Atitudini : Demnitate si curaj
„Acolo tine-ti căruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”.
Aristotel
Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măretie”.
Demnitatea este una dintre virtutile cu care se naste omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispozitie activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în fiinta noastră, ci vesnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnitătii în sufletul omului, în societatea în care trăim si care trebuie să fie condusă de oameni demni si curajosi.
Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toti oamenii sunt demni si vorba, tot a lui Aristotel, să ne tinem departe de cei lipsiti de demnitate, spre a nu fi luati în vârtejul lor si a ajunge la fundul unei ape. Învătătura crestină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de conditiile în care trăieste individul, are în fată chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferintă a sa, ea – demnitatea - poate fi „a doua nastere – demnitate dobândită”.
Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de pretuire pe care-l are o persoană în cadrul societătii; o urcă pe o treaptă superioară. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ti respecti propria persoană si să respecti pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva si să fii consecvent în principii si atitudine. Se naste o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educati si oamenii educati, la rândul lor, respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-si schimbe cartea de vizită a demnitătii.
Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are si curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lasitate. El perseverează, iar ratiunea, întelepciunea îl fac si prudent totodată, îi indică limitele. Când se depăseste ratiunea, acea limită a prudentei, se trece în orgoliu si acesta nu mai tine cont de părerile celorlalti, ci doar de ceea ce gândesc ceilalti despre persoana sa; iubindu-si sinele, căută să-si impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur.
Si când un conducător se iubeste prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor. Cei needucati, sau prost educati, neînzestrati intelectualiceste, care beneficiază si de un dram de prostie pe care si-o ascund cu perfidie, sunt pradă usoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei si devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârsind dând socoteală celor pe care i-au oprimat. Asa se scrie istoria, are si ea legile ei. Doar ratiunea si bunul simt pot tine în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, actiunile omului devin imprevizibile si instabile. Omul se dovedeste a fi infatuat, lipsit de întelepciune, iar prostia ascunsă iese la suprafată.
Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale si orgolii de partid. Guvernarea tării înseamnă o bună administrare si ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul tării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în tara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în conditiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală?
Dorintele si actiunile oamenilor necumpătati sunt întotdeauna irationale si nu duc la un scop înăltător.
Toti avem nevoie să credem în noi, dar e necesar să tinem cont si de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simt si de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr. Seneca spunea că important este „să exprimăm ceea ce simtim, să simtim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”.
Si după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!” Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simti, aflându-te doar „în vorbă” pentru a iesi în evidentă sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă a zilelor noastre, contactată de cei iesiti din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mintim cu nerusinare. Răutatea si lipsa de retinere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.
Marcu Aureliu considera că demnitatea omului derivă din ratiune, din stăpânirea ei: „A ne abtine de la orice pripire în judecătile noastre, a fi binevoitor fată de oameni si a asculta poruncile zeilor”. Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează ratiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remuscare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înselat, fiindcă nu a fost din greseala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simtiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al ratiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atentioneze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului. Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”.
Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rational. Multi si-au pierdut curajul în zilele noastre. Multi tineri sunt blazati. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferenta dintre cor si turmă: „ unii cântă iar ceilalti behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul – doi ciobani deveniti păstori peste noapte! Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj!
Conducătorii trebuie să beneficieze si de această valoare umană a curajului. Nu poti fi nici prudent, echilibrat, întelept în hotărâri, dacă nu ai curaj.
Curajul te face să-ti duci „căruta” acolo unde trebuie, în directie salvatoare.
Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minti, indiferent de consecinte.
În concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate si curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.
Să ne întoarcem cu gândul în trecut, la rădăcinile „pomului” românesc si vom găsi multi conducători demni si plini de curaj, care au scos tara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducând-o într-o nouă primăvară, făcând să înflorească si să rodească „pomul”.
Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului: „Îndrăzniti, eu am biruit lumea”.
El ne vrea învingători după exemplul Său, demn si curajos.
Carolina de Nord, SUA
|
Vavila Popovici 3/1/2014 |
Contact: |
|
|
