Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cărti in lucru - Despărtirea de tară si sosirea în Canada

" În loc să mă despart de Alexandra, m-am despărtit de tară si de părinti. La vremea aceea a fost cel mai trist moment din viata mea, poate mai trist decât pierderea bunicii mele. Parcă îl văd si acum pe tata cum alerga după trenul nemilos, fluturând din batistă. Fosta glorie a echipei de rugby Farul Constanta încerca să tină pasul cu adversarul de fier, dar Parkinsonul de care se îmbolnăvise după ce iesise la pensie îi micsorase fuleul si alerga cu pasi foarte mici, uneori împleticiti. Si totusi nu se lăsa. Alerga fără să se oprească, sfidând toate legile firii. Unde naiba plecam? De ce trebuia să plec? În ciuda faptului că eram bărbat în toată firea, nu mă mai puteam abtine din plâns. Lumea din compartiment se uita la mine ciudat, fără să înteleagă dramatismul situatiei si fără să stie câte mii de kilometri urmau să mă despartă de părintii mei. Nu plecam într-o mică vacantă, ci într-o nouă viată, renuntând la toate locurile si la toti oamenii dragi. Într-un final am ajuns în Canada, iar eu speram ca depărtarea de România să aibă si un rol pozitiv, rezolvându-mi problemele pe care le aveam cu Alexandra. Înainte de plecare îi rugasem pe niste prieteni din Constanta care emigraseră cu câteva luni înaintea noastră, să ne astepte în aeroport si să ne găsească un apartament de închiriat în zona în care locuiau. Din păcate, când am ajuns în aeroportul din Montréal, nu ne-au mai întâmpinat. Le-am telefonat si ne-au comunicat că aveau unele probleme familiale si din această cauză nu ne puteau ajuta cu nimic. Asadar, ne-am trezit singuri si speriati în aeroport, nestiind încotro s-o apucăm. Până la urmă, ne-am suit într-un taxi si, cu ajutorul francezei pe care o învătasem la scoală, i-am explicat taximetristului situatia în care ne găseam, rugându-l să ne ducă la un hotel mai ieftin din oras. Acesta, foarte amabil, a pus mâna pe telefon si a sunat la diverse hoteluri, căutând un loc liber. Seara se lăsase deja, iar reclamele luminoase de pe marginea soselelor arătau întocmai ca-n filmele artistice pe care le văzusem la televizor. Într-un final am ajuns la pensiunea Y des femmes, unde ne-am cazat pentru trei nopti. Acolo se cazau în general femei cu probleme de cuplu, guvernul oferindu-le conditii avantajoase. Când am ajuns în cameră si am privit pe fereastră, am avut un soc din cauza blocurilor zgârie-nori care ne făceau să ne simtim foarte mici si pierduti într-o lume străină. Totusi, i-am zis Alexandrei să-si păstreze calmul, deoarece mai aveam un plan de rezervă. Înainte să plecăm din România, luasem legătura prin e-mail cu presedintele echipei de rugby Parc Olympique, echipă fondată după Olimpiada de la Montréal de către Alexandru Stef, fost coleg cu tata la Farul Constanta. Ce potrivire! mi-am zis. Din păcate, Stef murise într-un accident, cu mai multi ani în urmă, dar aflasem că la echipă mai joacă si românul Constantin Bădilă. Prin urmare, l-am sunat pe presedinte si i-am cerut ajutorul, iar acesta mi-a dat numărul de telefon al românului. Constantin, extrem de amabil si generos, ne-a ajutat să găsim un apartament de închiriat în cartierul Rosemont-La Petite-Patrie, pe strada Laurier Est, la parterul unui bloc de patru etaje. Apartamentul era mobilat doar în bucătărie, iar cu o parte din banii cu care veniserăm din România ne-am cumpărat mobilă de dormitor si de sufragerie, covoare, un calculator, un birou, un aparat foto Kodak si câteva obiecte decorative. La ferestre am pus azaleele cu flori multicolore, care răspândeau un miros irezistibil. În dormitor, aproape de fereastră, am montat o oglindă mare, dreptunghiulară, înrămată de un lemn gri-deschis, pe ea fiind lipită o inimioară de catifea pe care scria „I love you”. În fata oglinzii, pe comodă, am asezat un suport pentru lumânare, în formă de cruce, fabricat din cristal. Pe pereti, Alexandra si-a lipit picturile si desenele în creion pe care le adusese din România, printre care si pictura cu Iisus din camera în care locuiserăm la Lazu. Ne bucuram foarte mult de felul în care ne aranjasem lucrurile în apartament si am făcut primele filmulete cu aparatul foto, pe care le-am trimis părintilor nostri pentru a-i linisti. Locuiam într-una din zonele cele mai frumoase ale orasului, la doi pasi de parcul Maisonneuve, Grădina botanică si gratiosul Stadion Olimpic, asemănător cu o lebădă gigantică care poposise în mijlocul orasului după un zbor prin alte galaxii. Mergeam adesea în parcul întins pe optzeci de hectare, bucurându-ne de curătenia spatiului verde, de liliacul si pomii înfloriti sau de arborii impetuosi de mai multe specii. În locul câinilor pe care îi întâlnisem la tot pasul în România, ne bucuram de prezenta gingaselor si jucăuselor veverite care veneau si mâncau din palmă. Datorită mărimii parcului, nici nu îi vedeam marginile. Aveam impresia că ne aflam într-un tărâm de basm, departe, foarte departe de furnicarul si gălăgia celor două milioane de oameni care trăiau în Montréal. Grădina botanică, a treia ca mărime din lume, după cele din Londra si Berlin, cuprindea peste treizeci de grădini tematice în care se găseau peste douăzeci de mii de specii de plante, încât nu-ti ajungea o zi întreagă pentru a le vizita pe toate. Cele mai impresionante ni se păreau următoarele zone: Pavilionul japonez, Grădina chinezească, Grădina Primelor Natiuni, serele, zona plantelor ornamentale, zona legumelor si ierburilor aromatice… Aleile erau împrejmuite de flori de toate culorile, iar în unele locuri se aflau statui din bronz, un loc aparte în inima noastră având Banca amorezilor. În grădinile asiatice erau amenajate lacuri artificiale pline de crapi exotici si nuferi gigantici, iar pe marginea lor se aflau pagode de mai mare frumusetea. Iarna, când majoritatea plantelor se uscau si intrarea era liberă pentru toată lumea, mergeam să patinăm pe lacurile înghetate, asistati de veverite si pisici care se dezmierdau în bătaia razelor firave, dar ocrotitoare ale soarelui. În acea perioadă făceam si cursurile de limba franceză la colegiul Marie-Victorin, unde profesorul Allain, un bărbat carismatic care zâmbea adesea si avea o voce foarte plăcută, ne învăta cum să vorbim si să scriem corect, ajutându-ne pe noi, emigrantii veniti din toate colturile lumii, să ne integrăm mai repede în viata canadiană. Pe timpul cursurilor s-au legat numeroase prietenii, un exemplu fiind si cea legată de mine cu George si sotia lui, Emilia. Ei mi se păreau niste oameni tare cumsecade si deschisi la minte. Odată li se stricase ordinatorul si m-am oferit să-l repar. M-au invitat la ei acasă si de atunci am rămas foarte apropiati. Cu colegii de la echipa de rugby mă întelegeam foarte bine, acestia erau foarte prietenosi si respectuosi cu mine, poate si datorită faptului că debutasem cu succes, înscriind un eseu chiar în primul meci, iar în meciurile următoare avusesem o prestatie de senzatie. Nivelul competitional din Québec era mai scăzut decât cel din România, iar mie mi-era foarte usor să-mi pun în valoare calitătile. Oamenii se antrenau din plăcere, după programul de lucru, plătindu-si singuri echipamentul, deplasările si consumatia. Organizau adesea petreceri, invitându-si familiile si prietenii, si păreau foarte legati unii de altii. Eu si Alexandra am fost invitati să participăm la petrecerea de Haloween din 2003. Venind dintr-o tară cu alte traditii, în majoritatea cazurilor ortodoxe, am fost foarte surprins de atentia pe care cei de acolo o acordau acelei sărbători americane, fiecare individ încercând să iasă în evidentă printr-o costumatie cât se poate de fistichie: unul era înfăsurat într-un cearceaf, avea pe cap o coronită din frunze de măslin si tinea o sticla de vin în mână, imitându-l pe zeul Bachus; altul purta un costum nazist si era înnegrit în jurul ochilor la fel ca în filmele horror; unul era băgat într-o cutie imensă de Coca-Cola; altul era costumat ca personajul din filmul The Mask...

