Caragiale în anecdotică
Remixarea aproape cinematografică în prezentul cel mai fierbinte și usturător a operei lui Caragiale nu este urmare exclusivă a meritului său personal ci mai ales a contemporanilor noștri, care fac ce fac și ni-l recomandă zi de zi pe marele critic al societății românești ca un arbitru imparțial, tot mai actual, mai adecvat și mai caustic față de ceea ce se întâmplă pe meleagurile noastre.
Dar nu despre transformarea surprinzătoare a lui I.L.Caragiale din postura de scriitor clasic, autor iconic al literaturii române, în ipostaza de critic modern al societății, va fi vorba în rândurile următoare.
În preajma zilei sale de naștere vom prezenta câteva snoave puse pe seama acestuia, prezente în diverse ziare și reviste vechi, care au readus în amintire diverse întâmplări anecdotice, avându-l ca personaj principal pe Ion Luca Caragiale.
În loc de motto, vom prezenta mai întâi un text definitoriu al marelui, genialului nostru scriitor, unde este sintetizat crezul acestuia în virtuțile jurnalismului.
Esența acestui motto:
Condițiile unei prese bune: Cinste și Gramatică !
E un meșteșug greu gazetăria. Întrebați-mă pe mine, să vă spun eu cât e de grea această meserie. Ca să luminezi pe oameni trebuie să fii tu mai întâi luminat: să cunoști multe, să cugeți profund, să cerni, să selecționezi și să dau publicului gând bun în fraze bune. Așa trebuie să fie gazetăria. Am voit și eu să fac o astfel de gazetărie, dar nu s-a putut. Am cerut concurs ca să înființeze un ziar la București și nimeni nu m-a ascultat. Și cred, sunt convins că a fost o pagubă. Cinste și gramatică sunt cele două condiții esențiale ale unei prese bune. Sunt bune și ideile
dar nu sunt obligatorii. Cinste și gramatică sunt condițiile esențiale!
Dar să începem:
Masa de scris a lui Caragiale
La Gugești de Râmnicu-Sărat, adică acolo unde liniștea e atât de densă încât o poți tăia cu cuțitul de brânză preferat al lui N.Grigorescu, s-au retras Al. Vlahuță și doamna sa Ruxandra, înainte ca lumea să descopere farmecul rusticului autentic.
Casa lor, cu ziduri albe și pridvor primitor, avea un efect secundar grav: musafirii nu mai plecau. Unii din plăcere, alții din respect, cei mai mulți din cauza vinului care-i plăcea lui Caragiale.
Locuința nu era casă, ci instituție. Muzeu viu, cu încăpere turcească pentru somnul lui Caragiale (căci geniul, se știe, doarme oriental), cu odaie Delavrancea, cu mese la care a scris cândva cineva important și cu suficiente relicve artistice încât să te simți prost dacă n-ai lăsat nimic în urmă. Nici măcar o pată.
Vlahuță îi adunase pe toți: Eminescu apărat cu sabia memoriei, Caragiale frate de spirit, Grigorescu prieten de vin și tăcere.
Iar când aceștia veneau, erau tratați tematic: mâncarea preferată, vinul favorit, atmosfera calibrată.
Un fel de Airbnb cultural avant la lettre, dar cu mai multă evlavie și mai puține recenzii.
Între toate obiectele de cult din casă, una strălucea discret: Masa lui Caragiale. O masă de tei. Dar să nu anticipăm.
La bătrânețe, Caragiale aflat temporar în exilul berlinez, unde românii suferă de dorul cafenelei a anunțat că scrie o nouă piesă. Ba chiar a lăsat să se înțeleagă că ar fi și gata. Evident, nu era scris nimic. Dar promisiunea trebuia onorată măcar logistic. Așa că îi telegrafiază lui Vlahuță:
Trimite-mi o masă de brad. Mă apuc de scris.
Doamna Vlahuță, isteață și eficientă, fuge la piață. Brad ioc. Tei din belșug. Ia una. Masă simplă, de bucătărie, fără pretenții literare. O așază în camera de oaspeți și așteaptă sosirea Maestrului.
Caragiale vine, se așază, oftează, se concentrează, transpiră metafizic. Orele trec. Inspirația nu vine. Vine doar oboseala. Și, în final, vine cerneala, dar nu pe hârtie, ci direct pe masă. O pată mare. Solidă. Definitivă.
După acest efort creator suprem, Caragiale consemnează sub pată sentința care avea să-l nemurească pe neimaculatul mobilier:
Toate meseriile necurate trebuie să lase pete.
Și se culcă.
