Despre intelectuali
Comunismul a creat acel odios sistem al securitătii în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român. Modalitățile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestări, anchete, torturi, condamnări, continuând cu teroarea psihologică - organizarea unei formidabile rețele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenințări, santaj si încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic si administrativ. Au fost întemnițati, ucisi în închisori si lagăre de muncă sute de mii de deținuți politici, oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale si profesionale, printre care foarte multi intelectuali, asa-zisa cremă a intelectualitătii românesti.
Au avut loc persecuții religioase, manifestate prin lichidarea fizică sau aruncarea în temniță a preoților si credinciosilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcasurilor de cult, precum si propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenți ai Securității.
Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist față de intelectuali: Trebuie să luăm intelectualitatea s-o educăm, s-o ajutăm să-si revizuiască cunostințele, pozițiile, s-o transformăm cu încetul, cu răbdare. Iar cei care nu dovedesc atasament față de noua societate, să fie aspru pedepsiți. Cine sunt cu manifestări dusmănoase trebuie adusi pe ring, boxați bine, făcuți knock out si eliminați.
Nicolae Ceausescu nu uita să sublinieze în repetatele sale discursuri, că intelectualii, studenții, funcționarii erau pături ce trăiesc din munca celorlalți".
Revolutia Română din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de stradă si demonstratii care au dus la sfârsitul regimului comunist din tara noastră si la căderea lui Nicolae Ceausescu. România a fost singura tară din blocul estic care a trecut la democratie printr-o revolutie violentă, în care conducătorii comunisti au fost executati. Tinerii din toate orasele tării au iesit pe atunci în stradă si au strigat Libertate!. Au fost mii de răniti si morti. După revolutie, tinerii rămasi în viată păstrau speranta în sufletele lor. Abia iesiti din matca universitătilor, îsi căutau un drum drept, dar care era greu de găsit. În 1990 si 1991 au fost sase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din Bucuresti fiind cea mai sângeroasă si mai brutală, când fortele de ordine, sustinute de mineri, au intervenit folosind violenta împotriva protestatarilor din Piata Universitătii si a populatiei civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se păreau minerilor a fi intelectuali (după fizic sau îmbrăcăminte), au fost bătuti în plină stradă, unii amenintati chiar cu moartea. Mineriadele au făcut ca tinerii să-si vadă umbrit viitorul si pe multi, aceste mineriade i-au alungat din tară. Încă o dată, prin plecarea tinerilor, tara a pierdut din fortele sale si s-a făcut loc parvenitilor de tot felul să acceadă la putere si să ocupe functii în conducerea institutiilor. Putinii intelectuali rămasi au început să se lovească între ei, instigati de forte malefice. Si la această dată ne găsim în aceeasi situatie, intelectualii sunt centrifugati spre marginea societătii si provocati a se duela între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste tării pseudo - intelectuali -, acestia manifestând o atitudine nonsalantă, lipsă de bun simt si decentă, folosind un vocabular vulgar, în numele libertătii de exprimare. În spațiul politic s-a întronat ura si răzbunarea, mai nou otevizarea tulbură mintile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringoladă, amenintând ordinea pentru care mai luptă unii politicieni bine intentionati.
Faptic, în spitale medicii sunt bătuti de către pacienti, în scoli profesorii sunt bătuti de elevi, în biserici se intră cu ranga, despre preoti, biserică si credintă se scriu articole defăimătoare; unii intelectuali sunt criticati, scuipati, din nou auzindu-se neroada lozincă de după revolutie: Noi muncim, un gândim!, lozincă preluată din comunism si fluturată în timpul mineriadelor! Cum adică? Orice muncă include o gândire; nu poti executa o muncă fără să gândesti, fără să-ti folosesti mintea. Doar nu suntem nici roboti si nici slugi ai instinctelor! Si, de asemenea, orice om care gândeste, poate trece la actiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândeste si munceste. Cu cât se gândeste mai mult la ceva, cu atât mai puternică este emoția si creste probabilitatea ca gândul să se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fără a ne pune gândirea la contributie, cum vom reusi să tinem pasul concurentei de la nivel european si international în toate domeniile? Cine va executa activităti de inovare si în ce mod? Intelectualii, prin chiar definiția termenului, sunt cei interesati de tot ce se poate adăuga cunoasterii lor, abordează problemele totdeauna din perspective noi. În Dictionarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică si lucrează în domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc..
Constantin Noica demonstrează în Jurnalul de idei, că a gândi înseamnă a spune că asta nu e asta, iar actul de a spune că asta nu e asta - argumentat desigur - spre deosebire de animal pentru care asta e asta, dă gândirea si astfel începutul logicului. Filozoful Nae Ionescu în Cursuri de Metafizică explică cuvântul gândit: atunci când cineva gândeste un lucru înseamnă că are un continut de constiintă; dar a gândi un lucru, nu înseamnă că el este si cunoscut: Eu pot să gândesc un lucru fără să-l cunosc. A cunoaste un lucru înseamnă ceva mai mult, înseamnă întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în acelasi timp înseamnă a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie să-i aplic cele două operatiuni fundamentale carteziene: claritatea si distinctia. Ca o concluzie, nu trebuie făcută confuzia între a gândi si a cunoaste, dar pentru ca ceva să fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.
