Sunt atât de multi „de ce”... că nu-i loc si ”pentru ce” !
Nu stiu cum se face, dar cum se răceste un pic timpul, mă întorc tăcut în mine, înotând ca spicu-n pâine, îmi pun mâna streasină la ochi, si astept să răsară soarele pentru a-i da binete. Oare de unde oi fi luat eu deprinderea asta cu mâna streasină la ochi? Păi dacă nu vă spui simt că mor, pentru că nu-mi este rusine cu deprinderile luate de la ai mei, din satul din Lunca Oltului, Oltetului, si atâtor ape curgătoare dinspre Carpati în Dunăre si Marea cea Mare.
În urmă cu ani buni trăgeam un semnal de alarmă într-un editorial, la un ziar local din Olt, că o să ajungem să vedem tăranul autentic, îmbrăcat „de poză” doar la Muzeul Satului, si atunci doar când vreo cântăreată dornică de afirmare vrea neapărat să fie înconjurată de muscate înflorite, pe prispa unei case, sau lângă o căpită de fân. Privesc cu jind, nostalgic ce sunt după sfârâitul scobiturii din talpa piciorului de tărâna încinsă, cu miros de azimă perpelită în testul din mijlocul bătăturii, cum picăturile de ploaie răcoresc pământul si nu înteleg de ce, atunci când se vălureste în sant, are culoarea fasolei fierte, tulbure, ducând la vale toată arsita unei vieti trăită liber de toate „binefacerile” civilizatiei de care nu aveam stire, dar pe care o bănuiam că are să treacă si prin santul din fata gardului prin ulucile căreia ma zgâiam să văd lumea cu cinci minute inaintea celorlalti.
Nu stiu dacă am reusit în cinci minute, sau într-o viată, cert este că acum pot să spun, care frunză bate, vântul când nu bate, pot să spun de ce aleargă sarea-n pâine cum aleargă azi spre mâine, de ce acul trage ata, de ce timpul trage viata, de ce cântă vinu-n cană si plânge cutitu-n rană, de ce dealul s-a lungit si cucul cântă neplătit, sunt atât de multi „de ce”, că nu-i loc si „pentru ce”.
Eeeei, dar să nu uit că de atunci aveam nu numai pe buze, ci si în inimă si suflet trei cuvinte ce derivau unul din altul, cu o legătura extraordinară, tară, tărână, tăran! Nu am pretentia să demonstrez că pot scrie... academic, si nici că eu am descoperit roata, mersul pe jos si apa caldă si încerc să fac pe desteptul. De altfel nu este nici locul si nici subiectul nu-mi dă voie să fac acest lucru! M-as îndepărta foarte mult de esentă care, în acest caz, este atât de simplă încât îmi vine să dau cu căciula de pământ ca olteanul si să mă scutur precum căteaua vâlceanului după ce trecu Oltul, legată fiind de cărută, zicând... o făcui si pe asta! Legătura de care vorbeam mai înainte, dintre acesti termeni, ne întoarce de fiecare dată, la origini, si nu-mi vine altceva în minte decât sfânta taină a botezului când, înainte de a intra în biserică, pruncul este asezat în fata lăcasului sfânt, pe iarbă, sau pe pământul gol, dacă se poate, în pielea goală, moment în care este lepădat de Satană. Cel putin în sudul Olteniei asa se face.
Poate de aici si expresia oltenilor, atunci când se întălnesc si vor să se cunoască, mai ales la târg, „de unde esti de pământ, vere?”
Păi de unde să fie „vărul”, dacă nu de acolo de unde se se dă ora exactă a Facerii Lumii,acolo unde pântul se ridică la cer, a rugăciune iar cerul coboară la el a împăcăciune, pe Drumul Robilor decuseară si până la Luceafărul de dimineată.
Uitai să vă spui, desi o stiati, am fost hărăziti de Dumnezeu să avem un Luceafăr al nostru si numai al nostru, să ne bucurăm de el si să spunem lumii că stim să vorbim cu dumnezeirea prin mostenirea spirituală ne ne-a dat-o s-o avem, nu s-o uităm.
|
Marin Trască 10/22/2013 |
Contact: |
|
|
