Lucifera I
„Candela stersei, de-argint icoană
A lui Apollon zeului meu.”
Eminescu
Mântuirea despărtirii, limpede încremenire;
desert de amurg cu fete de neguri;
singur în chemare, uitat blestemul orbirii e
si trupurile pline de cenusă –
convoi al făpturilor spre îndepărtatele ape,
îndrăgostire luciferică; asteaptă cineva?
depărtare, umbre, unde urmele agonice se sterg;
lacrimi fără ochi în căutata Iubită
clipă de clipă picură roiuri de-azur despicate
în ea cu strigăt de oglindă,
si dinaintea paznicului ucis, prăbusirea:
la capăt soapta mută, trandafirul si înapoi,
talpa…
Încoronată ridicare a înecatului
când fulgerul măsoară hăul fără întoarcere,
sus tremurare si jos unduire, sare în potirul iubirii,
orb îndrăgostitul o simte si nu-si mai priveste
pedeapsa templului,
necunoscuta iubitoare când scânteierea se-ncearcă
prin somn în prăbusită, netulburată undă…
Cerul si fapta sorbindu-se rămâne degetul întins
în sfâsierea si logodna unde-i doar una:
soptire si aripă – pustiitii în tine sunt,
plinule cu migdale, si-n ei unduieste pur
doar lacrima din noaptea ochiului, si-atunci?
tânguirea nu mai năstea strigoi, frică de tine,
o, netrecutul prag al nuntii!
Pândă si ruină unde umbra înfăsură aripa;
păcatul a pătat-o si stins e suspinul
pe tărmul spulberat, naufragiată si mare;
fără de tărmuri se-neacă? vânturi si unde…
tu, ararat? desprinsul de tine, tăcere,
bântuie cu trei fete cerul
si-un înger alunecă nimănui.
Cu degetele ridicate în rugă ucisul si
efigii de animale cu spaimă se joacă în el,
piatra îsi lasă diana să amăgească
departe de intrare, unde-i îndrăgostitul de ea?
în moarte îsi împreună mâinile
si pe marama sărutul picat, apare chip în suspin,
spre el rătăceste orbul – pradă în zariste.
Înfloreste mortul din poartă: chin si plăcere
pleoapei să-i dea înapoi, mâinii pierdute:
sărut de unde adie noaptea, cade în iubire si moarte
si-mbracă orhideea, sărutul si singur
dezvelitul delirează…
Destrămarea lacrimii noapte-n femeia dăruită
plinului de praf rosu e si spre amurg
strigoiul speră la cină –
nimeni –
si se cinează!
Ochi pânditor din noapte al pasilor fără drumuri,
cerul e chin si pleoapa cealaltă rănită
patimă-n urma pierdută de dor – cine o calcă? El? Tu?
te asemenea cu tânguirea lui, o, Iubită îngemănată
cu poarta trecută, pasul sfârseste în urme
si ele în tine!
Orb apropiat de efigia uitată afară,
dar cine să-i simtă risipirea pe umeri
sorbită singur departe de el,
apare chipul fără fiintă,
spre ce povara?
din tot, ochii pustiită închidere în tine;
se îndoaie spre sânii dezgoliti si femeia nu e;
după cine aleargă? o chemare a rămas
spre nimeni între două opriri – adăstare când
jocul cu unda sărut e în fată
si-n număr iubită moarte!
Cu sfâsieri se-ntinde fără să stie
că-i pecetluit cu hieroglife de el,
primise ramuri si ruinele în lumină
hohotesc prostituate – stingere,
si-ngenuncheatii asteaptă; zarul nu se dezlipeste
de mână si chipul se uită în urmă la el pe întinsul nisip,
îsi spune rugăciunea si doar semnul sărutului
poate să facă, adieri luciferice trec prin sine,
strigăt din strigăt păcat e
si tu te nărui la tânguirea lui în înserare,
patima-i cruce în ochiul
rămas la jumătatea drumului
si muntele-i departe si-aproape…
O mână de sfânt adastă în pustiu un nor,
albă,
si-atât de înclinată dincolo încât un bob de rouă
i-alunecă pe fiecare deget…
Sărutul pragului luci printre oglinzile răsturnate;
demult pe fetele adormite si învăluit,
în apăsarea pasului se agătă deznădăjduit
de surâsul gurii nesărutate.