Pe lângă prietenii pe care ti i-ai făcut la rugby si la cursurile de limba franceză, ai luat legătura si cu Mihai, un fost coleg de armată care emigrase împreună cu sotia si copilul său.

El locuia în cartierul Notre-Dame-de-Grâce din vestul Montréalului, lângă statia de metrou Snowdon. De fiecare dată când îl vizitam aveam un sentiment bizar, ca o premonitie. În timp ce ieseam din statia de metrou si urcam pe scările rulante, se vedeau două lampadare imense care atârnau din tavan. Semănau cu niste coroane regale si mă tot întrebam care or fi fost numele regilor care le purtaseră…


notă: fragment din romanul în curs de aparitie al lui Ionut Caragea: „Ascultă-ti gândul si împlineste-ti visele”, editura eLiteratura, Bucuresti, 2016. Mai multe detalii: www.ionutcaragea.ro
Fragment din prefata romanului: Ascultă-ti gândul si împlineste-ti visele! – cum se numeste cartea de fată – e o reconstructie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor si a preciziei, si proiectată în conventia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria constiintă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (...) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acuratetea concretă a peripetiilor si pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionut Caragea îsi retrăieste scriptural biografia, nu doar si-o reaminteste, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc si de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu si-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionut Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic si introspectiv pus pe două voci se ridică si e nevoie de o sublimare a lui. (...) Asadar, de la suferintă la extaz, de la angoasă la iluminare si de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv si exemplar al poeziei. În orice caz, Ionut Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)






Ionut Caragea    1/8/2016


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian