Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cer fără scări o carte de Ionut Caragea

O cronică de suflet la o carte de poezie de o sinceritate crudă

Meditez de multi ani la ceea ce as numi ”destinul scriitorului român”. (La destinul ”scriitorului român mic”, si la destinul ”scriitorului român mare”, la destinul scriitorului român în general). La cei 64 de ani ai mei, când mai am câtiva ani si voi împlini o jumătate de veac de activitate literară, cunoscând bine lumea literară românească, ”cea de la centru”, dar si cea amărâtă, risipită prin orasele provinciei, cred sincer că este „o nefericire” să te nasti si să fii scriitor în România. Mihai Eminescu a spus-o (”geniul o nefericire”) acum aproape un secol si jumătate. Am simtit pe pielea mea, am simtit cu creierul si cu ficatii mei acest lucru, si este ceea ce gândesc după atâtia ani de creatie literară, când mi-au apărut un număr de cărti importante, si când sunt unul dintre putinii membri ai Uniunii Scriitorilor propusi pentru Premiul Nobel.

Lumea literară românească este un spatiu înghetat, distantele dintre noi sunt imense, un spatiu al nimănui, în care suntem dureros de singuri, DE SLABI SI DE NEPUTINCIOSI. Un Spatiu al trufiei ”băietilor destepti” si al invidiei, două păcate capitale. Un spatiu al umilintei si al suferintei pentru cei mai multi…Poti să fii tu Dostoievski si Tolstoi la un loc, poti să fii tu Shakespeare la pătrat, nu se uită nimeni la tine (doar chiorâs), toti se fac că nu te bagă în seamă, fiind pentru ei un nimic. (Este adevărat că mai există si exceptii, ca niste insule de verdeată, binecuvântate de Domnul si ele ne mai salvează cât de cât. Felicitări, Domnul să-i binecuvânteze pe acesti oameni minunati!) Poti să fii cât Tolstoi de mare în această tară si în această lume a scriitorilor, vei fi un amărât căruia nu-i întinde nimeni nici o coajă de pâine.

Nu s-a întâmplat asa cu Eminescu…? Toti confratii, contemporanii lui în ale scrisului, în ale culturii stiau că nu este nebun, Ioan Slavici, (marele prozator, prieten al lui Eminescu, agent al Serviciului secret de la Viena, care l-a urmărit tot timpul pe Eminescu, raportând mai sus domnului prof. univ. Titu Maiorescu, si el agent al Serviciilor secrete austro-ungare) mărturiseste lucrul acesta foarte limpede. Toti cei din lumea literară a timpului cunosteau acest adevăr, dar unul n-a spus ”Domnule Titu Maiorescu, domnule Petre Carp, domnilor liberali, domnule Prim Ministru Ion Brătianu, Măria ta, Carol I, nu puteti să faceti lucrul acesta, să vă jucati cu viata lui Eminescu si să-l asasinati. Fie-vă milă! Este o crimă istorică ce faceti dumneavoastră, si încă distrugând cea mai mare minte a acestui popor! Exilati-l mai bine undeva la o mosie, unde să-i creati conditii de scris, dar nu-i înscenati mascarada asta cu nebunia si nu-l asasinati”.

Unul n-a zis nimic. Toti au tăcut, în frunte cu colegii lui de la Timpul, Ioan Slavici si I. L. Caragiale. Vai, dar si Vasile Alecsandri si Mihai Kogălniceanu si Negruzzi, si ei scriitori (chiar dacă erau si oameni politici) si multi altii au tăcut. De ce? Pentru că îi ”deranja” acolo în sufletul lor, în subconstientul lor că Eminescu este mare, că este O MARE VALOARE. O valoare atât de mare încât comparându-se cu el îsi dădeau seama de micimea lor, si asta îi durea. Îi deranja. Nu puteau suporta asta.
Cum de s-a putut întâmpla lucrul acesta, o tortură atât de cinică si imensă, un asasinat atât de oribil întins pe sase ani? Ne-au trebuit multi ani de meditatie, de cercetări, de analize ca să descoperim, vorba lui Eminescu, ADEVĂRUL, pe care el l-a slujit cu toată fiinta sa. Si slujind Adevărul, Eminescu si-a slujit neamul, tara, ba mai mult, l-a slujit pe Dumnezeu, pe Christos. Nu ne spune Iisus Christos, ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”? Adevărul, Viata, Calea către Christos si Christos sunt tot una, sunt una si aceeasi Fiintă. Contopindu-se cu adevărul, Eminescu s-a contopit cu Christos.

