Cruci si răscruci în agricultura românească
Nicăieri în lume, într-o economie echilibrată, agricultura nu este pe post de cenusăreasă. Dimpotrivă, în absolut toate tările dezvoltate (SUA, Germania, Olanda, Danemarca, Italia, Franta etc.), agricultura beneficiază în mod firesc de toate avantajele mecanizării si automatizării, chiar dacă pe ici, pe colo (prin părtile esentiale) se comit excese devenite deja o regulă (ex. chimizarea), în vederea sporirii productiei la hectar, implicit a profiturilor obtinute de producători.
Dar cum totul până la urmă se întoarce împotriva omului nestiutor, sau – dimpotrivă – prea stiutor (specialistii, cercetătorii), care îndrăzneste să violeze resorturile intime ale naturii-mamă, iată că tot la occidentali (ei sunt cei mai afectati) campania de conservare a naturii, ridicată la rangul de politică de stat, precum si cea de producere a alimentelor ecologice, a devenit o realitate tot mai pregnantă.
Cauza este atât de intim legată de logica elementară, încât te minunezi cum de unele companii suprainconstiente ignoră un fapt de-o asemenea importantă pentru omul din totdeauna si de pretutindeni – cum că el nu poate exista decât ca parte vie si activă din organismul generos al mamei natura!
Cum stau lucrurile la acest capitol în România? Agricultura românească este pe post de cenusăreasă din simplul motiv că toate compartimentele economiei nationale postdecembriste sunt praf si...cenusă. Altfel spus, cam la toate capitolele vitale ale unei economii dinamice stăm mai prost ca în perioada ultradirijismului antedecembrist, când atâtea fabrici si uzine lucrau în pierdere, iar recoltele erau adunate de pe câmpuri cu ajutorul elevilor, studentilor si militarilor.
Dar se producea, si oricât au fost pe-atunci recoltele de slabe, România n-a fost niciodată obligată să importe cantităti masive de alimente, asa cum s-a întâmplat în toată perioada postdecembristă, când circa 70% din hrana românilor este cumpărată din străinătate pe bani grei.
E drept că altele sunt pretentiile românilor din zilele noastre în comparatie cu grosul românilor din perioada antedecembristă, cărora li se lua mîncarea de la gură pentru ca tara să-si atingă orgoliosul si în acelasi timp inumanul tel fixat de Ceausescu – plata integrală a datoriilor contractate, numai prin încasările din vânzarea produselor agricole! Dar tot atât de adevărat este că pe-atunci nu vedeai milioane de hectare de pământ lăsate în paragină, că terenurile arabile expuse la secetă (îndeosebi Bărăganul) erau irigate si că perdelele de pădure pentru protectia culturilor si a asezărilor de la ses erau extinse, nicidecum măcelărite ca în acesti ani de libertate asimilată cu libertinajul, când e atâta nevoie de ele după ce aproape toate pădurile au fost tăiate de multimea fără număr a tâlharilor mari si mici.
Apoi că sănătatea mediului ambiant este pusă la noi în discutie cu o condamnabilă întârziere si îngăduintă, desi pretutindeni în România apele si solul sunt grav infestate, iar pădurile (câte au mai rămas) în continuare decimate într-un ritm dement comparativ cu ritmul de melc al reîmpăduririlor...
Sigur, partea cea mai mare de vină pentru această stare alarmantă de lucruri revine institutiilor si factorilor decizionali, care, atunci când nu sunt corupti pe fată, favorizează aceste fapte criminale printr-o nepermisă indiferentă si tolerantă fată de hoti.
N.B.Se stiu nenumărate cazuri când pădurarii si brigadierii actionează mână în mână cu hotii, cărora – fireste, contra cost – le impun de unde să taie si, mai ales, cum să taie. Adică să nu rămână nici cea mai mică urmă la locul faptei. Căci spun ei ca un fel de justificare: „Dacă cei mari fură milioane de euro si nimeni nu-i ia la rost, întrucât corb la corb nu-si scoate ochii, noi o facem pentru ca să avem din ce să trăim...” Si o fac cu atâta pricepere, încât, la fel ca vamesii, nici paznicii pădurilor nu sunt muritori de foame, chiar dacă au ghinionul să-si piardă slujbele.
Dar la fel de adevărat este că celălalt coeficient de vină revine zonei de inconstientă a cetătenilor, pusi cu orice chip pe căpătuială, indiferent dacă aceasta este meschină, ori certată la cutite cu bunul simt.
Cum altfel se explică disparitia atâtor livezi frumoase? În loc să le îngrijească si să planteze puieti pe toate dealurile golase, asa zisii gospodari postdecembristi pur si simplu au dat iama în pomii fructiferi si i-au transformat în lemne de foc. Iar acuma când muntii si dealurile sunt rase ca-n palmă, nu cred că-i potrivit să ne mirăm ba de furia ploilor si viiturilor, ba de cea a vânturilor si nămetilor...
Nu trebuie să fii specialist ca să-ti dai seama că cea mai mare bogătie a României este pământul asa cum ni l-a dat Dumnezeu, pământ bun de uns pe pâine în faimoasele noastre grânare din perioada interbelică, si că agricultura este magica pârghie prin care românii se pot sălta din mizerie, îndeosebi dacă tot mai multi dintre ei se vor axa pe producerea de alimente ecologice, nu doar pentru consumul intern (sursă garantată de sănătate pentru consumatori), ci si pentru export (sursă aproape inepuizabilă de valută pentru producători si tară, acuma când cererea de asemenea alimente este în continuă crestere, iar preturile urmează aceeasi curbă crescătoare).
Sighetul Marmatiei / ian 2013
|
George Petrovai 1/6/2013 |
Contact: |
|
|
