Prozatori cu staif
1. Nicolae Bălasa (Craiova)
Cele sapte romane ale scriitorului Nicolae Bălasa, desi abordează subiecte total diferite, din spatiile complexe ale existentei românesti, de la sate si orase, institutii culturale proeminente, au o singură axă metodologică – povestirea. Ori cât de complexă se prezintă ea, în diferentierile de abordare, povestirea nu dispare programatic. Autorul, cu o pregătire de specialitate în domeniul comunicării, a transferat vizibil povestirea de tip clasic, care trecea prin transfer al realului invocat, spre imaginar, într-un impuls catalitic al dezbaterii la vedere. Metoda este a eseului, pe care englezii, apoi americanii, în epocile moderne, au folosit-o cu prestigioase realizări. Orice s-ar spune si de către oricine, avizat sau nu, realitatea existentă (partial sau total), cea imaginativă, demonstrativă, dincolo de cauza directă, rămâne programatoare pentru texte literare care să sustină durabil asemenea fatete ale prozei.
Deschiderea spre literar presupune – în perioada actuală (!) – stăpânire, nu atât de informatie specializată, cât putere de interpretare, de a impune formulări, limbaje adecvate care au semnificatii. Trecerea romancierului prin medii sociale, profesionale, cu irizări în spatii multiple, tine de capacitatea analizei, a productiei de…vorbire cu sens.
Mi-am procurat aceste mici esantioane teoretice, consultând îndeaproape, cu viu interes, romanul al saptelea, semnat Nicolae Bălasa, intitulat ca un poem în proză: Viata ca iluzie si clipa ca destin, Editura „Măiastră”, Târgu Jiu, 2011, 184 pagini.
Fată de celelalte scrieri ale sale, acesta iese din canoanele stiute, din interiorul tării noastre, si îsi plasează personajele într-un mediu specializat – un colocviu international de comunicare, care s-a desfăsurat la Montpellier.
Pe autor nu-l interesează decât „în trecere” spatiile franceze în care a vietuit un timp limitat. De ce? Fiindcă este acut interesat, si în această privintă, de grăitoare comparatii, cu ceea ce a lăsat în România si în spatiul est european. La acest capitol, îl ajută istoria, oricât a fost de masteră, geografia si politica sucită, adesea distrugătoare, fără vreo mustrare. Numai că Nicolae Bălasa, având bine clarificate ligamentele politicii, în epocile moderne, din tările lumii, si ale marilor puteri, expres capitaliste, dezbate nu cauze, ci efecte. Eseul se instalează prin jocuri de idei, în cadrul cărora se găsesc identificati filosofi, istorici si geografi, conducători de popoare si natiuni, ca-ntr-un tur de orizont al definirii marginilor în care s-a miscat lumea: Heidegger, Parmenide, Alexandru cel Mare, Pilat, Socrate, Dumnezeu, Iisus, Asia, Istanbul, Moscova, Siberia, Beijing, Shanghai, Pascal, Europa, Berlin, Marx.
Ca în orice oratorie, retorica se infiltrează ca în propria-i conferintă. Si asa apar principiile, logica strânsă a demonstratiilor, eliberarea asertiunilor de vituperări stângace ori hazardate.
La o asemenea tinută academică a discursului narativ sunt excluse, chipurile, abaterile întâmplătoare. Si totusi, clipeste pischerliceste prozatorul, îngăduindu-si să citeze secvente fie din întelepciunea lui mos Gogu („Bă, n-ai să o duci niciodată bine dacă nu munceste altul pentru tine!”), fie a unei babe, de la el din sat („Bă, Marine, mai du-te, măi băiete, si tu la Biserică! Mai roagă-te la Dumnezeu, că prea esti dus, mumă!”). De ce prozatorul i-a oferit babei o asemenea partitură? Deoarece, mai înainte, cugetând ori scriind, în spirit reflexiv, Nicolae Bălasa retinuse: „Căutăm în beznă, scânteia, cu gândul că doar-doar, însă singurele noastre semne trimise în univers sunt cele lăsate de piroaiele răstignirii. De altfel, lumea, de când e lumea, s-a tot frământat, încoace si-n acolo, ca să mai capete, măcar, un gram de minte. Si minte, neam! – vorba unei babe…”.
Deja, stilul indirect liber se instalează confortabil! (În roman sunt zeci de asemenea exemple, să le numim parafraze la anumite limbaje deja cunoscute).
Epicentrul romanului îl ocupă si-l dezvoltă, într-un mod clasic, iubirea, ratiunea ei, obligatiile, sperantele, avatarurile închegării unui cuplu. El-Nick (un alter ego retusat, desi pare un portret în oglinda de cristal), ea – Olesya, o româncă din Cernăuti, prietenă bună cu Yanina din Odesa.
