Vitregii necesare
Sunt un copac pe-un munte de ninsori,
Învestmântat în neguri si lumini,
În iarbă risipit, ca si în nori,
Din când în când tot smuls din rădăcini.
Cu fruntea sus, scrutând departe-n zări,
Îmi duc povara singur, ocrotit
De stânci adânci, de soimi în căutări,
De soarele pe creastă, la zenit.
Zadarnic, încercat-au tapinari
Să dezgolească trunchiul rămuros;
În zumzetul de muste si tântari,
Mi-au aranjat coroana mai frumos !
SEMNE
Se aud, în noapte, cârduri de cocori,
Spre o lume caldă si cu mai multi sori,
Mintea mi-este plină de idei rebele,
De-a tăia, cu zborul, drumul printre stele.
Mă înalt pe aripi, cu un singur gând,
Să nu fiu povară nimănui, nicicând,
Îmi rezerv tăria stâncilor de gheată,
Cât voi fi la vârful unghiului din fată.
Mii de semne clare, ghid în nestiut,
Îmi arată calea pe unde-am trecut
Fi-vor ele toate, tot la locul lor,
Când mă voi întoarce obosit de zbor?
Sau voi bate timpul într-un univers,
Ce-a pierdut misterul spre care-am purces,
Ca sirag de visuri cu luciri de salbă,
Rătăcit prin cosmos în lumină albă?
CA O POVARĂ
Un nu stiu ce s-a furisat din leagăn,
Purtându-mă-ntre ceruri si pământ
Si mi-a pecetluit vremelnicia
Cu arderea-ntrupării în cuvânt.
Mă simt vestală, într-un templu magic,
Ce voi plăti cu viața, de va fi
Ca flacăra din vatră să dispară,
Când obosită, poate,-oi adormi
Dar, uneori, sunt fata cu chibrituri
Din basmul ce cândva m-a-nduiosat
Povara mea e mult prea mare, Doamne,
Si numai Tu vei sti de-a meritat.
|
