Când iarna murmură prin munti
Când iarna murmură prin munti
Îmbrătisând al albului surâs
Din vifor alb îmi făuresc o vatră
Si hohotesc ca-ntr-un sălbatec râs
Privesc la brazii mei cum s-au albit
Si-nfiorat încep să le vorbesc
De mult prea alb mi-e sufletul zdrobit
Dar cânt ceva cercând să-i linistesc
A câta iarnă tremură pe creste ?
Si câte ierni voi mai avea de-acum ?
Trec peste munti spunându-le-o poveste
Si-s năucit de-al stinsului meu drum…
Doar brazii mei rămâne-vor în urmă
Tot mai albiti, dar tot mai vigurosi
Visarea mea prin amintiri îmi scurmă
Cum fac prin munti, vulcanii noroiosi
Din liră-mi curge-un cântec de demult
Cu-n tânăr zvelt trecând peste zăpezi
Prin inimă-mi tresare un tumult
Ce vine-adânc din fostele-mi amiezi
De-acum privesc mai trist la albul mat
La murmurul zăpezilor pe munte
În mine simt un cântec fărâmat
Ce-mi tulbură aducerile-aminte
A câtea iarnă-mi murmură prin munti ?
Si câte ierni m-oi întâlni cu brazii ?
Eu în curând voi fi la alte nunti
Acolo unde cântă numai barzii…
Iubirea mea, ce-ar fi să vi cu mine ?
La pieptul meu, printre zăpezi să-mi cazi
Să-ti cânt un cânt, ce spune despre tine
Că ai iubit, un trubadur din brazi...
Ca si o regină, gândurile-mi tulburi
Ca si o regină, gândurile-mi tulburi
În priviri ascunse, doru-mi răsucesti
Încrustări pe-o piatră, strălucirea gurii
Cântece de liră, dacă îmi vorbesti
Să te tin la pieptu-mi, visele mă-ndeamnă
Tremurând pe sânii-ti, un surâs fugar
Freamătul din mine strigă ca nebunul
Străbătându-ti urma, parcă în zadar
Ochii tăi, prea multe, scânteieri mi-aruncă
Inima-mi scânceste, tot mai tulburată
Dacă-as fi un demon, te-as răpi, copilă
Să te-ascund din lumea-ti, de aristocrat
Prin poieni albastre, ti-as purta destinul
Ochii tăi să-mi fie, flori de lăcrimioare
Când s-or pune umbre, pe lumini ascunse
Să te tin pe brate, ca pe-un fir de floare
Peste creste albe, să ne poarte vântul
Tu să-mi fii alături, când se-ntind zăpezi
Murmure pământul, ultimele spasme
Si de crapă pietre, doar iubiri să vezi
Te privesc adesea, cum întorci privirea
Fulgere albastre, ape rătăcind
Îmi zdrobesc trăirea, de un falnic munte
Amintiri se sfarmă, amutind pe rând
Ca si o regină, inima îmi tulburi
Gândurile-mi toate, aprig se rotesc
Mă va bate vântul si-a veni furtuna
Domina sau sclavă, jur că te iubesc !