Felul cum se încheagă prietenia, apoi dragostea celor doi-el, profesor român, ea profesoară în Ucraina-evidentiază victoria lor ca pe un blam dat celor bogati veniti si ei la simpozion: nemti, englezi, francezi si câtiva italieni. Compătimitor, începând de la sine, romancierul se exprimă: „Singuratici, temători, dar, totusi, alături, eu, român, niste blonde ucrainience si câtiva rătăciti de turci, rămasi, parcă, bezmetici, de când a căzut Constantinopolul sau Imperiul Otoman”.
După expunerea ex cathedra, eul creator începe procesul cunoasterii. Ca odinioară Balzac sau Rebreanu spatiul înconjurător îl reprezintă strada în cele două ipostaze: populată până la sufocare, doar ne aflăm într-un oras important-Montpellier!, si degajată până la a fi pustie.
Secventa a doua face posibilă aparitia actantilor în vizorul protagonistului. Erau două tinere frumoase – Olesya si Yanina. Observatorul de serviciu le trasează numaidecât particularitătile vii, inclusiv cazuistica identităti lor în istorie si-n politică.
De aici în acolo, fulguratiile politice poposesc cu asupră de măsură, înclinând disertatia, nu odată, spre specificul national al românilor. Chiar si în controversele lui cu ele, secvential doar cu ucrainianca Yanina, înmultite alternativ cu Olesya, înviorează neprevăzut naratiunea. Ea înaintează… productiv, scriitorul deconspirând teoria „facerii” unei lumi literare, fără modele anterioare.
Conform traditiei românesti, după ce tinerii conchid că vor să-si ducă viata împreună pentru totdeauna, se apelează la etapele premergătoare consfintirii deciziei luate.
Scriitorul vine cu suspansul. Textul se încarcă de tensiune: actiune si reflectii, frământări în neliniste si hotărâri. Despărtirea este iminentă! Desi fiecare trăieste în tara lui, comunicarea oficiată cu… telefonul mobil îi tine un timp în mrejele sperantei, a retoricii asumate pe cont propriu. Un accident nefericit, produs în cadrul unor miscări de stradă, în Ucraina, pune sub semnul întrebării însăsi existenta Olesyei. Odată aflată vestea, iubitul Nick se mobilizează, în fel si chip, doar simtea că trebuie să fie tată!, si reuseste să se găsească în aceeasi cameră de spital cu femeia visurilor sale. Asadar, salvare reusită.
Schematic, romanul ar prezenta următoarele cadre: întâmplare (în Franta) – căutare (de către Nick) – hotărâre (amândoi) – întâmplare (Ucraina, România).
Romanul oferă elegante disertatii, o bogată dialogie, dar si insertii ale unor descrieri, toate gravitând în jurul titlului. El va fi fost întâiul sau i-a urmat textului?
2. Ion Catrina (Caracal)
După spusele (si scrisele) prefatatoarei – Profesoara Veturia Adina Colceag, la romanul Păpusa de sticlă, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 380 de pagini, actuala scriere „ne oferă, de această dată, o nouă formă de abordare prin aparitia romanului psihologic”. Anterioarele, tot romane (Potecile destinului, 2003, Tărâmul umbrelor, 2003, Pământul îngerilor, 2006, Cerul infernului, 2006, Urmasul, 2009), au „urmărit disolutia satului românesc în secolul trecut”, după sublinierea exactă, făcută inteligent de către aceeasi profesoară. De altfel, substanta critică a prefetei atinge nivelul unui text impresionant de obiectiv si redactat la tensiunea referintei de profil. O aceeasi modernitate, cu insertii stilistice aparte, întâlnim si în expozeul lui Marian Drăghici, de pe coperta a IV-a a cărtii în discutie.
Pe ansamblu, în afara multor denivelări stilistice si ale unor amputări tematice, vădit discutabile, întregul roman este apanajul „strong” studiat al autorului. Altfel spus, scriitorul Ion Catrina se arată maestrul de sah, în mutările dezinvolte ale temelor din literaturile lumii. Însă nu putine sunt interstitiile care luminează descrieri, portrete, comentarii aprčs, folosirea adecvată a unui lexic supus obiectului, si nu putine dialoguri din pletora vivacitătii acestora.