Ati văzut, în timpul vietii, noi, românii, nu ne suportăm valorile si facem tot ce este posibil să le marginalizăm, să le reducem la tăcere. Marile noastre valori care au creat în secolul XX, Constantin Brâncusi, G. Enescu, (născuti în secolul XIX, dar realizati în secolul XX), Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Emil Palade, H. Coandă si atâtia altii au putut să-si desăvârsească opera fugind în străinătate, si nu în tară. Fugind!

De ce nu se pot realiza valorile românesti în tară, de ce trebuie ca valorile românesti să-si ia lumea în cap pentru a se realiza? De ce îi lăsăm pe medici, pe cercetătorii români, pe inteligentele românesti să plece, (de fapt noi i-am gonit) si nu ne pasă, desi avem mare nevoie de medici, de profesori, de cercetători stiintifici, de Minti mari care să ne ajute să evoluăm!?
Întrebarea aceasta ne-a chinuit si ne obsedează de multi ani. Si am găsit răspunsul, durerosul răspuns la întrebarea aceasta, în cartea noastră „PSIHOLOGIA SI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”, în care vorbim pe larg, si le descriem, despre patologiile psihologiei poporului român, Egoplasmul (fiecare se crede mare, este interesat numai de interesul lui, ca politicienii), Axiofagia, de la axios - valoare si fagos - a mânca, (ne mâncăm valorile, nu le putem suporta, ne fac să suferim), Inteligenta negativă (la rău ne merge mintea foarte bine, la bine nu ne merge. De aceea tot ce începem bine compromitem, asa cum ne dezvăluie metafora din legenda Mesterului Manole, cu dărâmarea zidului), Atomita, ne atomizăm, Politicianismul, Demagogia, Individualita, (suntem centrati numai pe noi ca indivizi umani, rupti total de Organismul national din care facem parte si de care nu ne pasă) etc.

La lucrurile acesta ne gândeam lecturând cartea de poezie, ”Cer fără scări”, a d-lui Ionut Caragea, un poet talentat si un animator cultural, ne spune Ana Blandiana (iar noi avem o pretuire enormă pentru scriitorii care-i ajută pe alti scriitori, pentru generosi, pentru slujitorii adevărati ai culturii, care nu sunt ca cei mai multi, niste căpuse egoiste!), reîntors în România după ce a trăit multi ani în Canada.
Lectura cărtii de poezie – o poezie profundă, sinceră, grea de durere, scrisă apăsat, cu sufletul tensionat – a fost foarte dureroasă. Asa cum va fi de altfel si această cronică literară.
De la început vom spune că lecturând cartea ne-am regăsit în ea, l-am simtit pe autorul ei ca pe un alter ego al nostru, (cu unele deosebiri), care vine în cultura română după noi, fiind mai tânăr.
Ne-a impresionat de la început sinceritatea d-lui Ionut Caragea, pe care o găsim în toată poezia lui, aceasta fiind o notă fundamentală a eului său poetic... Ne-a emotionat modul omenesc, frust, simplu în care ni s-a adresat:

”Buna ziua domnule Stefan Dumitrescu. Ne cunoastem doar indirect, suntem amândoi publicati la editura eLiteratura, dumneavoastră aveti unele relatii cu doamna Emilia Tutuianu care este redactor sef la Melidonium si membră în Asociatia de scriitori fondată de mine. Ati putea să scrieti câteva cuvinte pe marginea cărtii mele de poezie apărută în septembrie la eLiteratura? Are o prefata de Stefan Borbely, un cuvânt de Ana Blandiana si alte cuvinte înainte scrise de alti profesori, dar văd că prea putine persoane au curajul să o citească si sa o promoveze si nu pot să înteleg de ce. Stiu ca sunteti ocupat, dar mă gândesc ca puteti să îi ajutati si pe cei din generatiile care vin. Poezia mea, după cum veti vedea, are un mare impact emotional si este păcat să nu fie promovata eficient si corect. Vă multumesc foarte mult, Ionut Caragea ”.