Prostimea, mahalagii (fiindcă, Doamne, societatea este pestrită!), ies în fată si ponegresc si defăimează personalitătile culturale ale tării, tot în numele asa zisei democratii. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare că se repetă greseala din comunism, se încearcă distrugerea intelectualitătii românesti! Si pe atunci ca si acum, intelectualii, au fost si sunt considerati dusmani ai poporului. Vrem să ne întoarcem în vremurile de tristă amintire si să înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregătire si nivel ridicat de constiintă, cu oameni fără pregătire specială si cultură? Eu una cred, (sigur că părerea mea prea putin contează, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevărul, acum îl poti spune, dar nu interesează pe nimeni!), că oamenii de valoare ar trebui căutati, găsiti si respectati. Lor trebuie să li se acorde încrederea maximă, fiindcă nu degeaba au învătat ani de zile în scoli (cei care au făcut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism si dăruire în viată, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat să aducă picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli si scăpându-i de moarte, instruindu-le copiii în scoli, scotând frumosul în evidentă prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine să cerem mai mult decât de la acesti oameni instruiti, dăruiti umanitătii nu pentru a-si realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trăiri sufletesti? Sunt convinsă că atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu dăruire, responsabili pentru ceea ce se întâmplă în tară - pentru că esti cu atât mai responsabil cu cât înțelegi mai mult - se va putea realiza progresul.
Un teolog, doctor în stiinte, semna un articol despre intelectuali si fără a da o denumire termenului de intelectual, arăta ce întelege el prin denumirea de intelectual, începând să-i critice: La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic
bun. Într-o societate pe care nu o pot influenta negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe să-l facă), intelectualii sunt niste inutilităti costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, dacă e vorba să-l definim după studii si diplome, nu? Într-adevăr, nu întotdeauna diplomele certifică intelectualul!
Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitătii din Bucuresti, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dădea exemple de definitii ale intelectualului, din care am retinut: În Dicționarul Enciclopedic Cartea românească din 1931, I.A. Candrea defineste intelectualul ca persoană care si-a cultivat mintea si se serveste numai de inteligență spre a judeca lucrurile; dicționarele franțuzesti definesc intelectualul ca individ care se apleacă asupra activităților intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregătire instituțională, în practică văzându-se ca fiind o persoană implicată în viața culturală si politică; dicționarele din engleză definesc intelectualul ca o persoană cu un intelect dezvoltat. Mai precizează că în perioada comunistă definițiile au fost înlocuite cu un sens marxist în variantă pur administrativă intelectualitatea fiind o pătură socială iar intelectualul o persoană care a urmat studii superioare. Adevărat, noi stim cum se obtineau diplomele de studii superioare în perioada comunistă si cea post-comunistă, când un absolvent de facultate nu stia uneori să facă o cerere, nu stia să scrie, sau să se exprime corect româneste. Aceasta nu era si nici nu poate fi cu adevărat o intelectualitate, ci un produs pe bandă rulantă, cum bine spunea cineva.
Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol Despre luciditate si intelectualitate precizează că a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate, ci înseamnă, în primul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveste esențialul, a ceea ce se întâmplă în jurul său, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. Nu foamea si frigul ne va ucide, si nici frica sau lasitatea, ci prostia
mai spune dumneaei. Si Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenesti: Două lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers nu sunt asa de sigur.
În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: Stiu că termenii trebuie să includă cultură, stiintă de carte, rafinament, generozitate, noblete înnăscută, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândesti la oameni cu astfel de calităti, ti se pare si mai monstruoasă ura lumii românesti împotriva intelectualilor si... filozofilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât acestia sunt din ce în ce mai putini. O definitie frumoasă si un adevăr trist!
Adevăratul intelectual trebuie să fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare si bine definite, în baza cărora actionează, constient fiind de răspunderea pe care o are pentru viitorul tării. Unii sunt de părere că despre un om nu se poate spune că este intelectual în timpul vieții lui, ci doar când si-a asumat datoria si misiunea de intelectual până la capăt, deoarece timpurile în derularea lor au arătat, spre regretul nostru, că unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neasteptate, care au mers de la acomodarea căldută, până la pactizarea totală cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea că în viată trebuie să stii când poti să faci fată unor situatii si când este mai bine să nu te implici. De aici se poate deduce motivatia tăcerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicării a însemnat prudentă, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lasitate; prudentă care însemna adevăratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.
În prezent, societatea trebuie să le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindcă nu cred că avem timp să asteptăm o viată! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calitătilor mai sus enumerate, cu energia si dragostea lor de tară, si tinând cont de întelepciunea oamenilor mai în vârstă, pot salva România.
Si nu orice fel de intelectual, ci intelectualul crestin care este prin excelență un om pentru alții, intelectul său fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divină a celui îndrăgostit de cunoastere, având menirea de a fi un sacerdotum creationis pentru realizarea armoniei în jurul său.
Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor crestin-ortodox, tânăr teolog fiind, simțise că secolul XX se îndepărta de Evanghelie, că asa-zisii oameni de cultură nu mai voiau să audă de viață intelectuală bisericească. În 1913, Crainic afirma că un intelectual crestin nu trebuie să scape niciodată prilejul de a pune față în față lucrurile cele vechi ale credinței cu cele noi ale civilizației, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizații si de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele si introducând în viața modernă curentul viu si înviorător al credinței si moralei.
Dumitru Stăniloae (1903-1993) observase si el că intelectualitatea română s-a îndepărtat de credința poporului: Trebuie să sfârsim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru.
Ne aflăm într-o perioadă grea pentru tară si rolul, în primul rând al intelectualilor, este să-si concentreze toate fortele pentru iesirea cu bine din această perioadă, să se angajeze în politică, să dea dovadă de demnitate, de viziune clară, fiindcă asa cum spunea, după câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecărui om înseamnă politică. Extrapolând, putem spune că destinul fiecărui popor înseamnă politică
bună sau gresită!
Raleigh, North Carolina
|
Vavila Popovici 4/16/2012 |
Contact: |
|
|