Partea nevăzută care se cumulează secvential la nivelul totalului, se reduce la selectarea, purificarea si abordarea temelor, toate descendente din arta clasicismului… clasicizat (din antichitatea greco-romană până în pragul teoretizării din veacul lui Corneille si Racine, ajungând în sec. al XIX-lea, cu precădere în Franta, să fie nu numai o miscare cu principii, ci cu foarte bune realizări narative. Poate si din cauza… opozitiei romantismului, cu doctrină afisată bătăios, întâi în Anglia, chiar mai înainte, în sec. al XVIII-lea, apoi în Germania si Italia, Franta, lovitura romantismului s-a afisat fără tăgadă, vizibil zgomotos). Realismul, care a interferat cu multe valente ale clasicismului, n-a acceptat restrictiile, rigorile, dogmele, canoanele duse până la absurd. După cum naturalismul, teoretizat si el după „inovatiile” lui Zola, n-a rezistat în fata psihologismului, deoarece, lângă Dostoievski a venit S. Freud. Si tot asa, cel putin în Europa, privind doar proza, resuscitarea unor teme, dacă nu eterne (sau universale), a unor subsecvente ale acestora, a făcut să circule nestingherit benefic în toate tările interesate de schimbări. Cele majore, orice s-ar spune, au apărut după consumarea unor evenimente în plan politic si social.
Ei bine, prozatorii români, din epocile moderne ale sec. al XIX-lea si XX-lea, sunt debitori, pe arii întinse, modelelor occidentale, cu insertii partial românesti, cu exceptia perioadei proletcultiste si politizate (1948-1989).
Popasul acesta – excesiv de restrictiv – ni l-a impus cartea actuală care se prezintă cu un autor stiutor, prea bine, de miscări literare si de multiple forme de abordare a unor teme, viabile si acum! Căci ce ne propune Ion Catrina? Secvente ale unei constiinte de intelectual, în căutarea unei stabilităti psihice.
Ciprian Protopopescu este supus unei degringolade interioare pe care cu toate eforturile sale de redresare nu reuseste să fie convingător fată de sine, implicit fată de cei apropiati.
Romanul debutează rebrenian ŕ la Ion. După părăsirea soselei, se ajunge la intrarea temporară într-o mănăstire, departe, undeva în munti, ca să îsi limpezească, pe cât posibil, gândurile. Secventa incipitului are loc în momentul înjghebării unei familii, alături de Eleonora si fiica lor, Ioana. Numai că eroului nostru, scriitorul îi impune si grija pentru băiatul său, Adrian, a cărui mamă, Dafina, i-a tăinuit secretul despre părintele său până dincolo de mormânt.
Rod fericit al unei întâlniri de vacantă, pe care Ciprian a petrecut-o la familia colegului său, Mihai. Descoperindu-l târziu, mai mult instinctiv, scriitorul îl obligă pe protagonist să actioneze în duplicitate – cu societatea, muncind ca burlac până la epuizare si cu sine. Ei, acest sine îl poartă prin literatura fantomelor (de tip englez), de mistere (de tip francez si nu numai), religios-mistic (mistere medievale, Umberto Eco). Din fericire, nimic terifiant, visele se arată blânde si explicate. Din păcate, nu personajele realizează dezlegări de enigme, ci autocratorul, fiindcă romanul este scris la persoana a III-a!
Privind exprimarea, două forme cheie dezvoltă Ion Catrina: în prima parte, limbajul se pliază pe religios. Acesta îi dă posibilitatea să filosofeze speculativ si să includă, fără tăgadă, aforisme, chiar silogisme. Mentalul scriitorului îi oferă dezlegare de a trece granita spre speculativ, deductiv, iar datorită singurătătii, să poată comunica în voie cu Divinitatea. Ori mănăstirea îi crea toate posibilitătile de a se regăsi prin mărturisire si, de ce nu?, prin judecată.
Partea finală a romanului, care închide în aceeasi tonalitate meditatia nu mai reprezintă o noutate în demersul propus. Lui Ciprian i se atribuie, din tabloul de comandă al autorului, textul următor, de fapt un sofism: „e calea pe care n-am mers niciodată si ea se dovedeste atât de benefică si atât de utilă spiritului uman”.
De la acelasi tablou, în linia acelorasi generalităti, vocea retorului roman sună pilduitor, de luat aminte: „despovărarea spirituală îl făcea să fie mai bun, mai întelegător, mai blând si mai uman”.
El, Ciprian, care jucase cu sine alba-neagra, a găsit de acum calea vietii si a întelegerii spinoase a acesteia.
Din păcate, finalul romanului motivează, tot asa, didactic-moralizator (dedus) întoarcerea… eroului la familie si la cariera universitară.
Asadar, forma religioasă de exprimare se intersectează cu planurile social si profesional.
A doua formă vizează psihicul, în multe cazuri, psihologia clinică si nu patologicul. Deoarece acesta presupune degenerescentă în comportament si în gândire. Ori în comportament, el trecea în colectivul de muncă drept un om normal, cu capul pe umeri, cu toate că se vedea închiderea în sine, aproape derutantă.
