplet, un vis „transformat din aur în renuntare”. Nimicul, din lumea viselor ei, prinde contur printr-un cântec, care smulge nu doar inelul acela cu sperante, ci si carnea, sufletul predestinat golului, vidului existential. Zbuciumul Dariei este amalgam de imagini-frânte, de idei, concepute să adâncească regretul de a nu fi izbutit să înrămeze, într-un tablou, iubirea si timpul, o zbatere într-un ocean întreg de atitudini si reflectii. Dansul si poezia sunt străfulgerări iminente ale fiintei, ce se scurge în clepsidra neputintei, asemenea unei rotiri în golul dintre eu si sine, o Darie a răsfrângerilor iminente, sufocante, probabile dezvăluiri ale incompletului:
„Timpul va trece fierbinte prin golul rotund al verighetei scoase de pe deget.
Cu ciudă si durere de parcă si-ar fi smuls si carnea odată cu obiectul.
O va vinde.
Nici un cântec nu rezistă într-un gol.
Cu atât mai mult dacă e să fie acră, urâtă, lovită, rănită.
Precum golul unei verighete.
Bijuteria de unde-a cumpărat ea verighetele avea vitrinele cetoase. Vinetii. Ca niste cearcăne după o noapte de zbucium.
- Doriti să vă faceti niste cercei sau… vă pot da la schimb un lăntisor, veni propunerea bijutierului.
Cam subtire la gramajul ăsta. Dacă mai puneti ceva, puteti cumpăra altul mai gros…
- Nu, nu-i nevoie… Prefer banii, spuse Daria în grabă, altfel, cine stie, s-ar fi putut răzgândi.
Luă suma si se miră cât de mică greutate poate avea un vis transformat din aur în renuntare.
Cumpără de la un colt al străzii în pantă, un covrig.
Prin golul acestuia văzu rostogolindu-se în alte goluri concentrice diverse imagini printre care si figura lui Tudor.
Ca un puzzle incomplet.”
Poetica dansului, din proza unei întâmplări povestite, reprezintă, în Sentintă pentru pianist, un fel de comuniune între suflet si spirit, o alegere a cuvintelor, între subtil si sublim, o poezie care eliberează gândul în miracol. Dialogul dintre naratorul-feminin si Andrada, fiica sa, concentrează povestirea evenimentelor, petrecute undeva între Germania si Elvetia, într-un acord cu muzica sferelor estetice. Undele si subîntelesul muzicii pianistului ating sufletele artistice, astfel încât ipostaza de a plasa un argument, întru devenirea formei sensibile, este asumare, consumare si proiectie într-o ardere mocnită. Notele de pe portativ au un „sâmbure de lumină”, pentru că înfiorarea si îndrăzneala artistului leagă celestul de teluric. Raportul dintre limbaj si comunicare realizează asteptarea firii umane, sprintene si cutezătoare, simbol al prefigurării unui joc, cu „urcusuri pe versanti” si „alunecări periculoase”. Rostul pianistului este de a crea si a reda sensibilitatea plastică a sentimentului de a face artă, de a o însufleti si de a pregăti arderea si miracolul. Explicatiile Andradei si ale eului-narator feminin sunt logosuri, care dau o altă coordonată gândirii, despre întâmplarea povestită, redată cu drag, în schimbul „epistolar”. Nimic din ceea ce se petrece nu e trecut sub tăcere, tot se dezvăluie într-o „năvalnică îmbinare de sunete”, piese a căror sugestie tine de cunoastere si abordare. Îmbrătisările si apropierile, iubirea mamei pentru fiica sa, iau cursul natural al mărturisirii, al povestirii, ce se toarce în gol, într-o vibratie temătoare, dorită, reflexivă.
Mesajul ultim deschide spatiul timpului relatării, artistul care a deranjat linistea locatarilor din preajmă este amendat de către un om al legii si, apoi, somat să meargă la sectia de politie. Dansul evoluează spre o poezie a povestirii ce întrupează, în sensul legitim al cuvântului, compasiunea, sustinerea si atasamentul pentru muzică si frumos. Demersul muzical sfârseste în abstract, tributar fiind lipsei de comprehensiune, de afectivitate pentru plasticitatea limbajului, a intentiei si a artisticului. Încordarea plină de farmec a muzicii pianistului reiterează dorinta de relaxare si de son vibrant. Întâmplarea devine clipă expresivă, armonie muzicală, în concordantă cu sunetele universului. Exercitiul muzical concepe o desfătare în tainele, misterele lumii artistice, o poveste fragmentată, între abstract si ermetic, între ceilalti si pianist, o coardă elastică peste spatiu, un timp nemăsurabil al artei.
Trăirea Andradei si a eului-narator feminin denuntă o strategie de „gesturi alipite scurt”, ca-ntr-o nostalgie plină de orgolii, tenace, chiar bruscă, de sunete încârligate, încovoiate, în vrăjmase si săgalnice iluzii. Iesirea de pe scena lumii-ocazie, secundară si improprie destinului si firii artistice, face, din pianist, un erou al timpului său, însă, derutat si neîntelegând ceea ce se petrece. Totul este trecător, ca vântul se traversează spatiile si cotloanele nemăsurabile, în care pătrunde fiorul muzicii. În urmă nu se observă decât umbra, un loc gol, pustiu, în bătaia perfectă a lumii-înscenare, acolo, unde impresia ascultării se subsumează initierii, auditoriul neoferind nimic în schimb. Se oferă doar obsesia artistică a muzicii, spontaneitatea serilor, în care sunetele si tonurile au desfătat sufletele, avide de cunoastere si reflectie:
„Muzica sa te poate duce cu gândul spre miracol, care trece iute pe lângă urechea spectatorilor. Ascultând ai impresia că notele de pe portativ iau foc. Este o ardere. Deloc mocnită.
Au în ele un sâmbure de lumină, de înfiorare si îndrăzneală acustică.
Muzica lui leagă portative din fulger.
E sprintenă, cutezătoare.
Adevărate urcusuri pe versanti urmate de alunecări periculoase. […]
Pianistul deranjase linistea locatarilor din preajmă.
Omul legii, un băiat frumos de altfel, nu m-am dumirit dacă era german sau elvetian, i-a dat artistului să semneze o hârtie, probabil înstiintarea că săvârsise o încălcare a legii. Ca urmare, trebuia să plătească. Pianistul a intrat în panică, nu întreba nimic dar făcea gesturi de om derutat, chiar speriat.
Pe cât era de abramburit, pianistul nu părea că receptează ordinul care i se repeta pe un ton sec: trebuia să părăsească locul! Artistul se uita spre noi, îsi burzuluia părul, care-i stătea ridicat în suvite de parcă avea tepi, (si-l aranjase cu gel înainte de-a veni aici). […]
Spectatorii, prea usor înduplecati, ne depărtam trădând chiar bucuria pe care ne-o dăruise muzica sa.
În urma lui părea că se alungesc umbrele copacilor. Erau mai simtitoare decât noi. Îmi pare asa de rău că nu am spus nici un cuvânt, că nu l-am ajutat măcar să-si adune cd-urile! Am fost niste lasi. Am luat cu noi doar darul muzicii precum făcea si vântul trecător, prin părul meu. N-am oferit nimic.”
În Nuntă la granită, se deosebesc, pe de-o parte, povestea Clarei, asistentă medicală, si a lui Robert, pe de altă parte, cea a lui Marius, aflat la Viena, precum si cea care urmează să se înfăptuiască, a Clarei si a lui Karol. Dorinta, de a pleca printre străini, „să lasi totul baltă si s-o pornesti aiurea în necunoscut”, este atât de puternică încât înfăptuirea ei nu este decât o străfulgerare între miriade de cioburi de sticlă. Concepută într-o structură cât o experientă, plecarea Clarei la fratele ei în Austria, în capitala imperială, Viena, se sustrage iluziei reusitei, provocând însăsi împlinirea unui vis. Despărtirea de Robert se produce brusc, efectul este cel al unei derulări a unui scenariu prescris, stabilit dinainte, printr-un acord cu lumea din interior. Jocul de scântei lasă iubirea pentru Robert suspendată, rătăcirea de moment a acestuia a condus la anumite „stări de balans”. Sirul povestii rămâne un dans întru întâmpinarea unui „balon colorat pe care trebuia să-l atingă”. Traversează granita, de parcă, pentru Clara, totul este comprehensibil, asumat si consumat într-un „joc atractiv, antrenant”, o viată nouă, departe de „chipuri disperate si năclăite de sudoare”.
Imaginarul trecerii, spre noua etapă din viata sa, reglează emotiile, depăseste rigorile excesive ale sufletului, cuprins de dorintă aprigă, bulversantă, posesivă. Se angajează într-un spital, dar în altă specialitate „decât acasă dar se acomodează din mers”, are suveranitate, este stăpâna propriului său timp, simte că lumea îi apartine, o lume închipuită, necunoscută, fragilă. Iubirea joacă eternul scenariu a doi îndrăgostiti, ce se recuperează unul pe celălalt, îsi regăsesc identitatea, într-un aer „unduitor”, într-o repetare a imaginii, în care povestea dansului primeste „vigurozitatea si trufia tineretii”. Momentul reprezentării concluzionează unul ce implică aluzii si posibilităti estetice variate. Superioritatea farmecului clipei întăreste fascinatia unui ritm normal, usor dezarticulat, pentru că iubirea nu asteaptă, ci armează cu nerăbdare „anima”.
Realitatea cunoscută, adevărul adânc înrădăcinat, articulează figura plastică a cuplului, ce urmează cursul firesc al organicitătii, nunta fiind pecetluită, ca simbol al devenirii si sigurantei, de sine si în sine. Sufletul se unduieste în ritmul muzicii si al dansului, drumul descris este cel al certitudinii că miracolul împlinirii si fiinta descind, brusc, plăcut si afectuos, în lumea frenetică a iubirii. Părintii sunt anuntati de Marius, vestea cade ca un simtământ sublim, acceptat si singular pentru fiinta-cuplu, ce se retrage în spatiul ei, acolo, unde povestea lasă locul intentiei. Plecarea pentru cununia civilă se opreste la granită, lipsa vizei împiedică iesirea din lumea-matrice. Obsesia neajungerii, la punctul final al călătoriei, devine entuziasm dublu, sărbătorirea de două ori face căsătoria mai durabilă.
Jocul si dansul se leagă, în poezia povestirii, „fără sfieli, fără ostentatie”, într-un peisaj colorat, în care personajul colectiv, multimea pregătită pentru sărbătoare, evidentiază trufia de a se simti liberi, învingători ai unei „oprelisti degradante”. Atentionarea că se vor lua măsuri împotriva lor consimte nu un sfârsit, ci o continuare dincolo de mesaj, limbaj ori comunicare, a petrecerii, o muzică a identitătii întâmplate, povestite, cucerite. Trecerea în lumea-sperantă configurează ideea unei petreceri la granita dintre ermetizare, închidere, si obsesia că limitele fiintei sunt fiinta însăsi, aprigă, nesupusă. Finalul aduce linistea si asezarea peste întâmplările neanuntate devreme. Demersul prozei Veronicăi Balaj este substituirea jocului cu starea dansantă, eliberatoare, identificatoare de strategii, o poezie a continuitătii. A petrece este dezlipirea de emfaza limbajului, gestul si gândirea pătrund, în imaginarul colectiv, ca un „spasm retoric”, ca o prelungire a bucuriei:
„Conveniră tacit să renunte la petrecerea de la granită.
Muzica se opri într-un spasm retoric.
Costumati precum erau, femeile bombănind iar unii dintre bărbati trimitând câteva înjurături fără adresă precisă, strânseră doar o parte din merinde si plecară.
Îndărătnicia socrului mic urma să pitrocească o altă petrecere.
Vântul ager, se agăta de ei, urmându-i.”
Veronica Balaj propune un discurs al întâmplărilor ce se povestesc, ademenind, în jocul lui, proze, decupate din imagini-tablou, fie ale realitătii, fie ale înscenării, pentru că „atunci” si „acolo” sunt unităti prezente ale istoriei. Dansul poetic, pe care îl asumă eroii-personaje, intrigă povestea. Acestia izolează trăirea si sentimentul, apropierea si depărtarea, păstrându-le, oarecum, pentru ei, nedorind să devină ori transforme, sub mască actoricească. Textul din proze se subsumează initierii în fiorul dramatic al fiecărei iluzii, al fiecărei organicităti, ce se desprinde de substanta discursivă, creând eroi si situatii, ce se apleacă peste destine si identităti. Poezia, din fiecare trăire, este materie ce întâlneste, în jocul ei cu limbajul si cu tematica, obsesia devenirii, într-un timp al mărturisirii si un spatiu al împlinirii, o proiectie dincolo de semn, acolo, în toposul pulsând a dorintă. Veronica Balaj nu numai că propune o lume-ermetică, prin structurile ce sondează, din exterior, initierea si misterul, ci identifică un dans în rotundul gol, vid de trăire si sentimente, într-o proză a asteptării depărtate.
* Toate citatele fac parte din volumul Veronicăi Balaj, Mătase si cafea rece elvetiană/ Seda y café suizo frio, Timisoara, Editura Eurostampa, 2015, 241 p. (traducerea în limba spaniolă a fost realizată de Luminita Pigui-Neagoe)
|
Petru Hamat 9/21/2016 |
Contact: |
|
|
