Fragmente din noua carte a lui Jianu Liviu - Florian : " Organe de lumini "
„Din datoria de a trăi si a muri pentru adevărul nostru nu văd cum am putea deduce dreptul de a constrânge si pe semenii nostri de a trăi si de a muri pentru adevărul nostru. Si din datoria de a ferici pe semenii nostri nu se vede cum am putea deduce dreptul de a-i ferici, impotriva vointei lor, cu adevărul nostru." (Lucian BLAGA)
UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ
Vasilie scotoceste după râme în grămada de bălegar din dosul surii.
Îi sar pistruii de pe fată când loveste pământul,
Icnind, cu cazmaua.
Pe-aici e mirosul mai gras,
Ies râmele să ia aer doldora de poftă de peste,
El le chiteste într-o cutie de chibrituri
Cu degetele pline de negru sub unghii,
Îsi îndeasă colopul pe cap,
Si se răsteste la el,
Să-i intre calea în cap:
Hai!
Restul este floare la ureche.
Să cobori gruiul,
Să treci strecul,
Să intri în luncă pe la Petrut,
Cel galben ca o lămâie fără splină,
Să ajungi la bulboană,
Să tragi Ampoiul în piept,
Să dai drumul la fir,
Să pui o râmă la loc de cinste,
Să arunci plumbul cât mai aproape
De linia care separă cerul de apă,
Să scobesti cu privirea în plută
Până ajunge ziua pe fundul apei,
Se ridică întunericul
Si ard felinarele ca gălbenelele
Pe linia ferată,
Până în ferestile satului.
Până acolo îti cântă drumul greierii.
Când tac, te sperii: dacă nu mai nimeresti calea?
Asa zic motii la susea.
Si te întorci cu Văsălie
Cu mâna goală pe băt,
Acasă,
Cu buzunarele pline
De râme care dorm legănat,
Emigrate de dimineata din bălegar,
Moarte noaptea de uscate de soare,
Visând a peste.
COSTICĂ
Era senin ca sticla.
Las’că te duc eu la o bulboană une tâpi numa bătu’ n apă si sare-un peste pe mal.
Une-i?
În Poiană!
Câtu-i pân’aclo?
Doi kilometri!
Pe cale?
Ba!
Pe Ampoi!
Si mei, si mei, numai prin pânzele copacilor păianjen,
Prin brusturii mustosi
Si pietre cu luciul în jos,
Ba pe mal, ba pe apă
Cu sufletul suflecat,
Să ajungem mai repede la pomana pestilor…
- Mai e mult?
- Nici n-am iesit din Metes!
- Ia ui ce fain îi aicea!
O ceafă de pietris
Dormea pe o dungă de apă limpede
de i se vedeau umbrele păsărilor pe fund,
Ou lângă ou,
Piatră lângă piatră.
Parcă nu călcase nimeni pe halvita asta de prundis
Si cine să calce,
Că noi nici călcătură nu aveam,
zburam
Si ne lăsam din când în când pe pământ,
Să ne umplem gurile cu zmeură si mure negre,
Si tălpile cu lut rosu.
Nu mai stiu ce era pe celălalt mal.
Poate un furnicar de scorburi,
Poate o clacă de rădăcini,
Cu muschi odihnindu-si sub buricul verii,
Ochii de umbră.
Când aruncai io pluta,
Parcă-mi zvârlisem mirosul cu ea,
Asa pluteam eu pe deasupra pietrelor
Ca o cotcă în aer,
nu mai eram, neam,
Numai ochii sorbeau tot ce tremura,
Respiram ce nu mai eram,
Si era un bine
Cum rar întâlnesti în afară de sine.
Vasilie striga:
Trage! Trage!
Da io urcam mai avan,
Ca aripile libelulelor care stau în aer
Când da oxigenul buzna prin ele,
Până când el veni lângă mine
Si tipuri oblu în urechea mea:
Trage, tu !
Mi-am prins amândouă mâinile de coada bătului,
M-am răzghinat pe directia firului
Si am tras peste cap
Tot Ampoiul
Cu buturugi cu tot
Si mai era ceva,
Dar nu l-am văzut,
Doar cerul dându-mi-se peste cap
Si eu, dându-mă peste fund.
Une-i?
Nu-i !
Ia să tăcem ca pestele…
Atunci a miscat în lăstăris.
Ne-am luat după fir,
Se făcuse firul vârsă,
Sau asa umblam noi de împleticiti,
Ajunsese pestele un fel de
Calic al frunzelor,
Din pânza apei dat
sarpelui clorofilei, la stors solzii.