Bine a procedat romancierul că lui Ciprian, ca tată, i-a strecurat abil, adesea ingenios, si rezistent, în economia tramei, sarcinile de dedublare, interogare, de solilocviu, fiului său Adrian. Din această perspectivă, ca personaj, Adrian Vrânceanu este mai realizat. El este copilul găsit, pierdut în gunoaiele vietii, cel care trece prin paradisul iubirii de la 17 ani, ca apoi, refuzat de Miluta, să cunoască infernul (Suferintele tânărului Verther), fără a înregistra cândva purgatoriul, în această privintă.
Scriitorul omniscient îi atribuie aproape „de toate” protagonistului, fiindcă, la un moment dat, îl sufocă. Ba cu amintiri din copilărie, din scoală, superficial, cu obligatii de serviciu si neverosimil de multe întâmplări, fantome, coincidente, vise onirice, corecte pe spatii înguste.
Se lasă impresia unui resemnat, prins în capcanele destinului, ale unor forte care actionează haotic, la care eroul nici nu se opune întâlnindu-le, purtându-le inexplicabil, ca pe o cocoasă păgubitoare. Ciprian rămâne personajul cumva resemnat. Nu este nici eroul de prisos, nici inadaptabilul, cu toate acestea el se străduieste să fie erou al timpurilor noastre. Ion Catrina apare mai apropiat de Max Blecher, decât de Camil Petrescu sau Anton Holban. Scriitorului îi este atât de folositor personajul, încât, totalizând iesirile în spatiu ale lui Ciprian, s-ar putea spune că înregistrează „întâmplări în irealitatea imediată”. El se vrea pentru multă vreme un „corp transparent” („Ar fi vrut să-si poată controla simturile si impulsurile, asa cum reusise mai înainte, dar ele, de această dată – au iesit învingătoare. Simtea în el o supraabundentă de fortă creatoare, cel mâna vertiginos în vâltorile necunoscutului”).
De la persoana a III-a, autorul îi oferă lui Ciprian un text în aceeasi tărie de reflectie: „Suntem în fond atât de singuri, din cauza semenilor nostri si ne refugiem în noi, unde creăm o altă lume, mai bună, poate, dar tot atât de plină de contradictii”.
Mitul oglinzii se redimensionează de fiecare dată când este părăsită constiinta. Toate eforturile scriitorului pentru a ajunge la sondajul abisalului, în cazul cuplului tată-fiu, reusesc doar partial, mai vizibil pentru personalitatea în formare a adolescentului si apoi a tânărului. Înfrânt în iubire de către Miluta, prin refuzul ei categoric de a păstra aprinsă flacăra dorintei, Adrian se dezmeticeste după ce află că este înlocuit de Doru, în aceeasi pasiune.
Paginile de bună proză, eficientă si individualizată, sunt circumscrise triunghiului, Miluta-Adrian-Doru. Sterilitatea confirmată a lui Sorin, sotul Milutei, l-a determinat să-si împingă nevasta în bratele adolescentului virgin. Legătura cu Doru, amant profesionist, extraconjugală, a intrat si ea în mormânt odată cu accidentul produs de masina condusă chiar de Doru.
Înmultirea episoadelor cu Ciprian, în avant-post, el si umbra, el si constiinta, el si oglinda, si nedumeririle zadarnice ale acestuia încarcă nepermis naratiunea ca în romanele cu sertare, strălucit însă motivate de W. Faulkner (la pagina 51 se invocă numele Galsworty după o scenă întâlnită într-un local).
As defini romanul lui Ion Catrina cu unul din multele sale texte: „Confuzi amintirile cu trecutul. Amintirile se pot estompa, trecutul însă te urmăreste si se răzbună”.
Dincolo si dincoace de intentiile autorului, din dorinta lui expresă de a realiza un roman psihologic, scrierea rămâne pur realistă, în clasicitatea notorie ca structură, având toate determinările de referintă în această privintă. Am putea să-i spunem întregului demers narativ realism psihologic după modelul Mircea Eliade, care, tangential se vede si în această scriere.
Talentul de narator este indubitabil al lui Ion Catrina. De cunoscător al schemelor de realizare, al umplerii lor cu materiale de profil.
Romanul Păpusa de sticlă se definește ca o scriere autentică, prin zecile de secvente alăturate – ca în orice scriere de actiune!, cu mai putină originalitate din cauza infiltratiilor teoretice, stringent de vizibile.
I-as apropia scrierea de unele romane ale lui Nicolae Breban, expurgat de anumite pasaje sau chiar capitole întregi.
Pentru latura psihologiei aplicate în literatură, lui Ion Catrina îi pot sta la dispozitie alte romane ale lui Augustin Buzura. Continuarea în „ciclul” psihologic nu se poate face decât după o documentare serioasă, cumpănită si reglabilă în spatiul psihologie teoretice si al ramurilor acesteia.
