Interferentze : În căutarea " normalului "
Există oare „normalitate” absolută? Nu e „normalul”, ca si „binele”, ceva relativ? Nu-si trăieste fiecare, în functie de mentalitate, „normalul” tzării lui?
La venirea mea în Canada, în 82, am avut un dialog cu sefa mea de atunci, o frantuzoaică din Frantza, pe care o întrebasem de ce „r”ul în limba franceză e „rârâit” si nu „normal”, adică asa cum îl pronuntzam eu. Iar ea a râs si mi-a spus că „r”-ul meu era cel anormal si că, dimpotrivă, cel al limbii franceze e cel adevărat!
Altă întâmplare: la câteva luni după venire, îmi depusesem în seiful de la bancă actul de nastere, pentru a nu-l pierde. Nu aveam masină, făceam toate drumurile cu autobuzele si metrourile. Îmi căutam serviciu si mi-a trebuit într-o zi, de urgentză, actul de nastere. M-am dus la bancă, am explicat situatia si am rugat să mă lase să iau din seif actul. La ghiseu era o functionară care mă cunostea deja. Mi-a cerut o legitimatie. În Canada, legitimatia e permisul de conducere auto. Nu aveam. Si nu aveam la mine niciun alt act care să demonstreze cine sunt. Eram grăbită si, cu toate că functionara mă cunostea, nu m-a lăsat sa umblu la seif. N-a mers nici cu bacsis (a fost jignită că încerc s-o „cumpăr”), nici cu alte argumente. A trebuit să mă duc acasă, să iau pasaportul si să revin, lucru care a întârziat totul. Am învătzat atunci că „normalitatea” în Canada e stricta respectare a regulilor, cu care, la început, nu eram de loc obisnuită! Aici, pentru orice: obtinere de permise, acte, vizite la doctor, ba chiar si în unele magazine alimentare, se dau numere de ordine si nu există nicio exceptie, esti chemat numai când îti vine rândul.
Mi-am adus aminte de toate acestea în urma unei lecturi recente: cartea „Ogio-san” de Ioan Timus. Cartea e scrisă de peste jumătate de secol si este o descriere plină de farmec a contactului autorului cu Japonia. Citind-o, mi-am recunoscut propriile nedumeri la întâlnirea fenomenelor care unui european i se păreau „anormale”, dar care, pentru cei de pe alt continent erau firesti.
De exemplu: în Japonia plouă foarte des si toti au umbrele pe care le poartă cu ei. Ele sunt mari si au spitze de lemn. Când nu plouă, sunt tinute închise, de vârful lor, unde e fixat un belciug special în acest scop. Japonezii au fost foarte mirati văzând că europenii, când nu plouă, tin umbrela „invers”, adică de mâner.
Alt exemplu de mentalitate diferită a japonezilor comparată cu a europenilor este cea a vânzării obiectelor. Cartea povesteste cum o europeancă intră într-un magazin de antichităti, vede un portzelan care-i place si întreabă de pretz. I se răspunde: 10 yeni. Ea, ca să obtină un pretz mai mic, spune că de fapt vasul nu este prea frumos si că nu merită pretul respectiv. Japonezul, jignit, pune vasul la locul lui si încetează discutia. Europeanca, prietenă cu autorul cărtii, îi povesteste acestuia întâmplarea. Autorul, deja familiarizat cu mentalitatea japoneză , pune cu ea un pariu că el va putea obtine un pretz redus. Intră în magazin, admiră totul, face complimente, se asează cu proprietarul la ceai si are numai cuvinte de laudă. Apoi cere acel vas, îl examinează atent si întreabă de pretz. Acelasi răspuns, 10 yeni. Cumpărătorul se miră si spune că asa frumusetze de vas ar trebui vândut cu un pretz mult mai mare. Proprietarul japonez, încântat, răspunde modest că nu e chiar asa de valoros si-l întreabă pe client dacă vrea să-l cumpere. Acesta răspunde că ar fi fericit să-l poată lua, dar că, din păcate, are la el numai 5 yeni. Vânzătorul i-l vinde la acest pretz. Pariu câstigat! Concluzia autorului: la japonezi nu vânzătorul laudă marfa, ci cumpărătorul.
Un alt domeniu în care „normalitatea” e diferită pe diverse continente e tinuta vestimentară. Când am venit în Canada, de pe balconul meu vedeam terasa de la parter a unui bloc învecinat, unde vara mâncau două doamne grase şi în vârstă. Ambele erau îmbrăcate în sort si tricou, tinută comună de vară, indiferent de vârstă, sex, si greutate. Nu se ascund imperfectiunile corporale. Expunerea corpului adult, chiar gras, nu atrage atentia nimănui. În schimb, copiii, de când sunt bebelusi, poartă costume de baie: baietii au chilotzei, fetitzele au costume intregi, care le acoperă si pieptul.
Aici încă e bine, mi-am spus după ce am citit cartea mentionată. Japonezii consideră că nu trupul trebuie „ascuns” de vedere, el fiind un element al naturii, ci numai „gândul” trebuie ascuns. De aceea, citeam în carte, ei nu se jenează să umble goi, dar ascund cu mare atentie tot ce gândesc. Drept care noi spunem că japonezii sunt ipocriti. Am avut la laborator un coleg japonez care lucra „pe ascuns”. Abia acuma, după lectura cărtii, l-am întzeles.
Concluzia? Nu stim niciodată unde e „normalitatea, drept care îmi place grozav felul în care se foloseste pe continentul american termenul „normal”. Vrei să comanzi o cafea „normală” -din zecile de feluri existente- spui „regular coffee” si asta lămureste tot.
În fine, „aproape” tot, pentru că si „regular” („obisnuit”) poate diferi de la un caz la altul.
|
Veronica Pavel Lerner 10/7/2011 |
Contact: |
|
|
