Călătorul
Mi-a bătut ast-noapte, în poartă,
un călător
frumos si trist
un biet pribeag,
un cersetor,
al nimănui;
purta în el
un vânt usor,
un fel de zbor…
L-am poftit la masă:
pâine si vin - atât aveam
în casă..
si-un crin în vază, botezat
“Maria”!
un crin curat,
un soare alb,
înmiresmat !
Mânca tăcut,
pâinea frângând
si multumind,
din vin când bea.
Apoi s-a dus,
la fel, tăcut,
si-n urma lui,
a rămas cerul
larg deschis!
falsa prezentă
e-atâta apă între noi
si depărtare
pe care n-am stiut, nu am putut, sau nu ai vrut
s-o preschimbăm în floare
acum, e doar absentă si păduri
în moarte lentă
i-ai rupt viorii strunele, pe rând
te miri că nu mai cântă?
cerul e strâmt
si luna creste-ntruna, ca zăluda
întrebi de unde vine-atâta frig
si ce se-aude, tipă pescărusul,
sau e tăcerea, fără apă,
falsa prezentă, firimitura
pe care-o mai azvârli din când în când?
îti las aici, pe mal,
o pâine-ntreagă si un pahar cu apă, plin
din prea-plinul meu
-adevărate amândouă-
Primeste-le! Să nu mai fie
cerul în lună, ci
luna-n cer, Crai Nou
să-si despletească iar cântarea
pe drumurile
cu pulbere si fără.
Mortii fierbinti care cersesc
Sărută-mă încet,
precum un spin care nu vrea
să sfâsie dintr-odată.
Vezi palma mea?
E goală. Dă-i voie vântului
sa poarte-n ea un strop de rouă,
un grăunte, cel mai mic,
dar plin de cresteri viitoare.
Întelesului părelnic, mai lasă-i timp
de coacere
încă nu stie
că nu există puncte cardinale
nici jos, nici sus,
aici, acolo,
aproape sau departe.
Încă nu stie
că e nevoie
de jertfă lentă,-ndelungată,
pentru ca piatra
să-si dezvăluie altarul.
Ne-a dăruit mărgăritarul
“… nu voia mea, ci Voia Ta…”
cuvântul
cel mai greu de dus, drum
al crucii către Cruce
rostirea lui
înseamnă carne ruptă,
genunchi zdreliti si coate numai os,
sângele tău: vărsat de tine,
liber si viu, adus de bună-voie
ofrandă vesniciei
rosteste-l! dacă vrei
să fii săgeată,
fulger inversat,
să răstorni în cer, abisul
stropul
sărat, si cald, si transparent,
-hrană, lumină si botez,-
să-ti fie
înainte-mergător,
înainte-I rugător
pentru acest cuvânt,
atât de greu,
ne-a dăruit mărgăritarul:
puterea multă din fragil.
Noi vom dormi-n aceeasi respiratie
Noi vom dormi-n aceeasi respiratie,
în scânteieri
de cai, cuvinte, mâini
fără căpăstru,
clopote fierbinti
si ploi, acoperindu-ne ca iarba
Din trupurile noastre se vor naste
tot alte si-alte dangăte albastre,
boabe de grâu,
boabe de cuart,
copií de stea
Înlăntuiti într-un acelasi vânt
le vom sufla corăbiilor în pânze
si însine vom fi pe rând
vânt, pânze, apă, somn, pământ.
|