Nu-i pipăire îmbătarea, fetele arcului slobozit cu fum
întors aproape alb, adierea cenusii de sarpe?
o, îndreptarea trupului sfânt pe ape: îngenunchere-n desert
si nimeni nu se-arată, rătăcire fără nădejde, fără făptură
(un semn e mult în moarte de poti să-l mai păstrezi!)
tânjire a celui ce nu-si aude strigătul –
cântecul amurgului e?
Orbecăieste si nicio mână întinsă spre el,
(o, agonia marmorei are privirile prăbusite în cer
printr-un murmur amurgit în vise)
si nimeni nu stie
cum urmăreste umbra pasărea când zboară.
Nu e-n pustie si e povara amară înfăsurată în ea –
coapsa femeii se sărută cu moarte si el
iubind se risipi aproape pânză psalmică
rămasă în locu-i inel
simtit de-atâtea ori pe deget
si niciodată schimbat în altare;
de el îsi aminteste crucea si nisipul
în îmbrătisare. E…
Înfăsurat în linisti adastă tremurătorul suspin
de pe o pleoapă pe altă pleoapă…
Se-ncearcă oprirea îndrăgostitilor în unul fără stirea
Iubitei? Două desprinderi niciodată desprinse;
sperantă, greseală sau mână? cine? nicio atingere
pe cale, doar apăsare pe-o parte străină
fremătătoare, vină înainte si după ruga
din fata peretilor năruiti în praf – prostituate
ori închinări? – mângâieri priviri.
Sub poartă de vremi se-ncearcă tărâna,
coapsele nu rămân dezvelite când se înnourează privirea,
s, sclipirea nisipului e mana rătăcitului –
si ultima stea se stinse fără să vadă ochii,
rugătorii ochi ce o urmăreau sperând,
o nălucă a noptii uitată pentru totdeauna
peste tărâna găsită în urmele trecătorului
asteptat de ea.
În fata cetătii îngropatul cuprinse iubirea –
sânul osândit de la început să sângere si să se bea –
narcotică băutură, pierdere în azur si totusi
abia acum îi simti gustul amar
si degetele mâinilor nu se mai alătură –
bete urmăresc un chip
si fug de un chip rămas la pândă…
Pe degetele ei o pleoapă pare că se lasă –
vis uitat după ploi în apele femeii
pe care a vrut să o însotească în noapte –
si ochiul se-nchide sărut pe o mănusă
(cum se sfârseste roua în tărână aproape de zori!)
înger, murmur pe prag, osândă ultimă a zodiei
întinse pe patul cald amăgitoare si nudă, dor
pierdut doar ei sau lui? sortita împlinirii
sau oglindă si chip? si gustul sângelui-i sărat…
Unde doru-Ru, depărtare, fata închisă în ochi
străveche cu părul adiind pe tâmpla străină unde este?
în sir suie stinsul jos (văzuse fata apei
rotindu-se în pustie, si sete!)
si din ochiu-i fecioara-Ru deschide gura
fără limbă: nuntirea a doua e iubire,
doru-Ru,
Ru,
O…!
Undire a sase lacrimi la gura cenusă,
nicicând deschiderea se desface ca o sotie,
cândva a curs sărutul aripei pe buze
si s-a crezut că-i lapte sau o suvită blondă
(susur de vecernie – ironie!)
privirea între oglinzi e adulteră
când faldul si-ascunde plinul în fete,
întredeschis, este ea? Undire…
Sandala orbului rămâne neschimbată –
o rudă la picioare si praful dor
si ochiul rană, si munte nu e?
târzie intrare – refuzată iesire, noapte de demult,
mumele au ajuns la ultimul psalm
cu capul tăiat în mâini – inutil: sub nisip
se rostiseră de o mie de ori aproape de lăcrămat
a rugă si a semn.
Înfăsurarea-i arsă de forma sânilor când strângerea ochilor
uită fidela linie conturului robit de porti
(îsi poartă cenusa spre amurgurile dreptei?)
si talpa rămâne nume locului cu ceară,
încingerii, desert; după întoarceri abur si geamăt
sub ochii puri; nimeni…
Lacrima jinduită pe marginea golului nu se pogoară
si-asteaptă noaptea cutreierată de nume,
de făpturi fără cer; (o, lăcrimare
a zilei sublime esti vina negăsită
întoarsă în lumină!) cade de tăcerea noptii
mâna de jos aievea deschisă
cu părăsirea în sus…
Fără stâlp de foc si de nor în pustie, ceasul
melcului e rană si zbaterea frântă unde?
gura se apără de dună si nu se îndoaie
genunchii afundati în nisip la scuturarea icoanei –
rodire, joc de cumpănă adâncă fără ape –
zări mioape, heruvime, cel plecat nici n-ajunge,
nici nu vine!
