“Cred, Doamne! Ajută necredintei mele!” –
- cordonul ombilical al conditiei umane
Trăim vremuri de amarnice încercări pentru întreaga omenire, vremurile nelinistii, dizarmoniei lăuntrice, impermanentei, asimetriei, absurdului, violentei si intolerantei, în care încet dar sigur se alege grâul de neghină, iar oile se separă de capre.
Sigur, asemenea cazne (lipsuri materiale, boli, ofense, ispite) sunt contraindicate pentru sănătatea si echilibrul celei mai fragile trestii din Univers, dar – generate de necumpătare si nechibzuintă – ele întăresc moral-spiritual pe cel drept, asa cum focul întăreste otelul prin călire.
Că starea asta îngrijorătoare pentru conditia umană nu este de-acuma, o stim prea bine cu totii, dar continuăm să ne complacem în ea, unii într-un mod fatalisto-contemplativist („Ce putem să facem?...”), adeptii dictonului „Trăieste-ti clipa!” în chip sfidător la adresa divinitătii si dispretuitor la adresa naivilor nedescurcăreti, cei mai multi dintre semeni rămânând complet nepăsători la tot ce-i dincolo de ei si de ograda egoismului lor monstruos.
Iar consecinta logică a acestei alarmante stări de lucruri nu putea să fie decât relativul progres material al omenirii (ici îmbuibati care se sinucid, dincolo milioane de oameni care mor de foame) si absolutul regres moral-spiritual pe arii tot mai întinse ale globului (din ce în ce mai multi indivizi se mândresc cu necredinta lor în manieră traditional-istorică, astfel că tări precum Marea Britanie avansează cu pasi repezi spre decrestinare sau lepădare de crestinism), ceea ce înseamnă că în eterna dispută dintre spirit si materie, lumea zilelor noastre adoră aparenta si înclină balanta străduintelor înspre vremelnic (adună doar averi pe care le mănâncă moliile si le fură hotii).
Dacă mai era nevoie de asa ceva, iată si dovada. În Problema ontologică, gânditorul P.P.Negulescu deplânge starea omenirii din perioada interbelică în felul următor: „Lumea noastră contemporană este astfel bântuită de o epidemie violentă de hedonism acut; de unde atmosfera înăbusitoare de materialism cras, pe care o respirăm din greu cu totii si în care se întunecă si se înjosesc toate valorile ideale ale vietii”. Câteva rânduri mai departe, el îsi sustine afirmatia cu vorbele lui Charles Upson Clark, un american care taman atunci avusese o serie de conferinte în România: „În tara noastră predomină atât de mult materialismul, încât viata intelectuală se află cu totul pe planul al doilea”.
Si când te gândesti că omenirea de-atunci era întrucâtva favorizată de soartă, încă necunoscând ororile celui de-al doilea război mondial si pe cele ce-au urmat – bolsevismul si războiul rece! E drept, n-a cunoscut nici „binefacerile” experimentului postbolsevic, cu atâtia politruci spăgari si atâtia bacalaureati gata oricând să-l confunde pe Vlaicu Vodă cu...Aurel Vlaicu...
De-aceea zic că strigătul evanghelistului Marcu („Cred, Doamne! Ajută necredintei mele!”) reprezintă sansa respiritualizării noastre prin calitatea sa de cordon ombilical al conditiei umane. Căci prima parte – „Cred, Doamne!” - constituie bucuria atotumanului, care prin credintă cunoaste calea dreaptă spre îndumnezeire, iar cea de-a doua parte – „Ajută necredintei mele!” - înfătisează fireasca îndoială a omenescului, care, pentru a putea cunoaste limanul (mântuirea), imploră ajutorul divin pe drumul anevoios si întesat cu necredinte al îndreptării.
|
George Petrovai 12/18/2015 |
Contact: |
|
|