Asa peste
Nu se mai văzuse pe Ampoi
Nu se mai auzise,
A migălit Vasilie pret de o mocănită de la Alba la Zlatna
Să-i scoată cârligul înfipt tocmai
în izvorul Ampoiului…
Cum să-i spunem namilii?
Ăsta-i Costică! Am zis.
Si Costică i-a rămas pestelui numele.
CAMPIONUL
aveam inima cât pipota.
pusasă Vasilie pe Costică cu gura într-un crăcan
si îl purtam la brâu cu rândul
si mei, si mei,
între Metes si Poiană,
spre bulboană,
unde ieseau pestii ca la pomană,
pe mal,
să te roage să-i pescuiesti cu mâna.
Da’ intrarăm pe o ulită de pietris,
Era mai umbră,
Si Ampoiul mai larg,
Făcea apa creastă de cocos pe pietre
Si Văsilie aruncă până pe malul celălalt
Si mergea la vale pe malu’ ăsta
După plută.
Ce să prindă acolo,
Că n-avea loc pestele între fund si apă.
Da’ el era hotărât.
Stia el locul ăsta,
Si cu Vasilie nu te pui,
Stie fiecare rădăcină de p-aci,
De cum dă firul, primăvara,
Până o ia apa, toamna.
E-he!
O prinde vro fâtă.
Vrun caras.
Unu’ e Costică!
Si-mi părea rău că nu făcusem totul singur
Trăsăsăm pestele cu mâna mea,
Asta da,
Da’ strigătul? Da’ găsitul? Da’ scosul cârligului?
Astea erau ale lui Văsălie.
Atunci trase Văsălie,
Într-o doară, firul din apă,
Si sclipi o spinare mâlcă…
Nu s-a zbătut,
Nu s-a chinuit,
Pestele ăsta se plictisise în apă
Si intrase în amintirile mele fără să-si dea seama.
Chicotea Vasilie…
Cu pestele aninat în fir,
Ogoit în cuibarul limbii de piatră,
Să nu tragă malul înapoi, în Ampoi…
Nu se poate!
Mai mare decât Costică!
Tu!
Ie!
De uimire, uitasem olteneste
Si prinsesem limbă de Găureni.
Făcusem tunele în minte
Ca brânza.
Râdea Vasilie.
No, ăstui cumu-i?
Tu l-ai brucat, tu să-l năsesti!
Se încruntă Vasilie.
Se întunecă cerul
În dreptul sprâncenelor lui de aramă,
Si-i iesiră vorbele
Ca fumul gros al mocănitei,
Pe nas,
Odată cu aerul din bosogi:
Istu-i Cam-pi-o-nul!
Ista gras nu se zbătu mult.
Stăteau cuminte în crăcan
Costică – de Puiu,
Cu Campionul – de Vasilie Palcău,
Se terminaseră malurile
Mergeam prin apă
Cu ghetele în mână,
Unditele în dinti,
Pantalonii suflecati,
Să întoarcem apele ca pe găini,
Undeva,
La moară,
Ori stână,
Să le despuiem de grăuntii de aur din lână…
Da-mi era năcaz pe mine
Că-mi căzuse recordul
- Las’că la bulboană
Venim după peste cu caru’…
Da mai pă sară,
Să nu ne bată soarele la ochi…
TRÂNTA
oile – pe lazuri,
ca niste bunde de moti.
Asa, tolăniti, numai în fân, în sură, i-am văzt.
Si o ciutură de tigani,
Mai mititei, mai mari,
Si Văsălie, cu gura până la urechi, printre ei,
Si eu, privindu-i chiorâs,
Cum se înfoiau,
Si nu-mi recunosteau pronumele de politete –
Eu le dădeam binete cu dumneata –
Era unu mare si negru printre ei,
Al lui Dulan, ori Tulan, ori
Cine stie cum îi mersese buhu
Pe lume.
Plouase,
Si mirosea a pământ reavăn,
Mă aplecai,
Si mâncai pământ,
Nu mă mai săturam,
Îmi plăcu – că eu mâncam pământ demult –
Si mestecai, si îmi plăcu iar.
Tiganii râseră,
Si a lu Dulan veni la mine
si râse batjocoritor :
Iote, mă, la domnisor, mâncă tină !