Să nu fugim cazuistă, deoarece vremea acesteia s-a instalat fără tăgadă după decembrie ’89 si în România.
3. Maria Diana Popescu (Pitesti-Stuttgart)
Până la mijlocul lunii mai a anului 2011, când am participat la un Simpozion National de Literatură „Rotonda plopilor aprinsi” de la Râmnicu Vâlcea, dedicat memoriei Mitropolitului Bartolomeu Anania, dispărut dintre noi în luna februarie a.c., nu stiam mai nimic despre Maria Diana Popescu din Pitesti, jurnalista si scriitoarea de la revista „Agero” din Stuttgart.
Cărtile oferite si studierea atentă a bibliografiei deja înregistrată m-au impresionat într-un mod aparte, nu atât prin numărul volumelor de poeme (9), de interviuri (3), cât prin limpidatea exprimării, a coerentei si a logicii formulărilor, fie într-un plan literar sau altul.
Din cele patru cărti, date cu autograf, am zăbovit, cu un interes sporit, asupra volumului Omenirea în paragină savantă, apărută la Editura Conphys, din Râmnicu Vâlcea, în 2009, 172 pagini.
Oximoronul din titlul cărtii nu este nici pe departe o coincidentia oppositorum, căci tocmai despre dezbinare, aproape categorială, se dezbat foiletonistic, prin implicarea imediată si dreaptă a autoarei, atâtea compartimente ale vietii noastre actuale. Toate cele 53 de texte beneficiază de un stil dezinvolt, corosive cu măsură literară despre mai toate realitătile post-decembriste din România. Si volens-nolens despre cele din Europa, cu precădere din tările afiliate monedei euro. Prin extensie, lumea ideilor promovate de autoare atinge spatiile americane si partial, afro-asiatice.
Dominanta expunerilor dinamice ale autoarei ia în calcul două elemente cheie ale vietii: puterea (si formele ei de manifestare – de la stăpânirea directă, ba chiar autorizată, până la reunirea în organisme si foruri internationale, cu directii de actiune planificată, de repartizare pe zone de influentă, până la declansarea de ostilităti si ostracizări, chipurile, motivate, dar îndelung mediatizate) si banii (finantele mondiale de câteva decenii au iesit la drumul mare, drămuind în văzul lumii, existenta acesteia – de la sănătate si învătământ, până la muncă si războaie sectoriale, nu importă în ce parte a globului se desfăsoară).
Este de minune ce pledant pro causa se arată jurnalista Diana Popescu atunci când referirile sale se circumscriu României, interesului pe care politicienii actuali ar trebui să îl arate mersului normal al tării spre bunăstare si civilizatie.
Cartea debutează sub semnul unei observatii deloc severe: „Aproape 20 de ani de libertăti si debusolare cvasi-totală, timp în care noi forme de poluare au vindecat până si urmele notiunilor de respect, generozitate, demnitate, adevăr, compasiune, în locul lor fiind sustinute altele, precum: vulgaritate, vedetism, prostie, violentă, tupeu, senzational, sexualitate.
Când vorbim de poluare, nu ne gândim numai la apă, aer si pământ, ci la o gravă poluare a spiritului, foarte evidentă în ultima vreme”.
Pe directiile de implicare în actul comunicării a fiecăruia dintre termenii subliniati, se manifestă dezbaterile jurnalistei Diana Popescu. Dintre zecile de formulări memorabile, originale prin puterea de asociere, prin rapida aerisire cu o figură de stil (deh, poetă!), as retine doare câteva, ele putând figura într-o antologie tematică, menită să aibă câteva zeci de subteme mărturisitoare. Asadar: „În bătaia vânturilor dinspre Europa, e de dorit să nu ne mai însusim psihologia muchiei de cutit”; „institutiile europene se comportă cu noi la fel ca si cu o tărisoară din fundul Africii”; „Cât de fericită va mai fi viata noastră, a sclavilor moderni, după devastatoarea criză prefabricată, cum ne vom simti când căruciorul de cumpărături se va supune, a câta oară, legilor comertului, cum ne vom mai raporta la realitatea concretă a ghetoului consumist?”; „La imensa mizerie morală a prezentului, adaugă sistematic alte mizerii si fraude, adâncindu-ne si mai mult în mocirlă, în criză, sustin ei într-un mondial glas comun, că e gratis! În functie de afiliere, lupii se îmbracă în piele de oaie si împing în fată ba o rudă de vie, ba un cumătru sau chiar ei primesc functii importante de dat iama la stâni, ori câte un post căldut pe lângă piratii mioritici, mai mult sau mai putin legati de dregătoria mare. Previziunile s-au adeverit, ei vânează în haită, se apără cu armamentul din dotare, se aplaudă reciproc”; „În cartea celor 322 de vorbe memorabile, ale lui Petre Tutea, stă scris negru pe alb: „Americanii n-au vocatie, ei gândesc negustoreste”. Adevăr grăit-a teologul si filosoful român, americanii îl invocă pe Dumnezeu ca să le binecuvânteze prăvăliile, exercitând stăpânirea lumii doar la casele de bani”.