După ce va citi rândurile de mai sus, dl. Ionut Caragea va întelege de ce ”prea putine persoane au curajul să o citească si să o promoveze si nu pot să înteleg de ce”. Din cauza egoplasmului si a axiofagiei, patologii grave ale psihologiei poporului român, si deci si ale clasei intelectuale si ale lumii literare.
Această ”întâlnire” directă, frontală, deschisă, totală avea pe parcursul lecturii cărtii să capete dimensiunile unui ecou care a reverberat mult timp în noi.
Cum rostul nostru pe lume (al fiintei umane în general) este acela de a face cât mai mult bine în această existentă, si iubirea si slujirea semenilor nostri, bineînteles că am răspuns cererii de ajutor a autorului. De altfel primim săptămânal câte trei, patru cărti pe care ni le trimit autorii pentru a le recenza. De câte ori facem un bine îi multumim Domnului că ne-a dat această posibilitate. Că ne-a scos în cale oameni care aveau nevoie de ajutor, iar noi am putut să-i ajutăm.
Cartea aceasta, care ne-a devenit dragă (sunt poeme pe care le-am citit de cinci, sase ori) este si o întâlnire cu Ana Blandiana, si cu începuturile noastre de scriitor. Ana Blandiana, unul dintre scriitorii minunati din literatura română, a lansat zeci, dacă nu sute de poeti pe care i-a primit cu căldură, cărora le-a lecturat poemele, despre care a scris frumos, încurajându-i, de multe ori făcând profetii care s-au adeverit, ca în cazul nostru. Iată cât de frumos îl primeste Ana Blandiana pe poetul Ionut Caragea la reîntoarcerea lui în Tară :

”Ionut Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme si proză, membru al nenumărate organizatii Culturale si un neobosit animator literar, în spatiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăsurată atât în România, cât si în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – si, încă, la Oradea, orasul nesfârsitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viata pe care o reîncepe si pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. Ana Blandiana”.

Iată cât de frumos îl primea Ana Blandiana pe tânărul, aproape adolescentul poet Stefan Dumitrescu în literatura română, si cum îl recomanda ea lumii literare, acum 43 de ani, adică acum aproape o jumătate de veac:

„O tară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este sustinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămosilor plecati la luptă, o tară halucinantă, un pământ cântător si orbit de lumină proslăveste în versurile sale recente Stefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaste tărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă si riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Stefan Dumitrescu nu versifică frumos si cu talent în cadrele unui lirism stiut sau bănuit numai, ci îsi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referintă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate si se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit nelinistit si în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile si de poeme reclădind universul, Stefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferintei si nelinistii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” . Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971.

Îi multumim Domnului că ne pune în aceeasi situatie în care a pus-o pe Ana Blandiana (căreia literatura română ar trebui să-i multumească enorm pentru poetii pe care i-a ajutat!), aceea de a-i ajuta, asa cum spunea dl. Ionut Caragea în scrisoarea sa, pe cei din generatiile mai tinere care vin din urmă. (”Stiu ca sunteti ocupat, dar mă gândesc că puteti să îi ajutati si pe cei din generatiile care vin.”) Da, o fac, si o voi face tot timpul cu mare dragoste, din toată inima, întinzându-le mâna scriitorilor care au nevoie de ajutor. În bunătatea sa, Domnul ne-a scos în cale oameni minunati, ca Ana Blandiana, ca dl. Vasile Mănuceanu, Presedintele Fundatiei culturale Ajutorul românesc, ca dl. Ion Helesteanu, Coordonatorul Biroului de Viitorologie de la Bucuresti, ca dl. Petre Cichirdan… care ne-au ajutat mult! Vai, dar ne-a scos în cale si multi invidiosi, cinici si chiar ticălosi! Nu-i nimic. Înseamnă că Domnul ne-a supus unei încercări, ca să ne întărească.
Am făcut această lungă introducere la volumul de poeme al d-lui Ionut Curgea, ”Cer fără scări”, apărut cu o grafică inspirată la Editura eLiteratura, a minunatului editor care este dl. Vasile Poenaru, nu atât pentru a creiona peisajul literar românesc în care scrie autorul, o lume literară rece, ostilă, corozivă, cât ca să punem în evidentă (un fel de comentariu eseistico-metaforic dintre doi surzi) faptul că filonul poeziei lui Ionut Caragea este dat tocmai de această discrepantă, tensiune, comunicare hilară, canceroasă, dramatică dintre lumea interioară a poetului si lumea exterioară, lumea culturii românesti.
Universul acesta ostil, distructiv, eul poetic îl ucide si îl umple cu poezia, cu această ”materie divină”, invazie a poeticului în lume care tâsneste din interiorul său: (poemul ”Dintr-un singur gând, pag 25)

”este atâta poezie în jurul meu
încât niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sunt cuvinte pline de viată
iar foaia de hârtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile
este atâta poezie în jurul meu
încât pixul se împotriveste să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am tinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gând
îmi va curge o singură lacrimă
este atâta moarte în jurul meu
si atât de multă viată
în această poezie!”

