Cărarea pierdută
Am pierdut o rimă în primăvara asta
când mi-ai aruncat printre amintiri năpasta
si am văzut cărarea unde împreună
am plâns cuvinte triste sub clarul de lună.
Si îmi spuneai odată cuvinte care tac,
cerându-mi statuia de iubire să o fac,
apoi ai pus în certificatul meu de domn
si somnul fără vise si vise fără somn.
Dar degeaba mai vrem să ascundem simptome
în viitorul ce va alunga fantome,
eu mă ascund în nordul noptilor polare
însă tu obosesti nisipul stând la soare.
Nu-ntelegi c-ai făcut bogată doar o clipă,
astăzi uitată între umbre si risipă
si pe cărarea pierdută în flori albastre
ai dărâmat o statuie printre dezastre.
Poteca greierilor
Norii uitati pe-o lumină destrămată,
prin visele din privirile vecine,
au adus un zbucium unui gând uitat
în teama eventualelor răspunsuri.
Noi nu colectionăm paginile triste,
dorim adevărul dincolo de minciuni
si strigătele toate devin tăcerea
ascunsă-n emotiile petalelor.
Luna vrea să ascundă întunericul
pus în noapte de mistere anonime
ce nu adoră nasterea bucuriei,
dar fără lumină nu vezi spânzuratii.
Numai soarele încălzeste iubirea,
iar cu flăcări se naste numai cenusa,
asa că stau pe poteca greierilor
sub acordul corului de privighetori.
O călătorie
Erai tristă cu inima plângând în tăcere,
nimeni nu-ti vedea a suspinului adiere,
pe chipul de femeie ce-l tineai o comoară
ai deschis fereastra spre uitarea de afară.
Spuneai uneori că esti o fântână adâncă,
cu un izvor adormit părăsit într-o stâncă
si cauti un strop de bucurie în univers
cu idei pe-un amalgam de vise puse în vers.
Uitată într-o primăvară când frunza creste
erai dezamăgită de-un crin ce nu-nfloreste
si-ai visat un paradis cu lumini si petale
trecând pasaje triste pe drumurile tale.
Si azi când tema de vers este realitatea,
dar norocul parcă si-a pierdut abilitatea,
când cărările pierdute sunt o reverie,
simti că ai pierdut biletul de călătorie.
Doar un val de mare
Spre seară stau cu privirea mea la sfat,
iar timpul îmi face ziua mai întinsă
trezind bucurii pe care le-am uitat
între sensurile de sperantă stinsă.
Doream multă lumină, însă aveam
nisipul lacrimii aduse de gheată
cu lumânările de amurg lângă geam
aprinse de fulgerele fără sperantă.
Astern prin albe culori pe o pânză
iarba aplecată de pasul cerbului.
Doar cersetorii nu cântă din frunză
si mă las mângâiat de frunza nucului.
Norocul din abis nu se culege,
însă timpul pierde totul în uitare,
dar dacă m-ar obliga eu as alege
între mister ţi bani doar un val de mare.
|
Constantin Rusu 4/8/2012 |
Contact: |
|
|
