Lumea ca lume : Venetia revizitată
Desi Venetia s-a bucurat timp de peste o jumătate de mileniu de neostoită popularitate în comunitatea perenă a iubitorilor de lumină, reputatia ei ca destinatie predilectă nu pare să apună. Dovadă sunt acele vârfuri sezoniere când, invadată zilnic de peste trei sute de mii de vizitatori, se aglomerează în asa măsură că nici măcar o singură piatră din pavajul Pietii San Marco nu rămâne ne-ocupată.
Însă magicul Serenisimei nu-i pe gustul fiecăruia. In 1976 un coleg cu veleităti de artist plastic trimis, prin aranjamentele politico-familiale obisnuite, ca împreună cu “marele” Frunzetti să-si reprezinte patria socialistă la faimoasa bienală, mi-a declarat blazat la înapoiere, că Venetia pute si nu merită osteneala. Ceva mai târziu, în Canada, o tânără recent diplomată în istoria artelor, a încercat să mă convingă că după trei zile nu mai ai ce vedea la Venetia. Pelerinajul meu ulterior la “orasul nufăr” – ca să folosesc porecla afectuoasă inventată de Paul Morand – m-a lămurit că experta si cu mine vorbeam despre locuri diferite, situate în lumi foarte îndepărtate una de alta.
Contemporanilor mentionati s-au raliat în trecut personaje cu mult mai simandicoase printre care, la 1580, si Montaigne. Strămosul scepticismului modern a găsit Venetia în culmea gloriei, dar altfel decât si-o închipuise “si nu tocmai minunată”. Peste măsură l-au supărat multimile de vizitatori ce păreau că nu se termină niciodată. A fost de asemenea socat de numărul enorm de curtezane – 11654, conform autoritătilor republicei care puneau la dispozitia celor interesati un “Catalogo de tutte le principal et piu honorate cortigiane di Venetia” continând nume, adrese, specialităti si preturi. Una dintre ele, Veronica Franco, înregistrată la numărul 204 cu tariful de 2 scudi, era o poetesă vestită. Printre clientii ei fuseseră printi, regele Frantei Henri III si numerosi alti demnitari. Ea a încercat, fără succes pare-se, să seducă pe autorul Eseurilor dăruindu-i ca între colegi, cu dedicatie, exemplarul ultimei sale colectii de versuri. Peste aproape un secol Gibbon, scriitorul de istorii, a notat că “spectacolul Venetiei ne-a dat ore de uimire si zile de dezgust”, iar si mai târziu, pe la 1858, umoristul englez Edward Lear a caracterizat Venetia ca “un oras de palate, porumbei, lachei si proxeneti”. Dar nimeni n-a egalat-o totusi pe acea hippy britancă drogată, care în 1969 i-a spus lui Morand în chip de multumire pentru un pahar de grappa: “I shit on Venice!”
Este adevărat că Montaigne căuta fără succes un leac pentru colicile lui renale si că Gibbon era obsedat de vestigiile Imperiului Roman aproape inexistente în mlastinile venete, iar pentru hippies localitatea overdozei finale nu valora mai mult decât o latrină. În schimb pentru Thomas Mann, Proust, Wagner, D’Annunzio si nenumărati altii ca ei, farmecul civilizat, usor melancolic al Venetiei s-a dovedit irezistibil. Asa cum spune Henry James toti cei care înseamnă ceva sfârsesc prin a ajunge acolo, unde si “cei înfrânti, cei nefericiti si chiar cei plictisiti par să fi găsit ceva ce nici un alt loc nu poate să ofere.” Iar acolo, în strânsă asociere cu opulenta decadentă a clădirilor si cu profunzimea comorilor artistice pe care le adăpostesc, la farmecul atmosferei se adaugă extraordinara lumină venetă.
La Venetia lumina nu este incisivă si crudă ca în mezzogiorno-ul Italian, nici excesiv de clară cum este pe alocuri în Grecia. Este o combinatie aparte a razelor solare directe cu multiplele reflexii depe oglinda apelor lagunare. Ea se revarsă mătăsos peste peisaj.si clădirile se răsfată în subtilele efecte create de lumină; efecte exploatate cu măiestrie de un sir lung de pictori locali, de la Bellini si Titian la Guardi si Canaletto. Nu degeaba a scris poetul simbolist Henri de Regnier că “este cea mai frumoasă dintre lumini,” în care noi “trăim viata umbrelor fericite.”
Fatada Venetiei priveste către mare si beneficiază din plin de acea lumină generoasă. Dar dintre giuvaerurile arhitectonice care întâmpină pe cei ce vin pe calea apelor, trei ies în evidentă, un fel de uvertură pentru spectacolul fabulous ce urmează: triumviratul Palatului Dogilor cu bisericilor Santa Maria della Salute si San Giorgio Maggiore.
Santa Maria della Salute domină peisajul. Este o capodoperă a barocului venetian si opera capitală a arhitectului Baldassare Longhena. Ea a fost ridicată la comanda senatului ca multumire pentru că republica a scăpat de teribila ciumă din 1630. Constructia s-a terminat în 1687, la cinci ani după moartea lui Longhena. Arhitectul a folosit la armonizarea proportiilor reguli matematice inventate de Palladio, inspirându-se însă si din traditia veneto-bizantină exemplificată prin San Marco si San Vitale de la Ravenna. Altarele, tavanele si peretii, lucrări ale unor pictori ilustri, constitue un tezaur inestimabil. Trebuie văzută, fiindcă descrierea literară riscă să devină o însiruire de adjective si epitete de la un moment dat nesemnificative.
Privită printre coloanele ce împodobesc Piazzetta, biserica San Giorgio Maggiore completează la perfectie elegantul echilibru al fatadei venetiene. Asezată la distantă potrivită de Piazzetta si de biserica lui Longhena si integrându-se în ansamblul marcian prin coloritul si textura materialelor ea contribuie la impresia falsă că întregul este opera unui singur urbanist genial. Dar San Giorgio Maggiore se datorează altui mare arhitect, Andrea Palladio. Convins că matematica si muzica sunt indisolubil legate el a studiat legile care guvernează armonia. Aplicându-le apoi în arhitectură a găsit proportiile optime pentru constructiile sale. San Gorgio Maggiore este unul din exemple, o simfonie în cărămidă si marmură. Dar n-a spus oare Nietzsche că atunci când vrea să înlocuiască cuvântul muzică nu se poate gândi decât la Venetia?
.
|
Gabriel Watermiller 9/1/2014 |
Contact: |
|
|