Si-si răschiră două deste la mine-n piept,
Si palma-n frunte, ca la berbec…
Mamă…
Baragladina asta să si râdă, să mă si atingă asa,
Ca pe o noatină…
Mă înfoiai tot,
Mi se înrosi tot capul, cu nervi, cu tot,
Si eram rosu, pot să îl bat ?, pot …
Si mă-nfoiai la el:
Măi, atâta îti spun…
Da ăla si-o căuta cu lumânarea pe strec…
Râdea si Vasilie…
Măi, Puiule, ăsta e cel mai mare bătăus al lor…
Dacă-l bati pe ăsta, mânc tină si io…
Eu mă încinsesem,
Da-mi era si frică
O târă,
Mă socoteam,
De unde să-l apuc,
De gât, măi,
Si să nu-i mai dau drumu de fel,
Si i-am sărit de beregată,
Strângeam la iel,
Si mă gândeam, măi, dacă nu tine
Îl musc de gât,
atât …
Se suci tiganu cu mine,
Că era mai mare,
Cu un cap,
Ca sarpele în drum,
Eu – nimic – căzui peste el,
Si-l strângeam, prieteneste, de gât,
Strigau tiganii:
Iote-l, tu, strânge ăsta ca ursu tânăr -
Ăla dădea să dea,
Dar numa în gol lovea,
Eu mai abitir îl iubeam, strângeam ca un sarpe –
Până bătu ăla cu bratul în pământ,
Horcăia,
Se făcuse vânăt
Nu mai sufla un cuvânt…,
“lasă-l, tu !”
strigă Vasilie,
care arbitra,
da tinea cu mine,
îl vedeam io cum se socotea,
să se bată cu toată satra,
dacă nu iesea cum trebuia,
m-am ridicat,
m-am scuturat,
si Vasilie mă mânca din ochi de drag ce-i eram,
eu priveam tantos peste capetele lor,
da-i urmăream cu coada ochiului
să nu-i scap la joc,
bravo, tu !
si-si puse Vasilie, stii, pe limbă, brus ros,
linse, si scuipă,
ptiu…
ce ti-o place, tu, zău li Dumnizău…
tiganii, ăstilalti, copiii,
se uitau la mine ca la urs,
da io nici nu mă prea uitai la ei,
îmi plăcea să fiu asa,
mai marele bătăusilor
peste cel mai mare bătăus
din Găureni.
PI COLO, PI DIN’COLO
- Tanti Lenuta, unde este Vasilie?
- Pi colo, pi din’colo!
- Si Maria?
- Pi colo, pi din’colo!
- Mama-mare, i-auzi ce zice Lenuta!
- ?
- Tu, Lenuto!
- Ie!
- Ce-i, tu?
- Mo-ntrebat Puiu une-i Văsălie!
- Une-i?
- În cu-cu-ruz!
- Nu- i’n cucuruz!
- La grumbene!
- Nu-i!
- Pe laz, cu vithele!
- Nu-i!
- La salchâm!
- Ba!
- În sură!
- Ba!
- Ie!
- Tu!
- Tu, Mărie!
- Ie!
- Une-i Văsălie?
- Pi colo! Pi din’colo!
LAZURI SUB TIOCAN,
ca o spinare de urs
iesind din bârlogul pădurii.
pe măduvă,
grădina lui Tomică,
ca o sa de cal
călărită de pruni,
alergată de pari mălăieti de fân,
si cu vita de vie înflorită în căpestrele aracilor,
trag boii iarba cu dintii
acasă,
si de acasă,
vezi herghelia ierbii păscând
brusul negru
dat pe laz,
ca o dâră de viată dată cu gaz.
*
când au urcat bunicii la deal
să măsoare pământurile lui Tetiut,
au găsit atât de multe pământuri,
că toate pădurile
câte au văzut de pe Gorgan
de la Polul Nord
la Polul Sud
nu le-au ajuns să le măsoare,
fie-le verde tărâna.
*
centrala electrică a casei
era o lampă cu gaz,
care exploata intensiv
putul întunericului.
D’aia ziua nu am rămas fără gaz niciodată.
Lampa mijlocie ca să te îmbraci si să intri în pat,
Lampa mică ca să vezi pe unde umbli în vise.