Migdală, străină, siesi de-ajuns, nemesis
ce preferă buza sărutului si mâinii gestul
în încretirea dată până la simtirea cozii pe gât,
vântul zămisleste refuzul sau culoarea nisipului
negru de oasele născutilor aici – forma cine
o aruncă-n praf? si în oglindă
obrazul e proaspăt sau putred după apropiere!
Spre-o sete se trage, cutreierare nicăieri
când ochii se uită, se uită si-orbesc în dans,
(unde si cine îl joacă de te rechemi cu tine
în oglindă?)
singur
si-adună din lacrimi umbra
prăbusită în el.
Iscat din tol călcâiul nu mai alege sandala
celui din urmă neajuns să-si mângâie depărtarea
de umbră si moarte, dăruire nedăruită împreună,
nu-i plâns sau joc după perdeaua pustiei,
ci un copil asteptând sânul răpit de la nastere.
Identitate a unui joc ce nu se naste întreg,
semn al păsirii si perdeaua trasă,
pete de sânge si fiintă nu,
piatră vergură si năclăită de treceri si-ngemănări
sub umbră, pândire si-n cort înmugurirea absentei.
Buza de înger adormită, mir îndrăgostit,
cade-n nisip după o lacrimă din galaad, în negru
mireasma se desface pe piept
(o umbră si-o adiere-s prea mult pentru un amurg)
o singură mireasă si nici un mire-n altar!
tu esti de umbră sau lumina-i de vină?
si dreapta îsi strânge cenusa sărutului.
Tăiatul salt al trupului împlinit cu îmbrătisarea
se dăruie: cină – (tu te-ai vândut asteptându-ti
nisipul) – nimeni nu cumpără umbra părăsită,
goliciunea într-o rână cu măr; pe gâtul pierdut
urmele bratelor se-ntorc în sterpul burg.
Chipul măsurat de mâna împodobită de brătări
caută prin sângele spălat chivotul –
cult fierbinte oglindit în desert: coroană?
si-atingerea e glod fără ciorchini în beznă, fâlfâit
pe genunchii însemnati poala si corsetul trist câine
ce nu-si mai găseste umbra peste care să doarmă
cu-o muscă deasupra, mantia înghesuită între tine si el
ca o limbă străină nu se fardează cu beznă sau vânt
în spatele imaginii niciodată împlinită; calde?
ultima înfăsurare: deget cuprins de groază
peste ridurile fetei vlăguite de asteptare…
Năruirii cu fata-n nisip e ochi sasiu Eli;
cine-l deschide orbeste si fără el rămâne
asteptându-se în dungă cu gura strânsă si pătată:
privirea sfârsire-n privire!
Îngemănată doar cu sine
nicio ploaie condurii nu-i miscă;
(sfârsire fără îmbrătisarea mării)
visează un dans la care nu e chemată si-ncet
si-acoperă fata desprinsă de cer.
Privirea funiei strecoară flămânda linie
prin poarta deschisă în urma nasterii
vinovate si totusi desăvârsită sus,
nevăzutul semn ca un poem nuntit fără altar
si fără sacerdot; în îndrăgostire jocul suire-n gol
si coborâre în jucător nicicând, surd pustiul
nu schimbă daruri după al treisprezecelea adar:
primeste doar, a cui e jertfa? Purim neîmplinit,
Iubită fidelă numelui uitat – moartea
înstrăinată pe tăisul lui sau al ei?
Iubită, soră si mumă străveche a lui!
Maica îsi pierde mintea când sânul i se rupe virginal,
si neiubit copilul pustiei se opreste în mijlocul
mortii – (orbirea cuvântului în paradis
în clipa rostirii) numai Iubita se stăpâneste
stăpânind doar un mormânt, aproape, sfântă,
pură logodnică îndrăgostitului vesnic înselat:
ochii? sânul? umbre ale singurătătii
nemângâiate si împlinite.
Cordonul vechi se strânse prin noapte
în tipetele copilului lăsat fără creangă de zgâltâire
si o stafidă învăluită de la început căzu –
asternere încolăcită pe călcâiul aruncat în ochi
când nimeni nu trece aripa îngerului
trimis să străjuiască noaptea.
Pe soldul de vrajă mâna sfioasă se risipi –
aproape păcatul se-nchise în ea –
piatră sihastră a delirului cer
si-o licărire căzu în ceasul de cumpănă
când destrămarea si întruparea fură surprinse
de zori în patul nuptial;
alături pierduta îsi trece bratele
ca o adiere si cere chipul pe care
nu l-a lăsat niciodată în oglindă.
Călcâiul de si-ar privi o clipă urma, palid
ar orbi de nepăsarea celui de-alături safirul, dar
din nisip se-ncearcă un toiag în mâna fără putere,
si un sărut se înnoadă în ochi fără să-l vadă cineva;
tăgadă venin, înapoi vamă purtată în încheieturi,
sir de mărgele al Iubitei lăsat înadins la
despărtire – când îl va cere? Fără el unde vei hoinări?
tâlc e? una câte una se strecor din mână…
cine să adune afundata risipă dintre un ochi
si-o lacrimă?
Urmăreste mersul, plecarea părăsită
o clipă de trecerea-i prin fată
si tremură sânii pe care îndrăgostitul
a fost ucis –
tipătul alunecare înapoi spre straiele de purpură
ale celui trecut singur pe ruine
cu buzele înflorite de dragoste.
E o mătanie în căutare, zâmbirea securii celeste,
si căderea lacrimii, înflorirea,
unde e unic nisip, aer si-amurg,
tot cercat de dorinte sub despuieri de sarpe –
nimeni – (ochi si moarte neîmplinită,
cine o simte?) pierdut e locul miruit împreună;
în ocol si afară femeia înseală mătania
până se uită pe toate fetele adormită
si asteaptă.
Rămâne urmelor goală umbra închinată bratului?
petrece fiorul nisipul în înecarea gleznei sugrumate
de mers? oasele dezvelite nu mai visează albul
sânului ei, amortiri calde – mamă cu amant:
(mânecile largi sunt îngânare lăsată nelămurită copilului
ce-si vâră mâna pe gură după ceva simtit piezis
în pântecul ciudat lipsit de ombilic – pâlpâirea
unei spinări purtată de ani spre proră în strigare,
fără solemnitatea ploii si-a maicii ridicate în urmă
să-si lege sosetele alunecate de bâjbâială
prin bântuita tărână) când i se va stinge sexul?
fecioara…
Dunele pe care doar două urme au trecut
le caută în umbre cu setea născutului
ce muscă sânii, dar aripa se unduieste departe
si iubirea n-ajunge mireasă –
nimeni nu se împreună când se asează risipirea,
singur spre urmele Ei e…
Cuvântul si-asteaptă tăcerea când atinsă
făptura se sfâsie cu ură, trupul cald
în stersul endor; chemare neîndoită – privire doar;
adierea se umple de tine când urmele se-ntorn
stinghere în altă parte, poate neumblata, străvechea…
si umbra întreagă pe-un umăr e toga trecutului
din tinerete îmbrătisată si hulită de oglinzi –
un semn al venirii – noaptea; dar care pleoapă s-ar trage
peste un ochi străin? singur se leagănă sânul
si ochii doar în endor îl înconjor aidoma
soldului nemângâiat înainte de a-si trage vesmântul,
tăcuta…
Amurgit ca nisipul se strigă din mângâierea patului
care păstrează răsuflarea până în seara când pasii se trag:
după oglindă aceeasi fată? ruperea unui semn zăbavă,
simun pierdut si-mbrătisat de orice drum: ochiul
cheamă umezirea, dar cine să i-o dea când pleoapa
s-a uscat de neclipire? (elia susură, elia singurătătii
iesită deschisă în întâmpinarea icoanei despărtită de penel) –
se lasă-n nisip privirea ca a copilului pe sânii mamei
ce nici ea nu bănuieste cât este de orb
cu fiecare scâncet sau plâns.
După fiecare noapte s-a găsit pe nisipuri ametit
dăntuitorul si umbra – cel care încercase
să ajungă cu mâinile
pâlpâirile sufletului!
|
Dumitru Velea 7/5/2015 |
Contact: |
|
|
