Ion Vinea: profetii despre trecut
Ion Vinea, Opere, vol. IX, Publicistica: 1932-1934, editie critica, note si comentarii de Elena Zaharia-Filipas si Magdalena Raduta, Bucuresti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 565 p.
Initiata în 1984, seria „Opere“ Ion Vinea, îngrijita de Elena Zaharia-Filipas, a ajuns la al IX-lea volum. Din pacate, editiile stiintifice, lucrari de patrimoniu, beneficiaza de finantare de la stat rareori (si atunci, nu integral). De aceea, întinderea acestui proiect pe aproape trei decenii nu trebuie sa mire. Ar fi drept sa vedem o performanta chiar si ambitia de a-l continua, în pofida conditiilor nefavorabile. Câteodata, cautarea unei institutii binevoitoare în sprijinirea publicarii dovedeste ca întârzierile nu-si gasesc cauzele neaparat în ritmul de lucru. Desi, evident, munca se deruleaza încet, adica minutios.
Putini îsi doresc sa preia stafeta. Îi mentionez pe înca tinerii cercetatori de la Institutul de Istorie si Teorie Literara
„G. Calinescu“ din Capitala: Cristina Balinte, Petrus Costea, Bogdan si Ana-Maria Dascalu, Alexandru Farcas, Oana Safta si Oana Soare. Dar nu pofta de a învata lipseste, ci rasplata, invers proportionala cu efortul depus. Ma bucura faptul ca înca o persoana cu pregatire excelenta – Magdalena Raduta –, poate prea retrasa din spatiul publicistic pentru marele ei potential, îsi face ucenicia. Prezenta ei va conta enorm, dat fiind ca, dupa calculele mele, urmeaza cel putin cinci volume, aferente intervalului 1935-1947. Or, tin sa precizez, integrala Vinea nu merita lasata de izbeliste.
Poate ca nu prezinta un mare interes, stiind ca filologia ramâne disciplina preocupata de maruntisuri si, uneori, de scriitori marunti – iar deocamdata Ion Vinea nu sta nici macar în anticamera canonului. Atitudinea avangardista – printre primele din spatiul românesc – si longevitatea la directia „Contimporanului“ l-ar aseza în categoria razvratitilor. Totusi, nu s-a numarat printre centrele de putere ale „modernismului extremist“ (E. Lovinescu), spre deosebire de Sasa Pana, Ilarie Voronca si Geo Bogza. De altfel, nici avangardistii nu l-au pretuit. Prezenta intensa în spatiul public si transformarea propriei reviste într-o institutie mainstream l-au îndepartat de tipologia ortodoxa a stângii literare. Poeziile lui puteau trece drept revolutionare doar în raport cu samanatorismul si simbolismul. Autorul ramâne exemplar pentru eticheta consacrata de Ion Pop în „Avangardismul poetic românesc“ (1969).
Criza economica si politica
S-ar putea ca publicistica sa devina, pe masura editarii, partea durabila a activitatii lui. În primul rând, pentru ca articolele din „Facla“ arata ca adevaratii democrati se afla totdeauna în opozitie. Scoala de gazetarie interbelica ne învata ca „obiectivitatea“, „echidistanta“ si „deontologia“, molfaite inutil de vreo zece ani în presa româneasca, echivaleaza cu denuntarea abuzurilor. Astfel, ne edificam asupra întelegerii sintagmei „a patra putere în stat“, impusa de diplomatul scotian David Urquhart. În al doilea rând, pentru ca stabileste demarcatia clara între politica si politicianism: prima îi apartine cetateanului nepartizan; a doua îi caracterizeaza pe membri de partid, parlamentari si ministri. În al treilea rând, pentru ca semnaleaza nonsensul notiunii de „apolitism“.
Ca atare, atitudinea civica manifestata de Ion Vinea ne da încredere ca editorialele despre faptele zilei, redactate de literati, nu înseamna abandonarea operei, ci un fenomen normal. Ramâne însa constant esecul umanistilor la conducerea tarii: „Profesorul e un individ galben si neras, cu umbrela gaurita si tocurile stâlcite, fugind dupa tramvaiul cu cai de altadata. Ciocoii si slugile lor nu-l vor întelege într-altfel. (…) Înfrângerea d-lui N. Iorga înseamna, din nefericire, o noua compromitere a elementului intelectual, în actiune pozitiva, pe teren practic. Înseamna recocotarea pseudocarturarului de cluburi, a specialistului buchisit si a contabilului prezbit din cercurile de studii ale partidelor… Înseamna revansa demagogului sordid si agentului electoral avinat si mercenar dinlauntrul razei de 500 de metri.// …De aceea, unul dintre principalele defecte ale d-lui Iorga a fost si este barba“ („Guvernul e mai tare ca oricând“, din 1932, p. 19). Demonstratia falacioasa a jurnalistului se încheie în spiritul fiziologiilor. Totodata, pamfletul explica diferenta între implicarea în gândirea politica si asumarea rolului suprem de decizie.
Interventiile lui Ion Vinea ne conving de identitatea între criza economica interbelica (cu vârful în România anilor 1931-1933) si cea actuala. Discursul abordeaza aceleasi teme în aceleasi modalitati retorice: „tranzitie“, „specialisti“, „competente“, „oligarhi“, „ciocoi“, „contracte frauduloase“, „guvernare iresponsabila“, „concedierile din aparatul de stat“. Inventarul precedent sustine ipoteza ca stilul publicistic si-a conservat perceptia pasoptista. Dezbaterile inflamate se poarta în jurul restrângerii cheltuielilor bugetare. Or, pare ca mintea unora a stagnat la nivelul masurilor de presupusa solidarizare nationla din timpul domniei lui Carol al II-lea. În loc sa stimuleze consumul, prim-ministrii au consumat resursele financiare ale bugetarilor. Historia magistra vitae? Aiurea: „Functionarii publici sunt astfel constrânsi la un nou sacrificiu. Este al treilea pe care îl fac în sensul acesta. Si salariile lor au fost, astfel, reduse de la prima curba pe care au suferit-o cu exact cincizeci si cinci de procente. Viata însa, în ultimii trei ani de când a început retezarea salariilor, nu s-a redus nici pe departe într-o egala proportie“ („Scaderea salariilor functionarilor publici“, din 1933, p. 223).
