Interferentze : Cartea întrebărilor
Pentru cine n-a auzit încă de Ioana Pârvulescu, conferentiar la Facultatea de Litere din Bucuresti, scriitoare si colaboratoare din 1993 a saptamânalului „România Literară, lectura volumului „Cartea întrebărilor” apărut la editura Humanitas în 2010 va fi, cu sigurantă, o revelatie. Eu o „cunosteam” pe autoare din lectura cu regularitate a articolelor publicate în România Literară. Si trebuie să spun că m-a cucerit din primul moment. Rubrica ei a avut mai multe titluri de-alungul anilor, eu imi amintesc de „Cronica optrimistei”, „Cronica pesimistei” si „Despre literatură cu bucurie”.
Ultimul titlu a cuprins câteva articole care m-au atras în mod deosebit prin forma lor originală de scrisori adresate unor personalităti din lumea culturală românească. În ele, Ioana Pârvulescu pune adresantilol cele mai diverse întrebări din domeniul literaturii si îsi exprimă, cu această ocazie, punctul ei de vedere. Ideea mi s-a părut excelentă si, când am aflat că autoarea a reunit aceste articole într-un volum, m-am grăbit să mi-l procur.
Printre destinatari îi găsim pe scriitorii Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Adriana Bittel, Mihai Zamfir, Paul Cornea, Nicolae Manolescu, Serban Foartă, Tia Serbănescu , Anca Manolescu, pe eseistul George Ardeleanu, autorul excelentei monografii despre Nicolae Steinhardt, criticul Dan C. Mihailescu si altii. Nu numai lista destinatarilor e interesantă, dar si tematica „scrisorilor”.
Cartea cuprinde trei părti: „Din literatura Română”, „Literatura universală” si „Întrebări legate de carte si viată”, dar indiferent în care segment sunt plasate, articolele aduc interpretări inedite ale autoarei, scrise cu farmec si profesionalism.
Din prima parte as mentiona textul „Ce primeste Caragiale de la epoca lui?”, adresat „caragialofilior si caragialofobilor”. Aflăm din el despre talentul „poetic” al prozatorului. Imediat după moartea lui Caragiale s-a editat la „Viata Românească volumul „Versuri” semnat de el. Iată un sonet apărut în 1993, citat în întregime de Ioana Pârvulescu si intitulat „Cameleon-femeie”. Caragiale, un înversunat anti-simbolist, l-a subintitulat „Sonet decadent simbolist-vizual-colorist”, la care adaugă o notă: „ În 14 versuri 32 de notiuni simboliste, dintre cari 9 pur vizuale, iar 23 propriu-zis colriste si dintre acestea 21 simple si 2 compuse. Sublinierile apartin autorului.
Icoană străvezie în cadrul sumbru-al vietii
Cu părul ei sur-galben, cu ochii închis-albastri
Sclipi deodată clară, vis roz al tineretii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi-astri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugastri-
Era Erato albă iluminând poetii.
De a ei priviri focoase ar fi rosit sihastri
Păliti, chlorotici, vineti de greul bătrânetii.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori si violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Si-n varii, polichrome bibiluri si altite...
Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! Zic: „Spectru! Cameleon-femee!
Fugi! Sufeltul ti-e negru si matele pestrite!”
Concluzia autoarei: „dacă ar fi fost poet, Caragiale ar fi fost, poate, semănătorist. Să ne bucurăm asadar, că a ales proza.
Un alt text care m-a atras a fost „Cum se împacă literatii cu muzicienii?”, adresat unor muzicieni, Valentina si Dan Dediu. El se se referă la Vlahută si cuprinde câteva din scrisorile lui către compozitorul Dumitru Georgescu-Kiriac, autorul colindelor „Mos Craciun cu plete dalbe”, „O ce veste miunuată” si „Astăzi s-a născut Cristos”. Ele au fost publicate de Const. Brăiloiu în numerele din 1935 si 1936 ale revistei „Muzică si poezie”. Din ele rezultă că Vlahută l-a ajutat financiar, în momentele dificile, pe „iubitul frate Kirică”, cum i se adresează în scrisori.
Un text de o mare frumusete este „ Ce înseamnă plumb?”, referitor la George Bacovia si adresat profesorului Nicolae Manolescu. N-as dezvălui interpretarea autoarei referitor la „plumbul” din poezia bacoviană, spun doar că este o lectură palpitantă si care emotionează. Poezia lui Ion Barbu este interpretată în „Este Ion Barbu saradist? ”, text adresat poetului Serban Foartă. Aici autoarea ne conduce spre domeniile necunoscute cititorului de rând si, cu talentul si umorul ce o caracterizează, explică „misterele de saradă” din poeziile lui.
Ar trebui să scriu despre fiecare „scrisoare” în parte, toate au un farmec propriu: în „Mai tine azi teatrul lui Sebastian?” suntem martortii epocii relatiei lui Mihail Sebastian cu Leny Caler, în „Cere inteligenta si bunătate?” ni se prezintă ideile lui N. Steinhardt cu care George Ardeleanu încheie monografia despre el.
La sectiunea destinată literaturii universale, întrebarea „Care evanghelist scrie cel mai bine?” este adresată criticului Anca Manolescu. Autoarea compară cele patru scrieri ale evanghelistilor, iar lectura este nu numai palpitantă, dar îl incită pe cititor să verifice, recitind biblia, argumentele autoarei. Iar întrebarea „Dumneavoastră ce-ati fi ales?”, pusă lui Gabriel Liiceanu, nu este altceva decât punerea cu farmec în discutie a unui amănunt dintr-o piesă de Shakespeare.
Însfârsit, întrebările legate de carte si de viată din partea a treia a volumului sunt, pe cât de diverse, pe atât de bine alese. La întrebările: „Care e examenul de maturitate la scriitori?”, „Ce punem în raftul doi?”, „Erau interbelicii misogini?”, „De ce nu ne plac aceleasi cărti?”, „Cum refuzi un manuscris?”, „Vă place răul?”, „Sunt cărtile în stare să ne consoleze?”, pentru a nu cita decât o parte din ele, autoarea dă răspunsuri, uneori neasteptate, alteori bănuite de cititor, dar niciodată atât de explicit formulate.
Nu am putut cita în întregime toate scrisorile; cartea trebuie citită si, asa cum obisnuia să spună regretatul Matei Călinescu, recitită. Lectura este o încântare nu numai pentru cititorul al cărui suflet se împarte în permanentă între viată si cărti, dar si pentru orice amator de eseuri de bună calitate.
Toronto / Aug 2011
|
Veronica Pavel Lerner 8/25/2011 |
Contact: |
|
|