E iarnă iar, iubito…
E iarnă iar, iubito, peste brazi
Si fulgii se topesc pe ochii tăi
Iar în curând s-or auzi pe străzi
Al clinchetelor plâns de clopotei
E iarnă iar, iubito, si tu plângi
În fata unui brad ornat cu sfinti
Podoabele s-au rătăcit de mult
Dar dragostea, tu încă o mai simti…
E iarnă iar, iubito, si prin vis
Doar inima, de dorul meu te doare
Si-ai da orice, să vin la geamul tău
Prin apriga vâltoare din ninsoare
E iarnă iar, iubito, si-s zăpezi
Peste cărări ce ne strigau iubirea
Doar trilurile calzi de la colind
Ne cântă sub ferestre amintirea
E iarna iubito, iar fulgii mugesc
Pe case argintă ninsoarea căzută
Se-aud prin ferestre copii colindând
La noi mai colindă, iubirea pierdută…
Moartea Cleopatrei
Ale Nilului întinderi
Scot sclipiri, din vad, usor
Valea scânteie sub soare
Cerul cântă-ncetisor
Zgomote ne-nduplecate
De tălăngi asurzitoare
Îmbrâncind al goarnei sunet
Peste clinchet de pahare
Lungii corăbii stau ascunse
După maluri dolofane
Rânduite pentru luptă
De cohortele romane
În palat un vaiet negru
Capătă culori de spaimă
Zeii toti se-adună-n grabă
Sub peretii de aramă
Într-un colt, zeita Isis
Poartă pecetele stinse
Prohodind destinul tragic
Al armatelor învinse
Marc Antoniu, legendarul
Îsi priveste trist iubita
Sânge negru peste dale
I-a împotmolit ursita
Fruntea dragei lui tresare
Într-un spasm de neputintă
Cu-n efort trecut de lume
Spune-o ultimă dorintă :
„Te iubesc, regina lumii
Dar acum mă duc la zei
Si te rog cu stăruină
Să-i îndupleci si pe ei
Să ne tină împreună
Veacurile care vin
Vino scumpa mea iubită
Vreau în brate să te tin”
Isis îsi întoarce chipul
Pe pereti vibrează-o umbră
Îngânând al mortii umblet
Rătăceste-o vrajă sumbră
Lacrimi grele sparg tăcerea
Suspinând, iubita-l strânse
Cu un geamăt lung si tragic
Peste buze îl atinse
În mausoleu, o cobră
Muscă sânul alb ca varul
Cleopatra cea frumoasă
Îsi înghite-ntreg amarul
„Te iubesc” mai spuse-n soaptă
Cobra-si varsă-al ei venin
„Am să vin la zei cu tine
Dragul meu, cu tine vin” !
Iar în jur, tăcerea sparge
Ultimele ei zvâgniri
Într-un colt, zeita Venus
Plânge moartea din iubiri…
Toamna-si murmură surâsul
Printr-un luminis cu iarbă
Trece toamna murmurând
Frunze verzi încep să soarbă
Ruginiul, rând, pe rând...
Galben pal, si galben rece
Trece-ncet peste păduri
Verdele e pus să plece
Dinaintea ăstor furi
Zilele se-afundă-n noapte
Prin livezi e-o nebunie
De mai fi-vor mere coapte
Cine poate să mai stie ?
Pe coclauri zburdă timpul
Peste câmp, vântoase seci
În curând ne-or arde chipul
Nopti din ce în ce mai reci
Bulversate de-ntuneric
Păsări ciripesc a brumă
Frunze coapte mor generic
Fără plânsete de mumă
Ceturi sure urcă muntii
Boarea cusma-si scutură
De prin pesteri, numai sfintii
Barba-n vânt si-o zvântură
Cerul fumegă-a ninsoare
Vântul urcă în tării
Slabe scânteieri din soare
Curg pe creste alburii
Toamna-si murmură surâsul
Peste tot si peste toate
Vara dusă,-i de tot râsul
Cum îi dă soarelui, coate ...
„Crăciunul nu-i pentru săraci”
„La mine sărbători nu vin”
Soptea-un sărac îmbătrânit
„Nici sfinti de pe pereti nu tin
Cu cel ce sorta l-a lovit „ !
Pe cer părea că-o stea ascultă
Pe-o strachină, jumări si pâine
Se-aud cântări de slavă multă
La usă tremură un câine...
Pe mese-ntinse bunătăti
Mesenii se întrec în cântec
Doar la sărac, jumări bucăti
S-or strecura ignind în pântec
Cântările vobesc de-un Prunc
Născut în ieslea boilor
Iar cel sărac, păsind năuc
Îsi sterse coltul ochilor...
