Sublinieri : Eminescu si Nicăpetre
Vara e un anotimp al evadărilor, nu că altfel am fi sechestrati, arestati, vreau să zic, de cine stie ce infractiuni existentiale, dar limitati fiind de ritmurile vietii decidem să facem „stânga’n prejur” si s-o luăm razna în căutarea acelor momente când am vrea să ne găsim în acel stadiu unic, ideal chiar - si de aia utopic bine-nteles - când credem în tot si toate, acceptăm fără întrebări inutile, pur si simplu aflăm că suntem vii si chiar „bine, merci!”.
Asta asa ca introducere optimist-fantezistă, altfel, luăm vara ca atare soare, ploi, căldură „cât cuorinde”, umedă, uscată, verde, înflorataă, mă rog, tot tacâmul energizant din care ne repezim să înfulecăm cu lăcomia celui care stie că i se ia portia de la gură când îi e lumea mai dragă...ba chiar e asa de parsivă că se si volatilizează după câteva respiratii...
„Înăltimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Stele-n ceruri, stele-n valuri
Arătând privirii noastre
Simplu!
Ni-l amintim si ceea ce stim cu sau fără ...”miros de tei în crânguri” vine spre noi anulând îndoieli ori spaime...
„Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor cu-n cânt
Singuratece isvoare
Blânda batere de vânt...”
Ne aduce Poetul vara la-ndemână\ si scoate din noi accente nestiute (poate) ne cheamă si ne învată frumosul, sensibilul, intelepciunea vietii... regenerăm chiar.
Sună frumos, nu-i asa?
Cred totusi că ar suna si mai frumos dacă am merge la Câmpul Românesc de la Hamilton - ca în fiecare an de altfel, în Saptămâna culturală când românii se întâlnesc nu numai ca să iasă la „iarbă verde”, la un pahar de vorbă si un mic ci ca să schimbe idei, să reasigure contacte utile, să cinverseze si să se informeze, de fapt, în acea atmosferă specifică prieteniilor conturate „ad hoc”- si privindu-i chipul dezvăluit de tiul lui Nicăpetre i-am recita versurile si ne-am reaminti cât de privilegiati suntem totusi avându-i pe amândoi în preajmă.
Aplecarea lui Nicăpetre către Poet nu poate fi decât rezultanta unei comunicări anume, a unui „dialog” personal în care sugestia cuvântului eminescian este transferată în limbajul direct al pietrei, ritmicitatea ideilor expuse imagistic de acea stiintă a metaforei pe care numai Eminescu o are se metamorfozează în liniile chipului văzut de Nicăpetre ca o sinteză a reveriilor romantice si a gândirii analitice; cel care scrie „Sara pe deal” fiind acelasi cu cel care scrie „Glossa”!
E un pelerinaj necesar această anuală trecere pe la Cămpul Românesc de la Hamilton, o nevoie de românism îl face posibil si noi cei de la Observatorul respectăm traditia Cenaclului Nicăpetre de a celebra ceea ce mostenim – fie că recunoastem fie că nu – ca neam:
„ Când privesc zilele de aur a scripturilor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-mi colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.”
Pe urma, n-avem decât să ne bucurăm de tot ceea ce vara ne poate oferi, săne lăsăm stivuiti de câte flori de tei om fi înstare si aruncând în jur acea privire abstract-penetrantă să recompunem poteci stiute, miros de fân cosit si, eventual, să ascultăm - la propriu de data asta - baladele lui Tudor Gheorghe pentru că nimic nu poate fi mai românesc decăt...”mărie, mărie/ i-a să-mi spui tu mie/ care floare –nfloare/ noaptea pe răcoare...”
Nb.Eminescu: Lasă-ti lumea
Dorinta
Epigonii
Toronto / iulie 2014
|
Maria Cecilia Nicu 7/17/2014 |
Contact: |
|
|