Cum e firesc, în cadrul unor rostiri de mare deschidere interpretativă, când se aduc argumente peremptorii pentru sustinerea unei afirmatii, sunt citate nume de autorităti în materie. În ordinea înaintării paginilor: Parmenide, Sundar Singh, Ortega y Gasset, Angelus Silesius, Joyce, Beckett, Adamov, Arrabal, Dumnezeu, Hristos, George Sörös (numai în primele 29 de pagini!).
Pluridimensionalitatea tematică a cărtii o scot în afara schemelor cunoscute în sistemul de comunicare si o recomandă oricărui masterand în jurnalism, asa încât, autoarea Maria Diana Popescu îsi continuă prelegerile academice, în care insertiile culturale devin liante prestabilite si bine fixate în text.
O determinare interpretativă, prin prisma unei critici acute, evidente de profil, n-ar fi posibilă, deoarece fiecare text în parte se sustrage uneia asemenea operatii, neexistând un etalon de supraveghere totală. Deconstructivismul n-ar folosi la nimic în asemenea situatie. Prefatatorul cărtii – Ion Măldărescu, a angajat un discurs encomiastic, care nu foloseste niciunui cititor interesat de cultură, cu atât mai mult, unui specialist.
Autoarea rămâne familiarizată prea bine cu ideile (nu numai contemporane!) si cu limbajele care li se cuvin, pentru ca textele să rămână bine fixate în tiparele morfo-sintactice ale limbii române.
4. Nicolae Pârvulescu (Craiova)
Dacă e să-i dăm crezare criticii literare de tip francez, actuala carte a lui Nicolae Pârvulescu debutează ex-abrupto cu o reflectie de natură proustiană, ca si când în căutarea timpului pierdut, ar fi actiune revendicabilă nu mai pe cont propriu. Indirect, Silviu Grigorascu, în postura pacientului care doreste să-si salveze memoria, să-o apere de corozitătile vietii, convingător, din camera traumatizantă a spitalului, confirmă spiritul justitiar al Roxanei, înlăturând, prin ierarhizare, ba imaginea bunicului, mereu predominantă, ba a tatălui, pierdută în ceată.
Metoda de invocare este de tip balzacian – din afară către interior, în formula spiralei –, din lumea dezlăntuită, în căutarea vietii linistite, pe cât posibil, cu punct terminus în familie.
Studiul de caz psihologic se construieste admirabil ca venind din partea cunoscătorului de scheme narative, dătătoare de noi impulsuri în economia limbajului proiectat. Schema ca atare, la origini, a suferit multe influente, modificate însă, prin tertipuri originale, de la fiziologiile sec. al XIX-lea, până la modernistii, contemporanii lui Rebreanu, ajungând la proletcultistii gâtuitori de eforturi estetice ale altora. Deloc întâmplător, derularea (posibilă) a actiunii romanului (Cât văd ochii…, Editura Autograf „MJM”, Craiova, 2011, 456 pagini) se declansează, desigur, în memorie, nu cu mult înainte, în localitatea Poienari, de 29 iunie 1956, de ziua Sfintilor Petru si Pavel.
Asadar, un remember programat, la care s-a apelat, acesta actionând în consecintă. De îndată ce scriitorul omniscient are fixată departajarea pe teme, pe subteme, pe devieri, pe încrengături strict necesare în economia textului, pe scheme de dus-întors, el trece la lucru (labor omnia vincint impprobus).
În acest caz, romanul devenirii personagiale câstigă, pas cu pas, cu foarte multe detalii (e drept, nu întotdeauna motivate, semnificative) ca într-un film de actiune, satisfăcând toate cerintele unui lector interesat de coincidente, de suprapuneri, de mentalităti. Unele converg spre ceea ce prozatorul ar spune despre tulburătorul destin al eu-lui creator că viata acestuia a fost un roman. De ce? Pentru că autorul si-a fixat un epicentru pe care glosează diverse detalii, întregitoare, însă scormonind pe două fronturi – al celui natural si al celui de rezonantă. Pe al doilea, îl jonglează după propria-i orientare, adesea psihologică. În acest al doilea plan, Nicolae Pârvulescu probează un atent spirit analitic, în economia propusă a textului.
