LACUL
E o dimineață minunată: soare și nici un pic de vînt. Peste lac, prin fața mea s-au ridicat să zboare cîteva gîște, pe care pînă mai adineauri le legănau în sus și în jos valurile. Apa nu e liniștită și nici prea curată. E verde-gri și doar departe în zare se albăstrește. Imi pare rău că nu e liniștită, dar sînt mulțumit că sînt pe malul ei. Peste mine și peste lac a trecut un avion urît, un intrus. Lacul care mă stropește din cînd în cînd și mă cam sperie cu loviturile lui de valuri, e o frumusețe totală. Dacă n-ar fi bucățile astea de ciment aruncate pe mal împotriva lui, dacă n-ar fi fabrica asta în spatele meu, dacă n-ar trece avioanele astea macabre, dacă aș fi doar eu, lacul și gîștele, cred că ne-ar fi și mai bine. Si soarele. Ce să mai zic de el? E la fel de frumos ca și lacul. Cînd zic lacul, cînd îl privesc, îmi amintesc de Marele Rîu, de Ințeleptul Rîu dintr-o povestire a lui Herman Hesse. M-a stropit din nou. S-a izbit de bucățile de ciment, de lemne, de sîrme și m-a stropit. Nu intenționat, bineînțeles. In spatele meu a început să scîrțîie un greier. Aș vrea să stau aici cinci ore, sau cinsprezece ore, pînă s-ar însera. Dar cine poate face ce vrea? Cine? Dacă stau și mă gîndesc, știu: cei cărora nu le place lacul cu gîștele și cu valurile lui. Cei pe care nu-I interesează ce se întîmplă și se va întîmpla cu lacul nostru și cu gîștele lui. Cei pe care îi interesează doar avioanele, fabricile și banii lor.
Un pescăruș zboară în contra unei pale de vînt. Parcă s-ar juca, parc-ar glumi. Nici nu stă nici nu înaintează. Mai spre dreapta am zărit o rață, pe care valurile o fac să dispară pentru cîteva secunde. Ei nici nu-I pasă. Caută prin apă și se lasă legănată și spălată. Mie, cum spuneam, dacă mă gîndesc, îmi pasă. După douzeci și cinci de secole de civilizație, după o istorie plină de orori, după ce semnele rele ale manifestărilor noastre omenești s-au așezat pe toată fața pămîntului, a nu înțelege ce e de făcut, nu e de crezut. Cei care hotărăsc în numele nostru împotriva lacului, lacurilor noastre, pădurilor și rîurilor noastre, cei cărora nu le pasă ca raței din fața mea ce-o să se întîmple cu lacul, cu pămîntul nostru cel frumos trebuiesc înlocuiți de mîine. Trebuiau înlocuiți de ieri. In fond, cum se face că asemenea mitocani ajung să decidă după interesele lor, cum va arăta Pămîntul și viața pe el peste o jumătate de secol? Cum se face că astăzi cînd aflăm într-o clipă că doi italieni s-au otrăvit cu ciuperci, că în Indonezia o pisică mănîncă din același blid cu un șoarece, că s-a răsturnat un autobuz în India, cum se face că nu aflăm ce hram poartă cei care vor să ne conducă și care ne cer voturile? Si mai mult: cum se face că li le dăm? Cum ziceam, dacă stau din nou și mă gîndesc bine s-ar putea să o înțeleg și pe asta: li le dăm pentru că ne mint. Si nu ne mint numai direct, ci, mai mult, prin învăluire, adică prin mijloacele care în majoritate le stau la dispoziție: ziare, reviste, radio, televizor. Doar prin fierul de călcat, vorba lui Bulă, nu ne pot minți. Si noi, cu gîndul la mortgage, ne lăsăm mințiți. Singur, pe malul lacului, îmi vine să strig: Jos cu dușmanii lacului și ai gîștelor!
|
Viorel Neacsu - Toronto 8/31/2002 |
Contact: |
|
|
