De Ziua Sfântă a Luceafărului
Grai de zeu
La restaurantul Uniunii Scriitorilor
Stau fată-n fată cu Nichita Stănescu,
Vinul rosu dă de-a dura tărusii socialismului,
În ochii lui albastri îl văd pe Eminescu.
L-am visat pe Misu, îmi spune râzând,
L-am împins cu trupul la marginea somnului,
Tara dansa tinându-ne de mână
Înainte de-a intra în inima Domnului.
Am intrat, am răsucit razele Luceafărului,
Timpu-l mirosea în existentă prezent,
Geniile adunau de la noi epitete alese!
Iadesul minunii mă face prudent.
Dar tara maestre Stănescu, dar tara
Cum o văd ochii acestia albastri?
Tara este mama eternă, este mama
Ce naste muritori dar naste si astri.
Eminescu e înger, e stea plutitoare,
E viata ce ne-mbie si-n restaurant
Unde se scriu poemele iubirii
Prin care curg licori si sânge adevărat.
Ascult toate acestea din graiul unui zeu,
Zeul Nichita Stănescu. Acum? Acum odihneste
Pe floarea limbii române sădită
De Eminescu pe-o stea care creste!
Eminescu
Simt genunchii grei în univers,
Ochii au podoabe de cristale,
Pe pământ însământez cuvinte
Lipite pe-a statuilor petale.
Miroase noaptea a tărână crudă,
Ziua abureste-n Dumnezeu,
Simt genunchii grei de nemurire
Si mă închid profund în crezul meu.
Până când voi răstigni în vene
Greierii uitati pe flori de sânge,
Până ce lapte cald din sân
Pe crucea mântuirilor va curge,
Până atunci voi scruta universul
Cu ochii răsăriti din noi izvoare,
Pe-o rază de Luceafăr poezia
O voi purta în univers nemuritoare!
Eminescu
Mi se pare că vorbesti
Într-o sferă deschisă,
Că-n inimă porti
Tara duios de aprinsă.
Doar răsuflarea-ti rece
Stiu c-o porti în gol
Cum umblă zburătoarea
Fără pene-n stol.
Esti atârnat de stele
Prin limba Ta de vis
Si când vorbesti cu Domnul
Devii de neatins!
La Hliboca
La Hliboca, la Hliboca
N-are liniste Poetul,
I se fură chiar si capul,
I se devastează pieptul.
Hotii, hotii vin să fure
Părti cu parte din statuie,
Niciodată n-or să stie
Că îsi bat în suflet cuie.
Geniul Lui si românimea
Arde vesnic în dreptate,
Ne-a-nvătat cu limba-i sfântă
Să-i zidim inima-n carte.
Stiu hotii ce este slova,
Omenia, geniul, zarea
Pe unde-a umblat Poetul
Luminând în vers cărarea?
Stiu ei că-n a noastre inimi
S-a zidit chiar nemurirea?
Ei, nimicnicia vietii
Vor urma poteci aiurea.
N-or să aibă un Luceafăr,
Ce va străluci în cer,
La Hliboca, la Hliboca
Capete de înger pier!
La Steaua
La Steaua care astăzi nu-i
A răsărit minunea
Pe Crucifixul graiului
Tinând în brate lumea.
Si a plecat călătorind
Frumos spre alte stele
Lăsând un cer bătătorit
În grai cu mii de perle.
A mai lăsat Luceafăr blând
Pe-ntindere de ape,
De raza i-o purtăm în gând
Si sufletul aproape.
Nu-i an, nu-i zi din viata mea
Să nu-l văd în virtute,
E un Luceafăr, e o Stea
Cu vesnicii pe frunte.
Izvorul limbii ne-a lăsat
În unduiri de slavă,
Ca mostenire de bărbat
Cânt lira lui suavă.
Plecarea poetului
Drumul se desprinde de picioarele lui,
Foarfeca noptii taie privirea,
Câinele pământului orbecăie
La plecarea poetului aiurea.
Trage după dânsul candela iubirii -
Univers de piatră slefuit
De-o rimă ce deschide vămile
Crucii ce în limbă a albit.
Drumul segmentează pestera ascunsă,
Foarfeca noptii ciufuleste pene de îngeri,
Într-un pumn de sare se sculptează visul
În care prin lacrimi tu sângeri.
Pleacă Eminescu si trage lumina
În căusul ochiului său,
Muntii întorc roata de glorii,
În pârghia foarfecului doarme Dumnezeu!
|
Marin Moscu 1/13/2015 |
Contact: |
|
|