Asteaptă oaspeti toti crestinii
Colindători la case mari
Din cer, candelele luminii
Aruncă străluciri mai tari
La cel sărac nu sunt lumini
Doar într-un colt o lumânare
Nu vin copii, nu trec vecini
Numai un câine vrea mâncare
Bătrânul ia un colt de pâine
Copii colindă fericiti
Într-un colind ne spun că mâine
Vom fi cu totii mântuiti...
Păsind usor deschise usa
Potaia intră tremurând
În sobă scânteie cenusa
Iar cel sărac îsi spuse-n gând :
„Crăciunul nu-i pentru săraci
Tu Doamne, asta stii prea bine
E Ziua Ta, dar iarăsi taci
Măcar îmi spui ? Ce-ai vrut cu mine ?„...
Cu lacrimile siroind
Pe trotuarul plin de spasme
O lume trece mult prea iute
S-au stins demult trăiri din basme
Plecând pe drumuri nestiute
Un bătrânel cu ochi mijiti
Priveste trist cum trece lumea
Iar oameni răi, adânc scârbiti
Se-ntorc uimiti, privind micimea
Sub bratul drept, o franzelută
Bătrânul strânge tremurând
Plutind din cer, o vrăbiută
Se-asează lin, pe bratu-i stând
Cohorte-ntregi de nepăsare
Îmi par pe dale alergând
Miresme lungi de bunăstare
Adie parcă, când si când
Se-aude-un chicot de domnită
Săltând pe tocuri tot mai tare
Cu-n gest ciudat, de scolărită
Arată-n râs spre arătare...
Cu lacrimile siroind
Bătrânu rupe franzeluta
Cu gesturi calde, tot mai blând
Hrăneste tandru, vrăbiuta...
Copilul trist, cu-un clopotel
Din nalturi fulgeră fuiori
Ce scânteie usor pe dealuri
Se-ngrămădesc scâncind, ninsori
Zăcând pe molcomele maluri
Zăpezi încete prin păduri
Sclipesc încrâncenat a iarnă
Pe coaste, rămăsiti din muri
Par amintiri din veri să cearnă
Se-aud la porti colindători
În seara care se-nfiripă
Un nou Ajun de Sărbători
Coboară-n sate, parcă-n pripă
Colinde vechi despre un Prunc
Ce L-a vestit o stea din Ceruri
Fiori crestati de prin adânc
De veacuri semănati prin leruri
Pe-un drum de tară-un copilas
Trecea lipind la piept o pâine
Purtând un fes si-un paltonas
Ofta tinând de-o sfoară-un câine
În jurul lui cădeau nămeti
Copilul trist si măruntel
Cu fulgi arzând peste pometi
Strângea în mână-un clopotel
De foame-ncepe-a rupe-un miez
Se-aud cântări îndepăratate
Cântările vorbesc de-un crez
De oameni răi si nedreptate
„Căci astăzi s-a născut Iisus”
Cânta la poarta încuiată
Cu ochii stinsi si gândul dus
La mama lui nemângâiată
Din clopotel un clinchet lin
Străbate parcă a durere
Copil încrâncenat de chin
Lipsit de orice mângâiere...
O stea sclipeste-ndurerat
Iar clopotelul amuteste
De frig aproape disperat
Copilu-n cânt bolboroseste
Într-un târziu adoarme frânt
Usor arezemat de poartă
Apoi, în vis i-apare-un sfânt
Ce-i duce-n cer măicuta moartă
Cătelul mârâie-amortit
Lipindu-se de el mai tare
Pe cer o stea a asfintit
Iar noaptea tot mai tristă pare
............................................
În zori, pe trupul înghetat
Găsitu-s-au fărâmi de pâine
Un clopotel de cadentat
Si-o sfoară, ce tinea un câine...
Bontida /Dec 2014
|
Sandu Cătinean 12/8/2014 |
Contact: |
|
|