Această poetizare, umanizare a lumii prin invazia substantei poetice este una dureroasă, greoaie, creatia ei fiind una sacrificială. Ideea tâsneste din subtextul poesisului si este cât se poate de limpede. (”este atâta poezie în jurul meu / încât pixul se împotriveste să scrie / trebuie să moară ceva în mine / trebuie să pierd ceva la care / am tinut foarte mult / voi ucide întreaga lume / dintr-un singur gând /)
Observatia d-lui Stefan Borbely (care scrie o Prefată pertinentă, mulată pe denivelările de relief afective si ideatice ale autorului, reusind să reveleze esentele poeziei d-lui Ionut Caragea, filoanele ei groase, fundamentale) este cât se poate de obiectivă: ”Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, si nu de putine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască”.
Tensiunea dintre eul poetic si lumea corozivă, toxică, bolnavă în care suntem condamnati să trăim atinge un maxim, luând forma tipătului, a implorării dramatice în poemul ”Lăsati-mă să-mi termin poezia ”, pag 27):

”Lăsati-mă să-mi termin poezia
sunt convins că pot ajunge dincolo
în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor
si creionul meu magic
poezie, deschide-te si lasă-mă să intru
în tărâmul tău de vis
sufletul meu este cheia cuvintelor
suferinta mea este calea
lăsati-mă să-mi termin poezia
să-mi astern destinul asa cum doresc
să rămână mărturie
pentru cei care mă citesc
pentru cei care vor să-mi fie prieteni
sau pentru cei care au uitat să iubească
un prilej să mă urască pe veci
lăsati-mă să-mi termin poezia
ea este casa în care mă voi odihni
mormântul la care-mi vor plânge copiii
rugăciunea către bunul Dumnezeu
ea îmi este fericirea
si exilul ”

Umanizarea lumii prin reconstructia ei de către poezia izvorâtă, exultată din eul poetic, este una tensionată, cum spuneam, dificilă, odată ce poetul oprit de ostilitatea lumii roagă să fie lăsat ”să-mi termin poezia!”. Motivatia demersului său creator este salvarea sa, de altfel credem, că motivul salvării poetului (fiintei în sens heideggerian) este esenta si tema fundamentală a poeziei lui Ionut Caragea. Visul poetului este să ”pot ajunge dincolo, în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor ”. Creatia izvorăste din suferintă, calea poeziei este calea suferintei (nu acesta a fost si drumul Lui Christos?) psalmodiată de o jelanie metafizică abia percepută, iar această cale a suferintei, târâsul arghezian prin gropi si râpi adânci, (”suferinta mea este calea / lăsati-mă să-mi termin poezia”) este singura care duce la izbăvirea poetului, la salvarea lui. Este finalul excursului, al demersului poetic dureros, dramatic, când poetul va ajunge ”în poezia” (în acasul său, cum ar zice Heidegger) creată de el, care este casa sa eternă, mormântul său de veci. Versurile sunt impresionante, ideea este îngrosată de emotia estetică: ”lăsati-mă să-mi termin poezia / ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / si exilul ”. Este impresionantă ideea salvării fiintei prin recreatia lumii, recreatie care îl duce pe poet ”acasă” (acasă, concept ontologic, istoric, psihologic), casa sa, adică spatiul în care se salvează, în care îsi găseste linistea, ”mântuirea”, mântuirea sa fiind exilul său”.
Versurile acestea sunt reflexia profunzimii fiintei sale, vin din subconstientul său, căci poetul chiar si-a căutat casa, adică acel spatiu al salvării, al linistii, din care nu mai plecăm, în Canada. Spatiu care s-a dovedit a fi tara exilului… Si de aici continuarea căutării, care se dovedeste a fi o întoarcere ulisiacă…. Vai, în locul acasului a găsit tot exilul. Sau mai profund spus, acasul este tot un exil permanent.
În profunzimile sale, poezia lui Ionut Caragea este una tragică, disperată, metaforică si metafizică totodată, ea este strigătul dramatic al fiintei care încearcă să se salveze, prin umanizarea si poetizarea lumii, dar care nu se va salva niciodată, pentru că ”acasul” demult a devenit exil, anulându-se.
Are dreptate dl. Stefan Borbely când constată că în cazul lui Ionut Caragea: ”Vointa de a fi poet si de a scrie poezie dobândeste, astfel, la Ionut Caragea, un înteles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie crestină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalte peste sine si peste oameni va fi cu adevărat liber si va întelege Sensul. ” Credem însă că nu-l întelege pe poet atunci când vede demersul său poetic ca ”ghidat de orgoliu”, ca tendintă nietzscheniană. Am recitit volumul de câteva ori si n-am avut nicăieri perceptia faptului că în cazul d-lui Caragea este vorba despre orgoliu, despre acea patologie pe care noi am denumit-o egoplasmul (mărirea exacerbată a egoului, cancerul egoului, patologie pe care o vedem la politicienii nostri, si la multi scriitori, patologie gravă a psihologiei poporului român, alături de Axiofagie), ci mai degrabă de o încercare dramatică, instinctivă de a se detasa de micimea, de efemeritatea, de mediocritatea lumii în care trăieste. De dorinta disperată de a ajunge în poezia care este casa si mormântul lui. Că perceptia si interpretarea noastră sunt obiective ne-o spune poezia ”Deconectarea”, pag. 31, în care ne este redată si mai plastic imaginea vietii si a lumii îngrozitoare în care trăim:

