" Vino, frate Mihai ... "
1. Există un moment în viata unui popor spre care se întorc instituirile sale pentru a mărturisi despre adevărata lor fiintă; si acest moment reiterează gestul primului întemeietor, a cărui lumină călătoreste din veac în veac, călăuzind pe cei înscrisi pe drumurile luminate de stele. Fericiti călătorii care nu se înstrăinează de această lumină si preapline timpuri în care această lumină devine propria noastră aură sau locuintă! Ori de câte ori revenim asupra acestui moment, el pulsează cu intensitate sporită, dând faptelor si gesturilor noastre înteles si deschidere spre împlinire.
Pentru cultura română, el se numeste Eminescu.
Fericite trebuie să fi fost timpurile si vietile celor care i-au stat în preajmă! Înaltă ora pentru cei care s-au întâlnit cu această constiintă de sine si pentru sine a culturii române!
Atât de puternică a fost explozia eminesciană, încât, ca dintr-o mare să nască un cer de stele. Din explozia aceasta s-au ridicat: Criticul Titu Maiorescu, Povestitorul Ion Creangă, Romancierul Ioan Slavici si Dramaturgul Ion Luca Caragiale. Functia eminesciană, ca a oricărui moment initial într-o cultură, este genetică.
Nu se putea altfel ca Ion Creangă – această “expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeste poporul român” – cum îl numeste G. Călinescu – sau “poporul român însusi, surprins într-un moment de genială expansiune” – să nu fi fost trezit la viată de Eminescu! Întâlnirea lor era înscrisă în fiinta poporului român si în codul genetic al culturii noastre. Această fortă anonimă, de expresie a unui popor, la întâlnirea cu Geniul acestuia, nu se putea să nu se numească Ion Creangă!
În 1875, ca revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui, Eminescu organizează o serie de prelegeri de metodologie pentru învătători. Creangă tine si el una; în raportul către minister, Eminescu îl aminteste. Întâlnirea propriu-zisă se pare că a avut loc simplu si omeneste, ca orice act înscris într-o ordine mai înaltă, poate pe Sărărie, poate la Bolta Rece, continuată la Bojdeuca lui Creangă, cu mâncările “simple” ale Tincăi, la Junimea surprinsă de “tărăniile” acestui Păcală, si, dincolo de acestea, definitiv în ordinea culturii. Din clipa întâlnirii, nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă si pe Creangă fără Eminescu”, îsi aminteste junimistul George Panu.
În “portretul total” făcut Povestitorului în monografia Ion Creangă, G. Călinescu imaginează convorbirile dintre cei doi, apropierea sufletească si ideatică, justificându-le substantial prin ceea ce Eminescu considera a fi definitoriu geniului poporului român. “Eminescu văzu în Creangă nu numai geniul poporului român si fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste” (p. 179). Eminescu îi vorbea limpede si, printr-o maieutică socratică, îi aducea la viată ideile, făpturile care îi populau mintea, făcându-l să priceapă că ceea ce îi zăcea pe suflet erau adevăratele mărgăritare ale culturii noastre si că trebuiau scoase la lumină. Creangă, omul curat al naturii, s-a supus natural acestei “nasteri” spirituale. Fiinte-simboluri si structuri arhetipale ale poporului nostru s-au văzut puse în miscare, ca de o baghetă magică. Creangă la rândul lui, înaintea verdictului maiorescian, îl consideră pe Eminescu “eminent scriitor si cel mai mare poet al românilor”. Eminescu îi dă rolul de boier la tară, acel Vasile Creangă dintr-o nuvelă. Dus de poet la Junimea, citeste Soacra cu trei nurori si, la 1 octombrie 1875, debutează în Convorbiri literare. De la Bucuresti, criticul Maiorescu spune că scrierile lui Creangă “sunt adevărată îmbogătire a literaturii noastre”. Ceea ce confirmă intuitia si actul lui Eminescu. “Poate că povestea este partea mai frumoasă a vietii omenesti. Cu povesti ne leagănă lumea, cu povesti ne adoarme. Ne trezim si murim cu ele…”, scrie Eminescu în Archaeus.
Povestitorul se născuse: Ion Creangă.
2. La întâlnirea cu Eminescu, Creangă era un personaj cunoscut în Iasi: mutase aici, în Ticău, Humulestii săi – satul acaparase orasul, sau, mai bine zis, orasul trebuie să fi fost pentru tăranul Creangă un sat mai mare, dar care se umpluse de “cioflingarii” ce contraziceau milenara morală, prin apucăturile lor de afectare boierească si de dispretuire a omului simplu ca natura.
Învătătorul Creangă făcea drumul de la scolita lui din Sărărie spre mahalaua Ticăului, cu bătul în mână, pe sub cafenelele frantuzite, ca si cum s-ar apăra de câini prin Humulesti. Nu i-a trebuit mult ca să transplanteze mediu rustic în Iasi. Lucrul acesta îl va repeta, mai târziu, si de proportii cu consecinte uimitoare, genialul creator, Constantin Brâncusi, mutând Hobita Gorjului în inima Parisului.
Sub această transmutare de loc, de locuintă si locuire, întâlnirea dintre Eminescu si Creangă începe să fie explicabilă. Atitudinea lor nu este de reînviere a patriarhalitătii, de readucere a timpilor când Vodă, în drumurile sale, se simtea ca acasă, trăgând să doarmă peste noapte la câte un tăran, ca de pildă la Ciubuc Clopotarul, bunicul mamei lui Creangă, ci are tăis polemic fată de starea de fapt a acestei “epoci de tranzitiune”, cum a definit-o de la început poetul. Eminescu îsi desfăsoară această atitudine pe un larg câmp de luptă: de la organizarea Sărbătoririi Nationale de la Putna până la asociatia politică natională Carpatii, sau face din Timpul cea mai puternică tribună politică din epocă. Tăranul hâtru, Creangă, îsi aduce “tărăniile” în fata celor “subtiri” si se scufundă cu totul în poveste si amintiri. Adunările Junimii, datorită pildelor si anecdotelor lui Creangă, devin o sărbătoare, care, în ochii lui, nu trebuiau să se deosebească prea mult de petrecerile de la Humulesti. Întoarce această societate literară cu fata spre cultura populară.
Aproape tot ce scrie Creangă (cu exceptia cap. IV din Amintiri) trece pe sub ochii lui Eminescu. În Junimea, îl sustine; acasă, îi spulberă îndoielile; îi recomandă Ministerului manualele scolare; îi sustine în presă scrierile; i le reproduce în Timpul.
…Până la capătul puterilor.
...Creangă, tot mai singur si aplecat în poveste, îi scrie cu plânset înăbusit lui Eminescu, la Bucuresti, invitându-l la Iasi: “La Iesi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.
Si de atunci, parcă întreg poporul român, prins în peripetiile povestii omului si în chingile istoriei, îi scrie, cu acelasi plânset, lui Eminescu.
|
Dumitru Velea 1/5/2016 |
Contact: |
|
|
