Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Impresii de lectură: "Gîndul meu. Cum am devenit poet." - Ionut Caragea

Cu poetul Ionut Caragea „am stat de vorbă” aseară, o oră sau două, nu stiu cât a durat confesiunea făcută în volumul „Gîndul meu. Cum am devenit poet”, căci despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisă pe atât de profundă si tulburătoare, în care realitatea si revelatia, sentimentele si resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „născut pe Google”, cum este numit de unii critici literari.
Pe firul naratiunii am descoperit un împătimit al trăirilor extreme, a cărui viată nu se poate desfăsura la cote normale, totul tinzând către superlativ. Cu o sinceritate dezarmantă, îti (îsi) deschide portile sufletului si povesteste despre iubirile care l-au mistiut, despre neîmplinirile, decăderile si tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii.
Moartea îi dădea târcoale, îndemnându-l să se arunce în gol... doar sufletele alese îsi pot recunoaste greselile, mai ales în fata publicului. Nu stiu dacă pot să-i spun public, după intimitatea sufletească simtită prin această destăinuire, mă consider un prieten, un părtas al suferintei, al decăderii, al nebuniei si în acelasi timp al înăltării pe altarul poeziei.
”Arta cere sacrificii”, fiecare artist zideste mai devreme sau mai târziu în el sau alături de el o Ană, ca temelie a unei opere de mare valoare. Poetul si-a zidit iubirea, s-a călugărit în propria umbră si trăieste zidindu-se la rândul lui în cuvinte, sacrificându-si timpul si sănătatea. Poetul se zugrăveste pe sine ca pe o biserică în care „moartea este doar o mângâiere”, o combinatie între real si uman (este când D-zeu când narator), menită să răscolească, să dezrădăcineze emotii încremenite în adâncurile fiintei.
Prima parte a cărtii se desfăsoară în lumina căutărilor, a nelinistilor provocate de incertitudini si nehotărâre până când, într-un final, proaspătul căsătorit pleacă în Canada cu femeia visurilor sale. În tara de adoptie, a cărei societate nu avea să-i aducă stabilitatea emotională de care avea atâta nevoie, si după o perioadă de „tatonări”, rămâne singur. Începe „O nouă viată” si scrie cum este „să fii singur într-o tară străină/ să vorbesti o limbă străină si să te desparti de fiinta pe care o iubeai cel mai mult pe pământ”.
Iată cea mai mare dezamăgire, cea mai amară deziluzie pe care o poate aduce un vis neîmplinit. Sentimentul de singurătate este coplesitor. Rătăcit, frustrat, Ionut găseste un refugiu (băutura) în bratele căruia se aruncă orbeste, motiv pentru care ajunge într-o stare de sănătate deplorabilă. Această perioadă, cred eu, este cea salvatoare, căci începând procesul de autodistrugere a reusit să macine toate sau aproape toate resentimentele până când a descoperit că „templul iubirii nu se află într-o femeie” ci în el insusi.
Perioada care urmează este critică din punct de vedere fizic. Durerile îi devin muze si scrie poemul „Delirium tremens” în care se descrie, printre altele, „un călăret spatial ce se pierde în galopuri de anorexie mintală”. În acest moment al vietii sale apar, si poate nu întâmplător, doi prieteni care îl încurajează si îl sustin: poetii Adrian Erbiceanu si George Filip.
Desi lucra ca instructor la un centru sportiv si făcea parte dintr-o echipă de rugbi, înstrăinarea îl roade - „când esti singur, înconjurat de străini/ Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasăre călătoare izgonită de existenta stearpă pe alte continente” - si vede „patria cimitir de cuvinte pierdute printre atâtea limbi covărsitoare”.
Neputându-se adapta societătii canadiene coboară în propria fântână de unde îsi adapă neputinta cu taina sfântă a cuvintelor: „nu mai aveam dorinte fizice si nu mai voiam o relatie. Găsisem modalitatea perfectă prin care să mă schimb, să devin fluturele care iese din coconul propriei suferinte si închideri în sine”...
După un an de singurătate înfiripă două relatii doar pentru a sti că „amorul îi mai provoacă aceeasi plăcere ca si înainte”, fără însă a-i satisface nevoia sufletească de a dărui, de a se dărui, fără a reusi să umple măcar un strop din golul lăsat de Alexandra.
În postările lui pe Internet este fascinat de o pustoaică pe care ajunge să o iubească nebuneste si pentru care se întoarce în tară, îndrăznind chiar să se gândească si la o posibilă căsătorie. Împrejurările stau si de această dată în calea fericirii lui, astfel încât se întoarce în Canada la fel de singur si deznădăjnuit.
Urmează a doua cădere în care scrie volumul „Donator universal”. Într-unul din poeme declară: „uneori cred că toate zilele sunt la fel de curve/ iubesc doar aceste nopti văduvite de soare/ încercând să-mi ghicesc singur în palme apropierea mortii”. Sub influenta gândurilor negre care îl trăgeau tot mai jos îsi imaginează zborul de la etajul 22 al apartamentului unde locuia, până când, într-un moment de cumpănă si revelatie, are curajul „să privească drept în fată”, într-un panou publicitar, chipul lui Iisus răstignit pe cruce, alături de mesajul „si EL a donat”. Astfel întelege, în sfârsit, scopul acelor chinuri de până atunci: „trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte”.
De aici si până la destinatia spirituală nu era decât un pas spre sine... Eliberat, oarecum, si de cea de-a doua mare iubire, iubiri despre care spune că au fost „elemente declansatoare si marcante în formarea mea ca poet”, trăieste o perioadă în care „singurătatea si lectura masivă îmi rămăseseră singurele muze”. Flămând de cuvinte scrie : „trag cu dintii de-o coajă uscată de pâine/ si mă gândesc la tăranul ce-si ia coasa/ si taie capetele plecate ale spicelor de grâu/ fără să-i pese că si oamenii, au capetele plecate în fata mortii// moartea cuiva este foamea altcuiva...”.
În sfârsit, linistit si resemnat în fata propriului destin, ne mărturiseste : „eu devenisem poezia, eu eram templul ei, eu eram rana vie care nu se putea cicatriza”. Si ca o ultimă nebunie..., decide în mai 2011 să scoată ultimul volum de versuri!
Mă opresc uimită si citesc fără să îmi cred ochilor! Renuntare după atâta zbatere? După atâtea încercări de a rămâne pe linia de plutire? De ce?
Dar răspunsul autorului vine să-mi aducă o sperantă: „nu eram singur, oamenii credeau în mine, aveau nevoie de mine. Iar eu, la rândul meu, trebuia să strâng din dinti si să merg până la capăt” (...) „Spusesem eu Adio Poeziei?” „Sfârsit?”
Orice pare un capăt, un sfârsit, este un nou început domnule Ionut Caragea si sper că începutul a fost în cadrul cenaclului Lira21, unde ati fost invitat si, îmi place să cred, ati găsit acea oază de liniste atât de necesară creatiei...

Aionesei Mihaela,
cenaclul Lira21, 16 iulie 2011






Aionesei Mihaela    7/18/2011


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian