Trecerea timpului
Fără vers timpul apune în tăcere,
iar tiparul devine fără iubire
pe un drum anost de şine ruginite
un noian de vorbe fără amintire.
Răsuflarea cuvintelor anonime
fac potecile trecute fără patimi,
frenetice ecouri din luminile
mlădiţelor de vise fără lacrimi.
Suntem aşezaţi în mijlocul timpului
înveliţi în metafore eşuate,
dar din versul ce ne mângâie privirea
dorim numai rimele pentru palate.
În forfota haotică a prezentului
fără peisaje purtătoare de eroi,
întind o caldă rugăciune timpului:
să ne ia cu el şi timpul care e în noi.
Idei abstracte
Din lumină se nasc florile visate,
din întuneric jalea florilor ce mor,
ştiu că zâmbetul nu aduce uitatrea
şi vreau tot albastrul cerului pe pământ.
Din toamnă nimeni nu face primăvară,
dar dacă poţi să-i urci scările tocite,
cu frunze uscate sub paşii de seară,
amurgul toamnei nu moare niciodată.
Ţin într-o cutie cu idei abstracte
cuvinte şi flori ce caută consensul
care ţine în mugurii valurilor
o suavă rază ascunsă-n iubire.
În naufragii nu am schimbat visele,
n-am stat niciodată singur şi nu am plâns,
n-am dorit meleaguri ci doar o potecă
cu dorinţe consolate de un destin.
În noaptea primăverii
În noaptea primăverii adun cuvintele
care îmi leagănă visele uitate
şi le clădesc într-un văzduh stingher
pe zborul de cocori veniţi în taină.
În noaptea primăverii aşez cuvintele
pe trilul nedesluşit al ciocârliei,
care din ramul înverzit al pomilor
îmi trimite florile care aduc viaţa.
În noaptea primăverii sfinţesc cuvintele,
pe care le las în testamentul meu,
cu amintirea trecerii în memorie
a versului pe drumul către rugăciune.
În noaptea primăverii aştept cuvinte,
dacă ele se vor naşte printre stele,
pentru cărarea blândă a toamnei
cu zborul de cocori plecaţi în taină.
Aduc inima primăverii
În iarna asta puţin neaşteptată
ating zăpada albă cu singurătatea
şi-o las inimă omului de zăpadă
care răsfoieşte cu gândul fulgii de nea.
Ferestrele aşteaptă crispate seara,
în speranţa plecării frigului strecurat
pe ecoul obsesiv al toamnei moarte,
care a dorit o îmbrăţişare albă.
Copacii par cuiburi de frunze uscate,
adormite în inconştienţa liniştii
din rostogolirea mută a timpului
care pregăteşte naşterea mugurilor.
Dar când începe freamătul ploii în geam
aştept inima pe care am dat-o singur
şi-o aştern pe melancolia primăverii
lângă rugăciunea ca să fiu un nou mugur.
|
Constantin Rusu 5/14/2016 |
Contact: |
|
|