Lampa mare nu se dădea,
Să nu se afume grinda,
Să doarmă banii legati în basma…
FRÂNA
puteai să ai băt de alun,
cu coaja tăiată cu brisca,
cu inel de sârmă în crestătură,
un ochi pe fată, unul pe lemn,
dar altceva era să ai băt de corn,
ăsta tinea la pesti ca pe mână,
noi n-am scos, afar’ de Costică,
decât cât palma,
asa strigam să ne audă în jur,
da erau ca pe deget-
ca să dai de corn,
urcai spre Egheroi,
întâi prin praf,
apoi pe pământ cenusiu,
apoi pe lut rosu,
prin pământ negru de pădure,
si ajungeai la calea de boi
tăiată în stâncă
că nu mai stiai când se opinteau boii
care era stânca,
care era boul.
avea carul frână.
Dacă o ia în jos,
Pui frâna.
No,
Măi, Puiule!
Si calcă (“Pu-iu-le”) silabele pe limbă,
Tomică,
Că era cuvânt străin la om.
Mă uitam
Nu vedeam nimic.
Une-o fi frâna asta dibace,
Că nu se vede neam!
Se opriră boii.
Nu mai puteau.
Le atârna carul de gât.
Boii, la mansardă,
Carul, la zece pasi în urmă, vertical de frânt.
Se bălăbăneau
Cu crecile în car
Cu carul pe greabăn
Si le curgea răsuflarea
Pe tărâna goală.
Sări Tomică de lângă coarnele boilor
Că trăgea si el
Cu biciul strâns în mână
Se duse în spatele carului
Se dădu la o parte
Si văzui un tărus oblic
Înfipt în pământ
Cumpănind carul.
Asta ce-i?
Asta,domnisorule,
Gâfâi Tomică, zâmbind,
E frâna.
IO MÂNCAM ÎN OLTENIA
în limbaj literar:
ceapă, cartofi, varză –
acolo era altceva.
-azi avem zamă de grumbene
-io nu mănânc
cum să mânc io ce nu stiu ce-nseamnă
- punem si covăsală
asta îmi mai lipsea
io nici nu vreau să aud
si parcă îmi venea să plâng de năcaz
cine stie după ce se omoară ei,
urzici, mărar ( pentru mine mărarul e sare pe rană )
si mă obligă să mănânc si io
taci, tu!
Zice mama mare,
Si-mi pune un blid de lut aburind în fată
Cu cartofi si smântână,
Să te lingi pe lingura de lemn,
Păi ăstia sunt cartofi,
Ie, grumbene,
Si asta e smântână,
Ie, ie,
Covăsală,
Asa am pus în gură
Două limbi
Si le-am mestecat
Cu una,
Traducător de grumbene cu covăsală în zamă
În singura limbă română.
MESTECĂII
Asa mesteca Sorescu la gânduri,
Ca mama mare de la Orlea, mămăliga,
Le tăia cu ata,
Cât erau calde,
Si le împărtea,
Ca pe haine.
Credea că toti copiii
Erau copii mari,
Intrati în istorie
Galbeni de mămăligă pe cap,
Să o scalde.
Ce să facă ei cu istoria asta
Care îsi scria nevoile
pe mătasea cucuruzului lor?
Să o scalde.
*
Altora le cresteau statuile de mei până la cer,
De nu mai prididea să dea ce cădea de sus
Pe Apa sâmbetei.
O căuta cu lumânarea toată săptămâna,
Dumineca, nu.
Se spăla,
Se băbelea,
Se îmbrăca,
Îsi făcea pantofii cu creta,
Să stie pe unde să se întoarcă acasă,
Si mergea la Biserică,
Cânta,
Vedea cum urcă în turlă,
Numele pomenitilor,
Tinându-se de litere,
Le vedea cu ochii închisi
Dacă deschidea ochii
Nu mai vedea bine numele.
De la o vreme
Respira altceva.
Asa i se năzărea.
Avea nările de cu iarna pline de liliac si tămâioare,
Ceva ca o pesteră,
De se uneau nările pe dinăuntru,
într-o nare,
începea o sărbătoare a mirosurilor
si o ducea asa,
nare cu nare,
până duminica viitoare.
păcat
că nu putea să dea si altora mirosul lui,
să miroasă din el.
*
dacă mirosa a busuioc,
era bine.
Dacă mirosa a ciorap,
Era bine.
Dacă mirosa a bălegar,
Era bine.
Dacă mirosa a umblătoare,
Era bine.
Dacă nu mirosa,
Nu era bine,
Da era bine.
Dacă mirosa a pui fript
Se sătura.
Dacă flămânza
Mirosa si el ceva
Si mai dădea si la altii
Să se sature.
LA DEAL
Erau două trasee de urcat la Deal.
