Despre Botez si vânare de vânt
Ca și voi, dupã cum intuiți, odatã ce am crãpat ochii în lume, pânã la urmã am bãtut palma cu ursitorile, ca si cum ne-am fi cunoscut, cumva, de dinainte de început, adicã de pe vremea când eram si eu idee între ideile lumii, ce îsi astepta rândul. Dupã unii, spre a contempla cerul, pãmântul si, mai ales, rostul a toate câte sunt. Altfel spus, pentru a fi si, în acelasi timp, parte a unui început fãrã de sfârsit. Adicã a fi facere si refacere a unui praf cosmic devenit lut însufletit, oriunde, oricând, în univers.
Dupã alþii, as fi un fel de bâlbâialã a lui Dumnezeu în faþa materiei, deja supraordonatã. Una a zis si alta a iesit. Se si vede! Arãtaþi-mi unul, pe fata pãmântului, întruparea lui Dumnezeu, si mã mut într-o mãnãstire, mã restignesc cerului!
Având în vedere cã nu a avut cum sã o mai dea cotitã, adicã sã spunã „se aruncã în neam“, cum facem noi, pârliþii pãmântului, ne-a acceptat si asa, însã, drept rãsplatã, întâi ne-a trecut prin Potop, apoi ne-a suflat Apoca¬lipsa pe nãri. Ardem de când ne nastem. Totusi, între a fi si a nu fi, Dumnezeu însusi cumpãnã! El, ca Marele Echilibru, apoi, noi. Noi? Doar din frica de a nu îndrãzni mai mult. Cam de aici, din teamã, si primii pasi ai vietii. Pânã sã fim perpendiculari pe axa pãmântului, tremurãm pâs-pâs. Abia târziu, dupã ce ne-am rotit mãcar o datã pe drumul nostru, în cer, si am simþit mirosul cosmosului, usurel, copãcel, co¬pãcel, prindem rãdãcini, atât cât prindem, spre a ne înãlta si rodi întru înþelepciunea omenirii. Dincolo de ea, omul si vesnica sa nedumerire. Apoi, interogaþia: „Cine sunt? De unde vin si încotro mã îndrept?“ fãrã de rãspuns. Dincolo de întrebãri, „desertãciunea de¬sertãciunilor!“ Mai ales când nefirescul devine firesc. Mã rog, chiar „desertãciunea desertãciunilor si vâ¬nare de vânt“, atunci când pânã si „dreptatea Celui de Sus e pe dos“, adicã pânã atunci când vezi cã hoþul e protejat si ridicat la rangul de împãrat, pânã ce simti cum tâlharii cosmetizaþi si ridicati în dregãtorii, rãsucesc cuþitul în sufletul omului înrobit.
Doamne! „Dacã nu a fost astãzi, o fi mâine!“ Amãgirea, singurul motor al celor condamnati la suferintã! La un adicã, si a celui sãrac, si a celui bogat, câtã vreme el, bogatul, e fãrã de limitã… Fiecare suferã, întâi si întâi, pentru pãcatul de a se fi nãscut. Apoi… Dar dacã ne e dat sã trãim, musai sã trãim! Si nu oricum, ci îndumnezeiþi, fiecare dupã religia si Dumnezeul lui. De aici, din botez, s-ar zice si primul sens al vietii, si adevãratul drum. Însã, odatã curãtit pãcatul, ar fi trebuit sã pãsim în lume precum Iisus, din apa Iordanului, fãcând minuni. Adicã, vindecând pe altii. Greu de spus, greu de realizat, mai ales cât timp iubim doar din teama de a nu fi iubiti.
Fraþilor, ca sã nu o mai lungim, dupã rânduialã, si eu am fost scufundat în cristelnitã de preotul satului, sub privirile grijulii ale mamei si a celor ce-mi erau prin preajmã. „În numele Tatãlui, al Fiului si al Sfântului Duh, se boteazã robul lui Dumnezeu…“ Dupã mine, cam ãsta ar fi primul aruncat-în-lume, despre care vorbeste Heidegger. Apoi constiinta vietii si a mortii. De ultima, uitãm din când în când. De aici, din uitare, neomenia. Apoi, constient sau nu, pãcatul! Restul e tainã, e tãcere despre care, dacã nu stim, trebuie sã nu vorbim!
E și tãcerea ceva!
Balasa Nicolae
|
