Experientza canadiană : Partidul Conservator
În Canada au fost politicieni înainte de au fost partidele si partidele au fost înainte de a fost Canada. Partidul Conservator al Canadei a fost unul dintre primele, începând din 1840. În 1848 era întzeles si acceptat faptul că un grup care formează o majoritate în orice legislatură colonială sau parlament pot forma guvernul acelei colonii si politicienii au început să se strângă împreună ca să-si asigure si să-si păstreze puterea. Politicienii coloniali au adoptat, cum era normal, termenii britanici pentru formatiunile lor politice, Conservator si Liberal, după principalele partide britanice. Urmasii lui John A. Macdonald în Upper Canada s-au identificat ca fiind Conservatori, dar când Macdonald a format o coalitie cu Liberalii, ca să obtină confederatia, ceea ce a rezultat s-a numit partidul Liberal-Conservator.
Partidul Liberal-Conservator a fost, evident, un partid national. El a pledat pentru unirea provinciilor canadiene si pentru o putere federală. Ca urmare, Conservatorii (jumatatea de nume “Liberal” a dispărut treptat) a luptat pentru proiectele importante în dezvoltarea natională, în special linia ferată transcontinentală si tariful ridicat al mărfurilor importate. Macdonald s-a dovedit a fi un lider talentat, al cărui farmec si fermitate i-au cucerit pe adepti; în plus, Macdonald a câstigat alegerile. El nu se rusina să recunoască faptul că dacă oamenii sau companiile se asteptau să beneficieze de guvernul lui, ei trebuiau să contribuie la succesul lui. Cei care au ajutat partidul puteau să se astepte la favoruri de la guvern – patronaj. Într-o ocazie, în 1873, Macdonald a mers prea departe chiar si pentru standardele elastice ale vremii, dar el a revenit la alegerile următoare. Desigur, el a câstigat patru alegeri la rând, 1878, 1882, 1887 si 1892, fapt care e si astăzi un record.
Macdonald a inventat, practic, formula de a câstiga alegerile în Canada. Un partid de success trebuie să apeleze si la canadienii francezi si la cei englezi, iar Macdonald a reusit în mod constant să câstige voturi si scaune în Quebec. El nu era ideologic, dacă oponentii făceau un lucru, Macdolad făcea contrariul, dar managementul lui era atât de abil, încât marii majorităti a alegătorilor nici nu le păsa.
Din păcate farmecul lui a murit cu Macdonald în 1891. Conservatorii, încă la putere, au avut patru prim ministri în cinci ani si au pierdut în 1896. Robert Borden, liderul partidului după 1900, a avut dificultăti în a găsi o formulă de success, dar în 1911, eventual, a găsit-o: aceea de a conduce cu o platformă în Canada Franceză si cu o alta în Canada Engleză. Cu toate că Borden a condus cu succes Canada în timpul primului război mondial, el a trebuit să impună recrutarea, lucru care a lovit în partidul său pentru următorii 40 de ani, mai ales în Quebec. Borden a pierdut Canada Franceză; succesorul lui în 1920, Arthur Meighen, a pierdut vestul. De la alegerile din 1921 până la cele din 1953, sub multi conducători, Conservatorii au fost în principal locati în sudul Ontario-ului.
Numai odată, în 1930, Conservatorii au câstigat destule locuri ca să formeze un guvern, dar conducătorul lor, R.B. Bennett, desi un om foarte inteligent, a condus în anii depresiei din 1930 si a fost alungat în 1935.
Până în 1957, Conservatorii, atunci condusi de John Diefenbaker si numiti Conservatorii Progresisti (Progressive Conservatives) nu s-au mai întors la putere. Diefenbaker a fost un minunat orator, dar nu un lider de partid. După ce a câstigat în 1957 si 1958, partidul lui a pierdut în 1963. Quebec, care votase cu Conservatorii în 1958, n-a mai făcut-o în următorii 20 de ani. Totusi Diefenbaker a atras vestul, care, după 1962, a devenit un bastion puternic al Conservatorilor.
Partidul Conservator al anilor 1960, 1970 si 1980 n-a fost fundamental diferit de cel oponent, al Liberalilor. În mare, ambele partide erau angajate pentru un stat prosper, pentru locul Canadei în aliantza vestică si pentru un echilibru între libera întreprindere si supravegherea statului în politica economică. Guvernul minoritar Conservator de scurtă durată al lui Joe Clark din 1979 n-a avut timp să-si dezvolte un stil propriu, pentru că el a fost învins în alagerile din 1980. Următorul prim ministru conservator-progresist, Brian Mulroney, a avut mai mult success, câstigând o uriasă victorie în 1984. Mulroney a guvernat cu vigoare, renovând sistemul de taxe, întărind legăturile cu SUA si introducând un oarecare comertz liber cu SUA în 1987. Dar Molruney a ratat sa “fixeze” constitutia canadiană. El a ofensat vestul favorizând Quebecul si a ofensat Quebecul ratând constitutia. Pierzând Quebecul si vestul, Partidul Conservator a fost redus la numai două locuri în alegerile din 1993.
Actiunile lui Mulroney au condus la formarea de către un grup din vest a unui partid reformist (Reform party), care a concurat direct cu Conservatorii în câteva alegeri până când, în final, în 2003, cele două partide s-au unit sub Stephen Harper. Partidul lui Harper s-a deosebit total de oponentii Liberali si a câstigat alegerile din 2006 si 2008. Totusi, în nici una din alegeri Harper n-a obtinut majoritatea parlamentară, drept care a guvernat cu grijă.
I
ncepand , insa, din 2 Mai a.c. Partidul Conservator este majoritar in noul guvern al Canadei
Episodul următor: Partidul Liberal.
N.O. Experientza Canadiana - este un serial de 57 episoade pus la dispozitie publicatiei Observatorul, gratuit, de multimedia ca
|
by Robert Bothwell 5/3/2011 |
Contact: |
|
|