Pe Egheroi ori pe Tiocan.
Si plin de securitate în jur.
Salcâmi, fagi, stejari, corni, jnepeni, brazi…
Nu puteai să arunci o privire, măcar,
Că te bătea o frunză pe umăr,
Si începea:
Mă, tu ce vezi?
Iote, Ampoiul…
Cumu-i?
Frumos. Ca o oglindă într-o turtă dulce, de bâlci.
Si mai ce?
Iote, Metesu, jos,
Iote, Găureniu,
Iote, Poiana.
N-aveai voie să vorbesti în gând
Când treceai prin pădure.
Ăsta era consemnul.
Priveste, pitic,
Că spui mata tot
După treij’ de ani,
Asa ciripeau frunzele
Care au intrat în pământ
să ne cântărească prezentul mai bine.
Treceai valea
Si urcai până la biserica arsă.
Avu Găureniu biserică,
Da o lovise un fulger,
Si era acu tot un candelabru de ruine.
Oile nu intrau în ea.
Păsteau pe afară lumina.
Dacă te aplecai peste cale
De-a stânga
Nemereai cu sonaru în satu de tigani.
Tot Găureni îl chema
Da erau găurenii, tigani.
Case una si una.
De pământ,
De lemn,
Fără garduri.
Tot satu o bătătură,
Doar câte-o ulucă
Să aibi unde să rezemi o oală,
Să nu te-mpiedici în ea.
Crestea un zumzet
Asa,
Ca de stup de albine,
Porcii grohăiau,
Câinii legati în sfoară lătrau,
Ăi mici cu burtile goale se hârjoneau,
Femeile scriau gazete orale,
Spălau,
Bărbatii pipau,
Tăiau lemne,
Lipeau ceaune,
Dădeau cu albastru pe case.
Acolo n-am coborât niciodată.
Iesau ei singuri.
Era satu lor.
Mai sus erau două case de ceferisti.
Parcă tot Găureniu se născuse în mocănită.
Unu, impiegat,
Altu’, controlor,
Altu’, acar,
Altii, angajati cu ziua la plimbat desagi
Albi cu negru, de lână,
Asta era plăcerea lor,
Să care desagii cu mocănita,
Să facă schimb de dungi.
Calea te ducea într-o vale care te urca la un castru.
La castru n-am nemerit niciodată.
Urcam cu afaceri la deal.
Să nu intri prin garduri
Spunea bunica.
Si intra prin gardul de sârmă lăsat
Cât să intre si oamenii mari, cocosati,
Prin plantatie.
Lângă intrarea asta
Era o placă
Pe care scria
Intrarea oprită.
Nu călcati pe salcâmi.
Asa că intram
Si bunica îmi spunea să nu calc pe salcâmi.
Poteci,
Câte ace are pădurea.
Dar calea mare,
Asta era calea de care,
Se scufunda.
Drumurile de care
Erau râuri secate
de sters ploile
Pe obraz.
Intrai în soare.
Puneai bâta în burtă
Si o tineai în pumn.
Numa tufe
Si mure pieptis.
Erau zăcăminte
De roci gri, negre, rosii, la vedere.
Si urme de tălpi îngropate adânc în pământ.
Erau două drumuri care urcau la deal.
Drumul de soare si drumul de ploaie.
Te lua pădurea în brate.
Îti intra umbra în plămâni.
Te spionau veveritele
Te verificau floricelele
Te urmăreau călugăritele
Te raportau muschii
La Polul Nord.
Si la cot
O scară de piatră
Lată de-un car,
Dacă se-ntâlneau două care,
Se salutau boii,
Cobora carul care urca,
Intrau boii în marsarier.
Pe stânga
Aveau stâncile mormintele în scară
Cu mesteceni la cap.
Pe dreapta
Râpa
Cu pădure pe moate,
De corn, de măces, de meri neînvătati
Să facă mere de export.
Pe vremea aia
Aveam ulei de păianjen
În articulatii.
Bunica avea mocasini.
Străbunicul este geambas de cai la Ungureni
De-aia Bunicul nu urca,
Alerga la deal
Si făcea în timpul ăsta afaceri în gând:
Câtă brânză ne dă Ieronim?
Cât vinars, Simion?
Cât trifoi, Tolan?
Pe streasina potecii de sus
Te tineai de aluni,
Cresteau alunii,
Te tineai de fagi,
Cresteau fagii,
Te tineai de stejari,
Cresteau stejarii,
Dădeai de Saveta ori Costantin, or Ionul Cozmii
Mari până la cer
Privind de sus vitele
Le auzeai picurându-le cuvintele
Vai, bine-ati vinit, drajilor! Drajii de voi!
Si cuvintele lor îti cădeau pe obraji
Si intrau în pământ
Ca serpii,
Să aerisească viii si mortii.
Ajunsesem la Deal.
Ăsta era drumul
Prin Egheroi.
Pe Tiocan
Puteai să te pierzi.
Nu era bine
să pleci fără mot la tine.
NORII
norii coborau desculti
se asezau pe Egheroi
îsi bălăngăneau moleculele de apă în gol
până sara.
sara îi striga vântul
să meară acasă
să sadă obositi proaspăt pe lavită
să mânce pită cu varză.
Si era o noapte până mâine.
Adormeau si transpirau de dor.
Era udă dimineata grădina de grăsimea viselor lor.
AM PESCUIT CU VASILIE
Cel mai mare peste de pe Ampoi.
i-am spus Costică.
La două ceasuri,
Am pescuit alt peste, mai mare.
I-am spus Campionul.
După un ceas,
Am întâlnit brigadierul apelor
Care după multe rugăminti
Ne-a lăsat unditele
Si nu ne-a dat amendă
Dar ne-a confiscat pestii.
O copilărie întreagă
Am povestit tuturor
Cum am prins cei mai mari pesti
văzuti vreodată pe Ampoi.
Colea, nită!
Întindeam mâna dreaptă
Si asezam palma stângă în dreptul cotului.
GOGOASĂ
Să fi tot avut 6 ani.
Pe vremea aia odioasă la patru-cinci ani mergeai cu căminul în tabără.
Aveai patul pliant asigurat, si masa.
Eram vecin de pat cu Gogoasă.
Ăsta era numele de familie?
I se întindea ca untul pe pâine,
Rotund cum era,
Ca luna în grupa mijlocie.
Era mai mare ca mine.
Aveam un nume mic care a pierdut un an
Si a rămas de goasă.
Ce să facem noi când am ajuns acolo?
Să mâncăm.
Am mâncat tot ce ne-au învelit bunicile din casă.
Si mai ce să facem după ce mâncăm?
Să dormim.
Ne întelegeam bine,
Stiam să trăim
ce e mai bun în copilărie.
Pe la 9 dimineata,
Am deschis un ochi.
Ochiul lui Gogoasă
Se uita din pliantul vecin
la punga cu mâncare.
În jur, toti grupa mijlocicii
Stăteau în pliante, în fund,
Cu ochii rosii,
Si visau după mama…
-Î…Bună dimineata!
Ce este cu voi?
-Nu ati auzit?
?
Toată noaptea au tras tunurile
În poligon…
Numai voi, din toată tabăra, ati dormit tun…
-Ai auzit ceva, Gogoasa?
- Tî!
- Nici eu!
Se uitau la noi cu o admiratie
Soră cu pofta noastră de mâncare.
Era o zi frumoasă
Cu gura plină,
visam treji
o noapte cu vrej
de cartofi la ceaun
si sforăit de lumină…
M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA
Prima dată
La 6 ani.
Plecasem în tabără
Cu grădinita.
Într-o zi,
Tovarăsele educatoare
Ne-au încolonat
Si condus către o mică pădurice.
În drumul nostru
Era un pârâu
Care susura printre pietre.
Apa avea o jumătate de palmă.
Treceam toti pârâul,
Cu grijă
Să nu ne udăm,
Pe un pod de pietre,
Asezate din loc în loc
Peste albie.
În fata mea
O fetită
Si-a pierdut echilibrul,
s-a întors înapoi,
m-a privit
cu un tipăt,
si eu i-am întins o mână de ajutor
care nu a ajuns până la ea.
Piciorul în ghetuta albastru deschis
i-a intrat în apă.
Tovarăsele educatoare
Au venit într-un suflet.
Au scos-o la mal.
Fetita plângea.
Si deodată
Si-a ridicat capul din pământ,
A întins spre mine un deget acuzator,
Si a strigat:
Tu m-ai împins!
Am explicat
Celor din jur
Că eu am vrut s-o ajut.
Dar nu am atins-o.
Nu stiau ce să creadă.
Am simtit prima dată în viată
Gustul nedreptătii,
Gustul răzbunator al unei lacrimi
de neputintă,
Când tovarăsa mea educatoare iubită,
Instanta ultimă a dreptătii,
Mi-a spus peste umăr, în fata tuturor,
Stergând fetita de apă:
- Ai face mai bine dacă ai recunoaste!
CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA
A doua oară
Eram în tabără de pionieri
La Novaci.
Iată-mă
Într-o cameră
Cu paturi,
Cu sacosa burdusită de bunica, cu mâncare de acasă,
Motiv pentru care în primele zile
Nici nu am mers să mănânc în sala de mese,
Ci am luat masa singur, în dormitor.
După două zile,
Unul dintre colegii de cameră
A reclamat
Că i s-au furat din valiză 200 de lei,
Toti banii lui,
Si bănuiala a căzut pe mine,
Singurul care a rămas singur
În cameră.
Au venit două profesoare să ancheteze
Si m-au întrebat
Ce îmi sunt părintii.
- Ingineri, am spus.
- Parcă nu am mai văzut hoti,
Care au iesit din părinti ingineri.
Circumstantele erau toate
Împotriva mea, motiv pentru care,
Neputându-mă disculpa,
Am făcut spontan
O criză de nervi,
Plângeam si mă zvârcoleam pe pat,
Fapte care au obligat anchetatorii
Să părăsească, descumpăniti, camera.
Am rămas
Cu un băiat mai mare cu trei ani,
îl chema Bobi,
care mi-a vorbit blând si frumos,
m-a linistit,
mi-a spus că el stie
că nu eu am furat.
După această întâmplare
Evitam să ies în mijlocul colegilor de tabără
Care
La vederea mea
Susoteau
Despre hotul de bani.
A venit si ultima zi de tabără.
Noi, cei din dormitor, împreună cu păgubasul,
Am iesit în oras, la plimbare.
Ne-am oprit la o cofetărie
Si am cumpărat fiecare
Câte un pachet de biscuiti EXCELENT.
În clipa aceea,
Colegii mei
Au exclamat:
- Am prins hotul!
Căci păgubasul
Îsi deschisese portmoneul,
Scosese 100 de lei,
Si îsi cumpărase si el un pachet de biscuiti,
El, care a pretins că i se furaseră TOTI banii.
Profesorii au fost anuntati,
Dar nimeni nu si-a cerut scuze
Pentru faptul că nu toti copiii de ingineri
Fură.
Nici tabăra de pionieri
Nu a aflat
Că fusesem învinuit pe nedrept,
Si adevăratul hot
Era reclamantul.
EU, NEVINOVATUL,
M-am strecurat în casă,
Ca o jivină.
CONCURENTA
Concurez de când mă stiu.
Să fiu cuminte,
Să fiu politicos,
Să port de grijă hainelor si pantofilor,
Să vorbesc frumos,
Să mănânc tot,
Să dorm după masa,
Să nu vorbesc cu gura plină.
În scoală
Am concurat
Să scriu cât mai frumos frumos în caiete–
Altfel mama îmi rupea foile –
Să nu mă murdăresc când mă joc,
Să fiu atent în clasă,
Să învăt,
Să cânt la cor,
La mandolină,
Să nu îmi bat colegii,
Să nu înjur,
Să scriu caligrafic articole la gazeta scolii,
Să salut tovarăsii profesori,
Să fiu fruntas la toate materiile,
Să iau premiul I
Cu coronită
Si diplomă pe care să o pun
În insectarul de premii.
În liceu am concurat
Tot la învătătură, la sport, la recitare, la scris poezie si proză, la premii si diplome,
Doar că de această dată,
Ele erau judetene
Sau nationale.
De aceea
A fost o bucurie pentru mine
Să concurez să scriu
Cea mai frumoasă poezie
Adresată sefului statului,
Care să fie inclusă,
Poate,
Într-o antologie,
Pe care o vor citi atâtia oameni
Care au grijă de copilăria mea fericită,
Ba o va citi, poate,
Chiar tovarăsul Nicolae Ceausescu,
Si va spune:
“Această poezie a scris-o
Un elev foarte bun.
Ia să îi dau o diplomă.”
Si am mai concurat
Dar am uitat
Pentru felurite insigne:
De pionier fruntas,
De comandant de grupă,
De comandant de detasament,
De prieten al pompierilor,
De prieten al pădurii,
Etc,
Dar inima mi-a rămas
La insigna de comandant de unitate a scolii,
Pe care nu am dobândit-o niciodată.
Am concurat în facultate,
Am concurat în stagiatură,
Am concurat în cercetare,
Am concurat pretutindeni,
Cu ochii si inima mare
Să culeg laude, premii, diplome si insigne.