”chiar dacă viata înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete”

Ei bine, în această lume dureroasă, periculoasă, s-a petrecut o mutatie uluitoare si îngrozitoare în acelasi timp. În această lume noi trăim pe google, simtim, gândim în limbajul google, suntem victimele, sclavii lumii google, suntem cu totul altceva decât au fost părintii si strămosii nostri. Lumea aceasta pe cât de sofisticată, de artificială si de periculoasă, este foarte friabilă, atârnă de un fir de păr, de o întâmplare, căci internetul ar putea să cadă când nu te astepti. Si dacă s-ar întâmpla lucrul acesta ce ar fi ? Fiinta umană ar recădea cu picioarele pe pământ, am simti cu talpa picioarelor fiorul ierbii, al firelor de praf, gâdilatul sau mângâierea materiei:

”dacă ar pica internetul
as merge cu picioarele goale prin tărână
să simt trupul rece al înaintasilor mei
sau m-as tunde zero
să nu-si dea nimeni seama
cât de frumos ninge
as renunta la această vorbărie
si ti-as trage un sut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ti arăt
cât de mult te iubesc
m-am născut pe Google
toată lumea stie
si tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc”

Locul în care să se spovedească este cerul, acel spatiu divin la care nu putem ajunge decât cu spiritul, când va veni momentul, pentru că cerul nu are scări. (Metafora cerului fără scări).
Încolo suntem condamnati să ne ducem această viată ternă, cenusie, prin labirintul care nu se mai termină si care este lumea din care nu putem evada:

”la intrare
mergi de-a busilea
curând viata va pune biciul pe tine
si o vei lua la fugă
în acest labirint
cu o singură
iesire

esti obosit
probabil te-ai născut asa
destinul te urmăreste
bătăile inimii te dau de gol
iar respiratiile
sunt repetitii pentru ultima scenă
în care-ti vei da sufletul”

Si la final vine scena în care ne vom da sufletul, după ce am făcut în viată atâtea repetitii.
Las cu o imensă greutate sufletească din mână cartea pentru a scrie cronica. Această cronică înseamnă si despărtirea de poezia obiectuală, substantială, de o sinceritate nudă, materială pe cât este de metafizică, a d-lui Ionut Caragea. Este vorba în cartea aceasta, dragă cititorule, despre conditia dureroasă, sisifică a Omului, despre setea de salvare din subconstientul lui, si despre încercarea dramatică si prometeică de a ne salva, fără să stim că vom trăi această mântuire, odată ce până si casa noastră a devenit exilul nostru etern.
În această carte este vorba despre mine si despre dumneata, despre poporul român si despre prezentul si viitorul nostru, al Omului, al Omenirii.
Ionut Caragea este un poet talentat si important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atentie, căci în cărtile lui este vorba despre alterarea esentei fiintei noastre, despre necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. De ceea noi recomandăm această carte cu căldură.
Mărturisim în acelasi timp că ne îngrijorează starea de marginalizare, de sărăcie, de umilintă a scriitorilor români, (si ce este mai grav că scriitorii însisi sunt cei care îsi fac singuri rău, cei care se marginalizează si se victimizează) de aceea tragem un semnal dramatic si dureros de alarmă, pentru că această dramă a scriitorului român pune în pericol însăsi cultura română!
În cartea sa si în ajutorul pe care ni l-a cerut domnul Ionut Caragea, se vorbeste tocmai despre această dramă a scriitorului român, a fiintei umane în general, iar cartea sa este si ea un dureros si lucid semnal de alarmă.







Stefan Dumitrescu    12/9/2014


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian