Septembrie 2001-2026
Luna septembrie, lună romantică? Așa credeam. Septembrie era timpul în care mă gândeam la începutul școlii și la reîntâlnirile de după vacanță. Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu nopțile, luna care dăruia roadele pamântului, luna schimbărilor de temperatură și a culorii frunzelor.
Septembrie la Veneția, dar nu numai. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetițiile, nostalgiile și romanțele ei.
Luna mirosurilor de papetărie, cerneluri, învelitori de plastic. Luna abandonării ținutelor spumoase de vară și a regăsirii,celor dense, acoperitoare de vânturi.
Pentru mine, septembrie înseamnă și începutul vieții la Observatorul, în anul 2000, cu povestirea Betty Boop. În septembrie 2001 mă bucuram că voi aniversa acest eveniment. Dorisem să scriu un articol despre el, dar mi s-a părut prea personal și am scris altul, despre iubirea orașelor, pentru ziarul care avea să vadă lumina pe 11 septembrie. Ziarul nostru, Observatorul, își făcea cuminte apariția, senin și bun, în dimineața în care lumea avea să se schimbe definitiv.
Acel septembrie zbuciumat, de la care se împlinesc acuma 25 de ani, a pus stapânire pe toate celelalte semnificații ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversand World Trade Center din New-York am văzut-o repetată la nesfârșit de stațiile de televiziune, dar și de subconștientul nostru.
Mă aflam la serviciu, cufundată în calcule. Un coleg mă sună: „Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele două turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atenție. „O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus și m-am aplecat din nou peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Se anunța deja că un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panică.
În decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Ne-am oprit din lucru. Stăteam lipiți de radio și ascultam. Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger tăios a fost cel în care o reporteriță care vedea imiagini la televiziune a spus: „Primul turn s-a prăbușit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai există. A disparut, a dispărut.” Repeta aceste vorbe ca și cum ea însăși încerca să se convingă de adevarul lor. M-a izbit neputința omului în fața catastrofei.
După acel nine-eleven, nimic n-a mai fost ca înainte. Șocul celor care au calculat clădirile căzute a fost amplificat de credința lor căa niciun vânt sau cutremur nu le vor distruge. Dar iata că ura, mai puternică decât vântul și cutremurele, le-a darâmat. Au murit oameni, au murit speranțe, au murit roadele muncii unor lucrători din construcție. Și, precum cutremurul, catastrofă naturală, are after-șocuri, orice catastrofă creată de om are urmări adânci și grave pentru întreaga omenire. Nu numai răni fizice și psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continuă durere.
Ziarul Observatorul era acolo, senin și bun, apărut pe 11 septembrie 2001 înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte orașe, pe când New York-ul sângera. Ziarul rămăsese cald și luminos, în acel nine-eleven, cu povestiri, impresii, frământari. Nu, desigur, ura nu este ceva constructiv, s-a mai vorbit despre asta, iubirea, întelegera, toleranța, acestea sunt ideile Observatorului.
Dar omul, se spune, își poate reveni dupa o traumă. Desigur, lumea și-a revenit, la New York s-a construit alt edificiu, orașul a reintrat în normal, dar este oare acest normal același ca cel dinainte? Niciun om, după o operație reușită, nu mai este același. Traumele schimbă. Lasă urme. Cicatricile devin invizibile, dar există. Imaginea avionului intrând în turn și tăindu-l ca pe o bucată de hârtie nu poate fi uitată. După cum nu pot fi uitate trăirile fiecaruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu, cu cele două difuzoare puse la maximum (ca să le auzim din laborator) încă există. Tăcerea lui de azi e o dovadă a plânsului de ieri.
Colaboratorii Observatorului scriu în continuare, ziarul va apărea și anul acesta în septembrie. Dar lumea nu mai este aceeași, ci una nouă, în care insecuritatea mondială apare la tot pasul, iar ura izbucnește adesea în accese ucigătoare contra unor oameni nevinovați.
Și totuși, în această instabilă și incertă lume actuală, există, pentru canadienii de origină română din Toronto, o oază binefăctoare în care domnește liniștea și pacea. E vorba de publicația lunară Observatorul și de Cenaclul Nicăpetre de pe lângă același ziar, ambele conduse de Dumitru Puiu Popescu.
Fiecare dintre noi, cei rămași în viață după cei treizeci de ani de existență a acestei oaze, o dorește caldă, liniștită, luminoasă. Stă în puterea noastră să-i menținem farmecul și armonia.
Veronica Pavel Lerner
|
Veronica Pavel Lerner 9/11/2026 |
Contact: |
|
|
