163 de ani de la nasterea lui Eminescu
„Suntem români, vrem să rămânem români si cerem egală îndreptătire a natiunii noastre”
M.Eminescu
Mihai Eminescu a bucurat natia noastră cu doar 39 ani de viată, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzică”.
Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligentă, ajutată de o foarte bună memorie.
Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de măsura noastră. Si măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometati.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibilă explicatie este aceea că în secolul al XIX-lea speranta de viată depăsea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.
A urmat scoala primară la Cernăuti, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuti, singura institutie de învătământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.
Se înfiintează curând o catedră de română si este ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernăuti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge să-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
Între16-19 ani călătoreste din Cernăuti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitătile românesti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăti, frecventează cu mult interes biblioteca Universitătii, având o sete nepotolită de lectură. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
Se întoarce în tară si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondentă cu Titu Maiorescu care îi propunea să-si obtină de urgentă doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursă cu conditia să-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre fratii săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în tară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A făcut ordine în Bibliotecă si a îmbogătit-o cu manuscrise si cărti vechi românesti. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturală înfiintată la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale - Veronica Micle, scriind multe poezii.
La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Sutu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleacă la Iasi, la Bai lângă Odessa, revine în tară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveste, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamt. În decembrie 1888 pleacă la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleacă amândoi la Bucuresti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică si în februarie 1889 se reîmbolnăveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa părintească si prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Fac o paranteză amintind că numele de „Bucovina” provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu O, rămâi scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i sopteste: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi...” Copilăria este pierdută si poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”
Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiinţei umane.
La începuturile vietii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorinta, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des si altele.
Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii să răsară/ Si să-mi cadă lin pe piept…” si în poezia Lasă-ti lumea, în care natura se însufleteste alături de cei doi îndrăgostiti: „Lasă-ti lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ti-ai da viata toată,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rătăceste/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Si afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înăltimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceată/ Varsă apelor văpaie,/ Si te află strânsă-n brate/ Dulce dragoste bălaie.”
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor săi, constient de societatea nedreaptă în care îsi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntări. Codrul nu mai are bogătia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parcă stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-si pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ti-l leagă,/ Încât să n-o mai poti uita/ Viata ta întreagă.[…] Dispar si ceruri si pământ/ Si pieptul tău se bate,/ Si totu-atârnă de-un cuvânt/ Soptit pe jumătate./ Te urmăreste săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
Poetul simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul…: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Si cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! [...] Si poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”
Pasiuni si despărtiri, poetul devine dezamăgit si dezamăgirea a dat limbii românesti o capodoperă – Luceafărul, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renuntă, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
În Grădina Copou din Iasi se află Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndrăgostitilor”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus. Marele poet a căutat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
Eminescu a scris si Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înaltă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Si pururea fecioară/ Marie!”
Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înaltă-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie".
S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalitătile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influentată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar si de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă).
Să amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distante foarte mari, de milioane de ani lumină, desi ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
„La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”
Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situatiei în care se afla tara.
Încă de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/
Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor şef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
Cu ocazia Sărbătorii de la Iaşi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său, Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…”
După ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viată - profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu - a încercat să deslusească misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste că Eminescu era incomod si trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Si mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii - francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, o psihoză maniaco-depresivă, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în constiinta publică drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Aliantă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre mărturia acelui frizer, ea fiind publicată în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorată cu bună stiintă.
Scriitorul ne mai aduce la cunostintă că Vlahută l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahută, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere şi-a împreunat mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, a oftat din adânc şi a repetat rar, cu un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!”
O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l întelegem si să-l iubim pe Eminescu al nostru!
Raleigh NC, SUA
|
Vavila Popovici 1/14/2013 |
Contact: |
|
|
