Sublinieri ; Memorie
Toată luma e prinsă de politică, iar eu m-am săturat de ea ca de mere pădurete !
Si de ce să n-o spun ; mă tot frământ să scriu ceva destept si constat că nu merge, mă poticnesc în gânduri oarecare, cele care ne miscă în directiile cunoscute ale rutinei si care, evident, n-au nimic semnificativ de zis.
Să vedem !
Mai întâi, a venit primăvara, cam colturoasă, e drept, dar iarba e verde – eh, stiu că o să mă trageti de mânecă si o să mă corectati amintindu-mi că a fost verde cam toată iarna, dar regret, vă contrazic, asta a fost fenomen local că « around » zăpada si-a făcut datoria - violetele mi-au colorat toată curtea, zambilele se cam chinuie ele dar înfloresc, bujorul mă cam sperie cu viteza cresterii, doamne fereste de câteva nopti cu minus si toată splendoarea aia din Mai se duce pe apa sâmbetii…mă rog, a venit primăvara !
Pe urmă, suntem la un pas de Paste si să nu-mi spuneti ca nu ati intrat în febra pregătirilor, e drept, diferite cumva de ceea ce stiam, stim, dar nu prea mai îndrăsnim să ne aducem aminte ; o boare nostalgică ne tine în chingile timpului rătăcit undeva în colturi memorice si atunci evitând redeschiderea lor trebăluim în ritmuri învătate care pe unde ne aflăm : cumpărăm cozonacii si pasca de la Saveta ori Amadeus, căutăm mielul prin toate supermarketurile doar l-om găsi ceva mai ieftin - si nu scap ocazia să revizitez vremea aia când a căuta îsi pierduse sensul iniial devenind a spera (sîc ! ) - cumpărăm vopsea de ouă de la greci că trebuie să fie cea mai bună, doar ei sunt ortodoxi vechi, stiu bine cât de important este să avem ouăle rosu aprins, ne învităm reciproc, ne congratulăm reciproc si, gata, lăsăm timpul să curgă.
Eh, ca si cum am putea !
Avem noi intentia aia ascunsă de a-i suspenda, măcar pentru o clipă, miscarea asta continuă, dar ideea fiind absurdă ne resemnăm în a-l accepta asa cum e si doar punem la păstrare ceea ce suntem în stare a păstra, în felul acesta ne amăgim cu ideea că ne înscriem constienti în clipa pe care ne-o acordă.
Ori poate-i chiar asa, dar costă !
Nică venea mai totdeauna însotit de Anca dar si de sacosa lui, nelipsită adiacentă din care aflam căte o pagină din manuscrisele lui, cărbune si culori aruncate alandala – că, în fond, ce-ti trebuie ordinea când mintea se frământă în dezordinea unor gânduri a căror ordine numai tu o stii –câte o schită care ne lăsa cu gura căscată si câte si mai câte or fi fost acolo, pentru că niciodată n-o descărca asa cum îsi descărca gândurile.
Oamenii, oamenii pe care i-am dori cumva nemuritori sunt cei care ne dau iluzia stopării timpului, asezarea lor în memorie este tocmai încercarea asta absurdă de a ne strecura în nemurire : « Nu se poate, zicea Nică, doamna aia dulce, plină de viată, desteaptă, incredibil de placută, a murit ? » si Mimi, prietena mea de-o viată se materializa, se materializează, de fapt, doar gândind la cuvintele lui...imaginea păsirii peste prag cu nelipsita pălărie de paie pe care precis o pretuia numai el stiind de ce, era semnul deschiderii către o lume în care el intra cu usurinta si ne accepta să-l însotim ...clipe revenind cu insistenta obsesiilor, doar asa ca să zicem : nu se poate să fi murit Nică !
Eee ! Sigur că se poate !
În ianuarie ar fi avut 77 de ani si, cum avea un car de planuri de definitivat, o clae de gănduri chinuitoare pe care trebuia să le pună în ordine si mai ales o furioasă dorintă de a continua, s-ar fi uitat în oglindă verificând-si ridurile, barba albă si puterea ochilor, regretând numai slăbirea puterilor în a tine chainsaw-ul ori toporul doar pentru a pune piatra si lemnul « la pământ » ...acolo, stia el ce trebuia să facă.
Sigur că stia !
A stiut
« Vreme trece, vreme vine » zice poetul lui, cel cu care a dialogat reverentios dar si decis croindu-i chipul în ritmurile Glossei si nu-i deloc absurd să ni-i închipuim continuindu-si comunicarea, ba chiar stim .
|
Maria Cecilia Nicu 4/17/2012 |
Contact: |
|
|
