Liana Saxone Horodi - Concertul culorilor
Motto : „ (...) regăsim în tablourile Lianei, alături de un lirism viguros (paradoxală asociere) si un temperament expresionist”. – Dr. Dorel Schor.
Un artist plastic de autentică valoare. De mare valoare! Ca si multor altora , pictura Lianei Saxone Horodi îmi vorbeste cald si frumos, puternic si cu ecou. Imi încîntă sufletul, mă urmăreste, pătrunde cu mine în casă, în soapta ascunsă din inima mea...
Din când în când artista îmi mângâie sufletul cu pânze de ultimă oră. Asa s-a întâmplat si recent. Picturi din „a doua viată”, cum le zice ea. O înteleg prea bine. A trecut o operatie „ cu inima pe masă”, adică s-a întors „de dincolo”. Ca si mine, de altfel. Cine a trecut prin asa ceva vede lumea cu mai multă intensitate, cu mai multă întelepciune. E mai fermecat de oamenii si de lucrurile din prejmă. Este tot acelasi om, dar parcă are o nouă valoare. E tot el, însă deasupra sinelui său... Asa mi se par si unele dintre aceste din urmă creatii ale artistei.
Dintre noile ei picturi mi s-a lipit de suflet si cea cu un perete vechi, de casă obosită, o fatadă din vremuri de pe când eram copil, chiar dacă modelul este aevea în alt timp, în alte locuri. Perete scorojit, cu multă patină a timpului, cu locuri în care tencuiala a lăsat loc cărnii de cărămidă din spatele varului cândva curat si proaspăt. Casă de oameni nevoiasi, poate de mahala, dar cu tot ce trebuie la vedere, ca să arate în rând cu vecinii. Sub modestul umbrar cu frunze si ciorchini, usa de lemn vopsită în albastru trecut, cu nuante, cu degradeuri si cu mânerul ruginit, e închisă. Uneori simt în mine o parte din trecutul dat uitării, si mă gândesc că poate sub o astfel de usă e bine închisă si ea... Fereastra cu obloanele albastre, de asemenea e închisă si nu lasă la vedere vreun chip de fată visătoare ori năstrusnică. Nici muscate rosii. Nimic. Obloanele sunt bine încuiate si nu-i semn de viată. Se vede în fata casei si o teavă de apă, ce nu duce nicăieri. A fost desfăcut robinetul si-i rămasă fără rost, întreruptă din utilitatea ei. Trecerea timpului, nostalgia trecutului, durerea clipei care a fost...
Această temă o regăsin la artista haifaiană nu o dată, cu putrnice rezonante si minunat realizată. Altă dată, într-un tablou de 80 X 60 întâlneam aceeasi temă la o altă fatadă de casă, tot fără locuitori, părăsită, având de asemenea zidul grunturos si obosit de vreme . „Vreme vine, vreme trece/ Tu rămâi la toate rece” – dar uite că nu-i asa, nu-i cum vrem, poate Poetul, constient de nemurirea sa, se îndemna astfel, frământat si el de dialogul timpului cu noi însine, dar artista, si alături de ea si eu, ca si desigur atâtia alti privitori ai poemelor sale din uleiuri colorate, artista nu poate si nu-si propune a fi „rece”, indiferentă, la măcinarea diurnă si definitivă a materiei si a sufletului. Ce poti face? Doar să pui un pic de culoare, doar să-ncerci să opresti clipa, s-o prinzi pe pânză, să rămână mai mult, poate mult mai mult. În penelul optimist al Lianei Saxone Horodi există o zbatere dramatică si un surâs întelept, binevoitor, condescendent si triumfător asupra unei tristeti ascunse bine. Liana Saxone îsi propune să fie cum este – caldă si sensibila la impertubabila trecere de timp, de case, de oameni, notându-si, notându-ne, sentimentele si gândurile, pe pânzele-i de farmec pline.
...Liana Saxone Horodi m-a făcut să mă întâlnesc (printre altele) cu trecutul, cu farmecul amintirii unor existente ce nu mai sunt si nu vor mai fi... Greu de pus în cuvinte lumina si umbrele culorilor pictoritei. Dar mestesugul si talentul ei înfioară, aduce lumi ascunse în prim planul lumii, în straturile sensibile ale sufletului si mintii. Usa asta albastră, din recentul tablou din „a doua viată”, m-a făcut să redeschid si usa pe care e scris, în internet, numele Pictoritei. Am pătruns într-un univers viu populat. Si astfel m-am „plimbat” din nou, prin universul artistic, de bucurie si încântare, al Lianei Saxone. M-au asaltat gânduri, bucurii, mi-au venit în minte vresuri, apoi parcă am auzit o doină, sau un cântec de „clei-zemer”. Si-l ascultam pe Mirel Reznic cu „ A idise mame”... Mi-am reaminti apoi că, mai demult, la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, am văzut îndeaproape unele din tablourile Lianei Hirodi Saxone. Albul, albul tablourilor, albul si o trainică si frumoasă îmbrătisare a unor culori, împreună cu o fortă deosebită ce se degajă din pânzele acelea, m-au urmărit lăuntric, m-au implicat si m-au rechemat.
. Am desprins din nou, si am notat si atunci, energia vulcanică a Lianei Saxone Horodi, ca si plăcerea ei de a întinde uleiul cu pricepere si patimă pe pînză, plăcerea ei de a-l pune gros, ca să spună bine, puternic si diafan, un „ce” anume ce-l are numai ea de spus. Negrul din contururi, din desen si albul de pe lîngă si din interior si nuantele de culoare, armonic privindu-mă, în tonuri si asocieri de o rară frumusete, vorbesc degajat si spun mult. Avem de-a face cu o înteleaptă întelegere a vietii, trăită nu fără drame si tragedii, dar pe fondul unui puternic crez optimist care, alături de un talent viguros, îi dau pictoritei o superioritate de demiurg, o minunată putere de a recrea lumea, după legi secrete si specifice; o lume înăltătoare si derizorie si sfîntă pentrucă există, sfântă pentru că se trece.
Vizitând-o pe internet, văzându-i creatia din cea de-a doua viată, amintindu-mi de Expozitia ei pe care o păstrez în suflet cu căldură, ei bine, revăzându-i picturile, am simtit din nou tăria ei de om constient că e menit a sifnti clipa pe care o trăim, oficiend cu pensula si cu uleiuri colorate, transmitîndu-ne astfel viată, freamăt si bunătate. Am simtit, printre crengi de copac fără frunze, înăltate spre sperantă (ca să dau doar un exemplu, referindu-mă la tabloul „Ramuri”) viata cotidiană din interiorul unui bloc de locuinte (aflat mai în spate), viata cu toate ale ei, desfăsurată normal si efemer, dar si o mâhnire demnă si ascunsă si încrezătoare în ce-i bun si cu adevărat uman, o mâhnire trecută, sugerată doar, pentru cei ce stiu ce e tristetea. Am simtit, apoi, din nou, decrepitudinea caselor vechi, am simtit, am auzit parcă, si o melodie duioasă, dinnauntru, nostalgică, cunoscuta si totodată nouă, cântată în culori frumoase, la vioara vietii noastre, care ar putea fi, dacă vreti, paleta pictoritei din Haifa...
Liniste, vă rog!
Liana Saxone Horodi cântă !
|
Roni Căciularu 5/5/2011 |
Contact: |
|
|