Pe linia lui Marin Preda, al lui Constantin Noica, filosoful, care făceau apologia tatălui în spatiul familiei unitare, a unor prozatori americani, cum au fost: William Faulkner sau John Updike (si a altor europeni), profesorul Nicolae Pârvulescu pedalează (crosetează abil!) pe o asemenea pânză a inspiratiei. Reuseste astfel să strecoare ideea de vulnerabilitate a timpului într-un spatiu prestabilit. Miscarea ca atare, în spatii sociale si profesionale, devine un target al autorului, asa încât orice deplasare reală de la sat către oras (Bandava – citeste Craiova!, compus fortificat de la autohtonul dava) rămâne însotită de explicatii concrete privind denumiri de străzi, functii si responsabilităti ale unor oameni, surprinzător de plăcut, miscându-se viu, uneori prea explicativ, deloc întregitor pentru biografia lor dorită.
Personajele principale – întâi copii, adolescenti, apoi maturi si, în final, pusi în fata vietii fără iesire voluntară ori la comanda unui eu rival, nechibzuit – Roxana si Silviu Grigorascu traversează toate canoanele ofertate de autor.
Ele se impun printr-un realism stenic, închegat stilistic, fiind gata oricând să înlocuiască pe „ai casei” – fie pe cei din localitatea Poienari, rămasi permanent în vizorul autorului, fie pe cei de la oras, prezenti în angrenajul epic, prestabilit de romancier.
Legătura strânsă dintre bunic si nepot rămâne cea mai realizată epic în romanul lui Nicolae Pârvulescu. Sunt scotocite toate ungherele relatiilor directe si indirecte, de la ascultarea divină, până la pierderea distantelor efective, rămânând doar afectiunea, cuibărită în amintiri, reverberatoare si regeneratoare.
Silviu are o soră, căreia profesional i se stabileste… destinul, devenind medic.
În suita „amintirilor din copilărie”, circulă ca un sânge albastru, mereu protejat, jocurile celor mici, când umbrele vietii n-aveau acces la orizontul lor de existentă. Alături de acest al doilea val de rezistentă narativă al cărtii, se insinuează si o bună doză de destindere si mai incitantă, curgerea limpede a interpretării. Pe măsură ce picii cresc, jocurile lor sunt înlocuite cu altele care-i îmbie să devină oameni în firea lor. Socialul rămâne tintă până ce profesiunea îi acaparează. În acest periplu, o adevărată aventură spre necunoscut, autorul păstrează prezenta a doi vecini – Manole si Diamant –, colegi peste timp cu Vasile Porojan.
Cumva, în subsidiar, romancierul are o întretinută zăbavă, ca un omagiu convingător, adus dascălilor de la sate, a căror trudă este prea putin apreciată, si mai mult tinută în atentia… lumii. Ca dovadă, romanul se încheie cu observatii nobile despre folosul adus de… scolirea oamenilor.
Nu stiu dacă trebuie spus că minunatul roman al scriitorului Nicolae Pârvulescu este extrem de condensat în privinta vietii pe care a reflectat-o aristotelic. În fond, ea este o lume prin care a trecut nu fără folos chiar autorul. De aceea, n-are tesătură rară, prin care modernistii ar putea croseta cu materialul propriu si despre realismul fantastic, dislocările personagiale, confuzia de planuri existentiale, plasate unde nu te astepti, în vis, despre exacerbarea, desigur, la maximul imaginarului, al căutării nelinistite a eu-ului, a cazurilor deliberat bolnave de politică (aici, în roman, doar întâmplător se găsesc constiinte mărturisitoare, asaltate direct sau indirect de unii, de altii, dar, cu precădere, de către autor). Deci si el joacă dublu – în prim plan, prin puzderia de verbe care îi apartin în exclusivitate, si indirect, când relatează (mai mereu) despre altii, despre participatia sa.
Romanul colcăie de evenimente – mai importante sau mai putin, fie că ele sunt de familie, - cele mai numeroase -, fie din societatea înconjurătoare, cu toate meandrele prin care se manifestă ca identitate reprezentativă.
Apreciez că romancierul si-a revărsat în această carte mai toate acumulările teoretice despre literatura viabilă (n-am să mai scriu veridică!), dar si dezbaterea ca modalitate de întretinere a unui interes sporit în lectura prestabilită.
Este el, Nicolae Pârvulescu, lector in fabula?
5. Nicolae Radu (Franta)
Într-o împrejurare memorabilă, dedicată Mitropolitului Bartolomeu Anania, trecut la cele vesnice în luna februarie a anului 2011, profesorul dr. Ion Soare mi-a înmânat, la Râmnicu Vâlcea, în luna mai, un volum de proză, intitulat Memorie incomodă, Ed. Semne, Bucuresti, 2011, 314 pagini.
Coperta a IV-a prezintă un C.V. edificator pentru medicul, filosoful si scriitorul Nicolae Radu, identificându-se contributiile sale editoriale în cele trei domenii de activitate scripturală. Debutul în literatură s-a produs în anul 2001, astăzi împlinindu-se un deceniu de activitate recunoscută. La acest mic bilant, panoplia medicului Nicolae Radu a înscris tot volume de proză: Cerbul de la tufanul trăznit (2002), Memorie uitată (2005), Paradisul Mateilor (2007), Memorie resuscitată (2007), Cerbul Acteon (2008). Cel de acum oficiază, parcă experimental, dezbaterea de tip religios, pe canavaua eseului (II, III), cu implicarea eu-lui, fremătător în embrionul lui de cugetător, cu sau fără avizul rationalului; portretul – care abordează registre stilistice, adesea memorabile, fiind realiste par lui męme, decupate cu grijă si semnificatie din lumea satului natal; o undă de nostalgie zăboveste interstitial dimpreună cu un lirism stenic.
Până la mărturisirile de viată în care a fost implicat, autorul se suspectează adesea dur, ridicându-si mingea la fileu, ca si când sinele ar trebui să rămână mut, neparticipativ.
Scriitorul Nicolae Radu are asimilată foarte bine stiinta acoladei sau a interludiului, trecând motivat de la religie, mitologie, la concretul barbar din atâtea împrejurări ale comunismului neiertător. În aceeasi orientare pidosnică, intră si turnătoriile, una mai cu mot decât alta, fie si atunci când politica a fost distructivă, praf si pulbere. Apoi, nicio justificare în timp, care dacă ar fi fost explicată poate că se ajungea la… crezământ!.
Asa după cum a intuit autorul, capitolul al V-lea – Ne-buni si nebunii – nu mută sensuri ale cuvintelor înrădăcinate în vocabularul românesc, ci creează o opozitie mai normală în func¬tio¬na¬li¬ta¬tea acestora. Totul este privit însă prin grila cazuisticii atât embrionare, cât si a celei desfăsurate. Medicul se lansează în stabilirea de QI, urmărind istoricul domeniului, departajarea în trepte, pentru ca evaluarea inteligentei să fie cât mai aproape de adevăr. Fisele de bibliotecă ies aici cu toată contributia lor. Nicolae Radu trece, cu măsură, mereu restrictiv, la exemplificări de la nominalizări în tot spectrul artei, muzicii, literaturii, din spatii europene, răsăritene sau occidentale. Oricum, speculativ!
Ca în orice carte, gen puzzle, lipsa unitătii tematice, a unui subiect curgător, cu dese încrengături sau abateri, se motivează de la sine. Asa că atasul capitolului al VI-lea – Fugar si fugărit, rămâne, până la urmă, preluarea unui jurnal de călătorie spre Oceanul Atlantic al medicului de la scriitorul Nicolae Radu.
O bresă, de concretete dură, operează scriitorul în biografia sa atunci când spune si interpretează fără parti-pris-uri sejururile sala în Libia, în orase total necunoscute, înainte de a ajunge pe pământ african.
Mi se pare uluitor cum stie medicul să se descurce în hătisul informatiilor dobândite si, cu precădere folosite în timpii oportuni. Se succed în bibliografia la care s-a apelat titluri de cărti si nume de oameni din domenii specializate – de la cele influentate de culturi asiate, până la cele grecesti si bizantine, ori buddiste. În toate sau prin toate trece fiorul cunoasterii înfrigurate a autorului. Se dezvoltă aici miracolul cunoasterii enciclopedice, care-l prinde elegant de bine. Din acest punct de vedere, dilatarea eu-ului si plasarea lui în varii ipostaze – Cuget, Cârtitorul, Curiosul, Mărturisitorul, Tămăduitorul. Sunt ipostaze simbol, reînviind o traditie bogată în semnificatii – Cantemir, Budai, Deleanu, Gr. Alexandrescu si cei care le-au urmat.
Medicul Nicolae Radu cotrobăie în labirintul memoriei, căutând să explice natura centrilor durerii, iubirii, mândriei, lăcomiei, invidiei, mâniei, ai lenii – care, dacă nu sunt supravegheati trebuitor, se transformă în păcate capitale (altele decât păcatele istoriei!). Asadar, de la subiectiv, la obiectiv!
O frază de alint se impune ipso-facto: „În ceea ce îl priveste pe mărturisitorul din această carte, o mărturisire jenantă se impune: si-a pus gândurile în cuvinte, fără să le măsoare tăria si consecintele”.
Rog pe cititorul acestei notite… critice să înlocuiască, pe orice cale, cuvântul „jenantă” cu „nobilă”. Abia atunci se poate rosti adevărul despre acest puzzle, unul de reală inteligentă si cultură.
|
Marian Barbu 8/18/2011 |
Contact: |
|
|