Luarile de pozitie în diverse chestiuni stringente înlatura fictiunea compensatoare brodata în jurul epocii dintre cele doua razboaie mondiale. Daca socotim câti presedinti ai Consiliului de Ministri a avut România din 27 septembrie 1919 (Arthur Vaitoianu) pâna în 4 septembrie 1940 (Ion Gigurtu), vom observa ca niciunul nu a rezistat patru ani. Care stabilitate, de vreme ce, dupa 1989, România nu a egalat înca numarul sefilor de Cabinet atins pâna la numirea în functie a lui Ion Antonescu? Sigur, nu avem înca autostrazi, dar mai bine un drum cu gauri în asfalt decât unul cu pietris. Cât despre „coabitare“ – formula politicianista penibila, în situatia unei majoritati demne de Blocul Partidelor Democratice (1946) – notiunea le era necunoscuta extremistilor de dreapta, catalogati, nu fara ironie prosocialista, drept „pseudofascisti“, luând în seama detaliul ca, la Brasov, se formase un comando nazist („Trupe straine pe teritoriul României“, din 1933, p. 270). Iluzia citadelei democratice piere asediata de razboiul civil, început în campania electorala din 1933: „Miscari anarhice au izbucnit în tara. Politia si jandarmeria s-au încaierat cu Garzile de Fier. La Iasi au avut loc adevarate lupte de strada si devastarile gardiste au luat proportii de progrom. Ai impresia ca paznicii ordinei activeaza cu multa delicateta si codire în apararea ei“ („Neputinta si fatarnicie“, p. 344). Probabil, legionarii s-au încadrat în lungul sir al formelor fara fond. Numai ca, în actiunile lor, nu au folosit gloante oarbe.
Revizionismul
În momente când sucul gastric diminua procesele cognitive ale populatiei, Ion Vinea si-a pastrat limpezimea judecatilor. Iminenta izbucnire a conflagratiei planetare constituie principala preocupare a gazetarului referitoare la politica externa. Panica lui vizionara a stârnit, în opinia publica româneasca, zgomotul ziarului aruncat la cosul de gunoi. Observând retrospectiv acalmia diplomatilor nostri interbelici, toropiti de Tratatul de Pace de la Versailles si de himera francezilor garanti, nu mai surprinde certitudinea, creata dupa 23 august 1944, ca regimul parlamentar nu va fi amenintat gratie regelui si ca, într-un târziu, va aparea aviatia americana eliberatoare. Lipsa de tact în raporturile cu vecinul de la Rasarit ne-a expediat în zona de influenta comunista. Sa asteptam sa ne ajute, din propria initiativa, marile democratii Occidentale – înmuierea posmagilor în apa: „Ungaria e înarmata pâna în dinti. Suntem principalul obiectiv al fortelor maghiare, stapânite si obnubilate de o oligarhie agresiva, a carei politica de revendicari teritoriale se bizuie pe faptul ca spatele României, la Dunare si mai ales la Nistru, este descoperit. Fata de U.R.S.S. si în contrast cu Polonia si Franta, am facut si facem înca tot posibilul pentru a ne asigura dusmania ei în cazul unui conflict armat, din nefericire din ce în ce mai inevitabil, cu Ungaria. Si ca un lux al inconstientei, ca o exuberanta a nebuniei ucigase, ne aplicam, metodic, la pierderea, una câte una, a simpatiilor si a aliantelor de pâna acum“ („…Dupa cincisprezece ani“, din 1932, p. 171).
Clarviziunea editorialistului ne înspaimânta. Noi, de la criza rachetelor din Cuba (1962), ne-am obisnuit cu primejdia conflictelor armate devastatoare. Oarecum, bombardamentele, atacurile separatiste si atentatele criminale au devenit una dintre constantele vietii. Tin minte ca, în 2003, asteptam subiectele la olimpiada judeteana de istorie, când profesorii supraveghetori ne-au anuntat ca Irakul a fost atacat de SUA. E clar ca ni s-a insuflat educatia masacrelor. Le privim ca pe show-uri. În urma cu 80 de ani, teroarea razboiului din perioada 1914-1918 capatase valoare profilactica: „Hitler e însa o primejdie mondiala. E o fagaduinta de razboi. Fiindca dupa ce va birui în alegeri, dupa ce va dizolva organizatiile clandestine comuniste, dupa ce va distruge opozitia socialista si democratica se va gasi, nas în nas, cu somajul, criza si saracia. Si atunci, în loc de pâine si jocuri va trebui sa ofere plebei sânge si jucarii: coridorul Dantzig, Anschlussul, Eupen si Malmedy, Schleswig si Holsteian, Alsacia si Lorena.// … În ziua aceea, mai apropiata decât se crede, taranii de la Dunare vor fi nevoiti sa-si ia pusca si ranita si sa plece la Tisa si sa-si apere tara“ („Între Hitler si Mussolini“, p. 258).
Nimeni nu e profet în tara lui, desi Ion Vinea nu a gresit niciuna dintre predictiile de mai sus.
|
George Neagoe 6/27/2013 |
Contact: |
|
|