Doar când a venit economia concurentială
Au început să se dărâme
Toate premiile în jurul meu,
Si neîntelegând de ce sunt dat afară
De pe pista atletismului
De melci adaptati
La schimbarea de climă si faună,
Am absolvit Institutul de Înalte Studii Morale,
În care,
Nu am înteles
De ce în viată contează
În primul rând,
BANUL.
Dar parcă viata
Este făcută ca să întelegem ceva?
Nu.
Tocmai de aceea
Trebuie să o trăim cu multă întelegere.
Tocmai acum
mi-am dat seama
că eu
ar trebui să fiu plătit
cu laude,
diplome,
insigne,
si premii,
tocmai acum,
când, vedeti,
am o vârstă,
la care performanta
este din ce în ce mai greu,
accesibilă.
De acum încolo
Concurez cu Dumnezeu:
El cu Atotputernicia,
Eu cu poezia, cu scrisul,
Cu viata,
Si cu firimituri de milă.
Să vedem cine ia primul diploma
De omenie.
Dacă o câstig,
I-o dau înapoi.
Eu, copilul copiilor mei
SE REPETĂ
Doru cu Tatiana lui
Parcă e Puiu cu Tatiana mea –
După moda evazatilor
A urmat moda blugilor
Nomenclatura aia tânără avea totul pe mână
Bani, masini străine, tutun,
Si netunsi în liceu la zero
Pe vremea frizerului Andrei
De mai era si profesor de limba română
Si director în timpul liber –
Eu ce-aveam?
Voce.
Si părintii ingineri.
Păi de ăstia cu voce
Si părinti ingineri
Pe toate drumurile,
Că-i spuse Ulmeanu ăl bătrân
De era tăran si vecin cu noi la oras
Că e inginer făcut,
Că n-a putut să-l păcălască la hotar,
Tata - cu centimetru,
El – cu gura.
Făceam practica la atelierul scoală
Si veni o fătucă cu pulovăr ca portocala
Cu sânii mici si rotunzi
De-i respiram sfârcurile prin sutien,
Da n-avea sutien,
Îi cresteau în fiecare primăvară doi muguri în piept.
Parcă era soricica din Love Story
Îmi venea să-i mănânc ochii
Cu ochelari cu tot
Să le scriu pe cristalini Tatiana.
Cât nu i-am molfăit numele în recreatii,
Nu l-am desenat la tablă în timpul orelor
Cu creta pe streasini,
A stat si ea sărăcuta o jumătate de litru de sânge în inimă
Cu mine ciugulind-o din geam, înghitind-o toată,
Veni o fată
Si au plecat de brat
De mi s-a părut că au cules toată lumea
Si au luat-o cu ele pe tocuri…
DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?
De ce merge prin ciulini, descult,
Adevărul,
Cu capul spart?
Parcă e bunicul,
Întorcându-se dis de dimineată
De la Gura Padinii,
Acasă,
La Orlea,
Când unii,
Cu căruta,
Venind de la nuntă,
Beti turtă,
Au dat peste el,
Si i-au strigat apoi
Dă-te-n măta
De bătrân căcănar,
Si le-o fi zis si bunicul
ceva de la obraz
drept pentru care
au oprit caii
l-au bătut,
si l-au lăsat aproape mort
pe asfalt.
Dimineata
L-au găsit oamenii
Si l-au luat într-o pătură,
Si l-au dus la Corabia
La spital
Acolo, a deschis ochii
Si a povestit rudelor
Pătania
Cu betivii
Care nu aveau nume
Pe întuneric
Apoi,
s-a simtit atât de rău
că l-au trimis la spital
la Slatina
unde a murit
de atâta bine
cât a dat
peste el
în mod neasteptat.
am primit telefon
l-am luat pe Fănel
Păsculescu
cu mine,
si i-am spus doctorului
care îi încheiase certificatul de deces
din cauze naturale
ce îmi povestiseră vecinii si rudele.
Apoi am fost martor
Despicării pe stern
A bunicului meu
În căutarea bătăii
Încasate noaptea
Si a zăcutului lui
Până în zori de zi
Pe asfaltul rece
Care nu s-au găsit în bunicul meu.
De ce merge prin ciulini, descult,
Adevărul,
Cu capul spart?
Nu stiu de ce.
Si cum.
22 septembrie 2011
|
Observator 2/28/2012 |
Contact: |
|
|
