O estetica a suferintei
Poet reprezentativ al generatiei eliadiste, Radu Demetrescu Gyr este creatorul unei ample opere literare. În epoca interbelică el a pătruns rapid în constiinta publică prin volume precum: „Liniste de schituri”, „Plânge Strâmbă-Lemne”, „Cerbul de lumină”, „Stele pentru leagăn” si altele la fel de relevabile.
„Sunt foarte multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr”, consemna cu onestitate, în „Istoria” sa din 1941, George Călinescu. În acel moment încă se mai putea ca un critic literar de o anumită orientare să valideze cu autoritatea sa un autor cu care nu împărtăsea neapărat aceleasi convingeri estetice si extraestetice. Tara îsi trăia atunci ultimele sale clipe de normalitate, înaintea unor dezastre istorice succesive.
Generatia eliadistă a avut un adevărat cult pentru acest poet.
Precum un aisberg, creatia lui Radu Gyr se prelungeste mult dincolo de ceea ce are în vedere autorul „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”. Căci după 1944, destinul lui Radu Gyr a luat, cum se stie, o turnură tragică. La fel ca Nichifor Crainic, Constant Tonegaru ori Vasile Voiculescu (spre a nu cita decât aceste nume de referintă), poetul linistii de schituri, dar si al tumultosilor ani premergători războiului, este aruncat în bolgiile infernului penitenciar totalitar, unde petrece aproape o viată de om, ispăsind păcatul de-a fi transpus, cu sinceritate, în versurile sale un crez de viată. Fapt demn de relevat: Radu Gyr n-a scris la comandă, precum poetii proletcultisti din obsedantul deceniu, si măcar pentru asta s-ar cuveni ca el să fie respectat.si pretuit de toti iubitorii de poezie bună. Eliberat după expirarea primei condamnări, poetul a ajuns nu peste multă vreme din nou după gratii, ca urmare a câtorva versuri dedicate unui popor crucificat de istorie („Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”). Nu la fel ar fi pătimit si Eminescu, dacă ar fi trăit si ar fi scris „Doina” în epoca stalinistă?
Din suferintele adunate de Radu Gyr în anii lungi petrecuti în recluziune a rodit o nouă operă poetică, cu nimic, în fond, mai prejos, ca trăire umană si ca fortă de expresie, decât mult pretuitele „Flori de mucegai” argheziene. În ele există, în loc de o estetică a urâtului, împrumutată de la altii, o veritabilă estetică a supunerii fiintei umane în fata suferintei, care nu are echivalent în nici una dintre literaturile occidentale postbelice.
7 aprilie 2007
|
Daniel Dragomirescu 4/7/2007 |
Contact: |
|
|