Din acel moment, masa nu mai e masă. Devine altar. Pata relicvă.
Iar scriitorii care trec pe la Gugești nu mai întreabă ce mai faceți?, ci unde e pata?. Și, cu gravitate maximă, semnează.
Goga vede sânge în cerneală: Petele de cerneală, pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe arena unei lupte.
Jean Bart scrie poezie, ca la înmormântare, dar una veselă.
O pată! S-a găsit o pată
Unui maestru nepătat:
O pată!strigă răutatea.
Și toți s-o vadă au alergat.
Domol, domol, iubiții mei,
Nu vă grăbiți la răfuială.
Căci e
o pată de cerneală.
Pe masa lui de tei.
Un francez, Léon Bachelin, filozofează pata în limba lui Voltaire, că doar nu era s-o lase necomentată.
Oh, je ferais bien une tache
Pour quun de nos artistes tâche
De la faire au grè du hasard
Démon du génie ou de lart.
Brătescu-Voinești, modest ca o virgulă, notează că pe o masă pătată poate semna oricine și semnează.
St. D. Iosif îl apără pe maestru cosmic: și soarele are pete, dar nu-l dăm jos de pe cer:
O pată nu-i un lucru tocmai mare,
Când te numești maestrul Caragiale.
Și soarele le are pe-ale sale,
Dar pentru-aceea, tot rămâne soare.
Nicio pată de cerneală din istoria omenirii n-a fost atât de elogiată, analizată și rimată. Nici una n-a ajuns atât de sus fără să scrie nimic.
Iar dacă această pată a ajuns nemuritoare, meritul nu e doar al lui Caragiale, ci și al pustnicului Vlahuță, care a înțeles esențialul: în cultura română, dacă n-ai operă, lasă măcar o pată bună.
Lustragiul lui Caragiale
Nu venea des, dar când venea, se simțea. Vara, înainte ca istoria să se apuce serios de tras cu tunul, adică cu mult înainte de 1916, maestrul Caragiale cobora la Constanța, probabil pentru aer marin, probabil pentru că Bucureștiul devenise prea real. Venea și Delavrancea, firește, căci nimeni nu poate sta singur mult timp în preajma lui Caragiale fără să ceară întăriri.
La fața locului îi aștepta avocatul Ion N. Roman profesie serioasă, povestitor neserios, combinație ideală. Cei trei puneau de ședințe prelungite, ba pe la Siutghiol, la conacul generalului Zosima (unde până și liniștea avea grad militar), ba prin oraș, la câte o locantă, termen consacrat de Caragiale pentru orice stabiliment unde mâncarea e discutabilă, iar conversația obligatorie.
Când începea runda marelui haz, anecdota devenea disciplină academică. Cine apuca să stea prin preajmă și să tragă cu urechea făcea mai mult decât o facultate întreagă. Din păcate, masa lor era zonă strict controlată, mai inaccesibilă decât bugetul statului.
Într-o dimineață de început de august, pe un soare care te făcea să regreți orice pantof închis cu șireturi, Caragiale și Delavrancea se opriră la văcsuitorii din piața Ovidiu: tătari, armeni, greci un mic congres balcanic al lustruirii încălțămintei, sub patronaj otoman și cu program prelungit.
Văcsuitorul ales grav, lent, metodic își aranja periile și cutiile de cremă cu solemnitatea unui ministru înainte de jurământ. Operația era clar una de importanță națională, deși clientul nu-i era cunoscut. În timp ce peria începea să alerge conștiincios pe pantoful maestrului, Caragiale, ca să nu lase timpul să treacă degeaba, intră în vorbă:
Spune-mi, domnule, meseria asta
merge?
Văcsuitorul, fără să ridice ochii:
Merge, boierule. Cât merg și oamenii.
Aha, zice Caragiale. Și oamenii
merg bine?
Omul se oprește o clipă, se gândește, apoi:
Unii merg, alții alunecă. Depinde de noroc
și de pantofi.
Caragiale zâmbește mulțumit, se întoarce spre Delavrancea și murmură:
Vezi, Barbu, poporul știe filozofie. Noi doar o scriem mai lung.
Pantofii străluceau impecabil. Țara, nu.
Redăm în continuare dialogul savuros, așa cum îl găsim într-un ziar local din acea vreme:
Ascultă, prietene, d-ta ce nație ești, armean ? Văcsuitorul, domol, stă din lucru, privește în sus, după scaunul lui, la Caragiale și îi răspunde rar, cadențat:
Nu este irmen la mine domnu, tatar estem.
Tătar ?
-Da domnu, tatar estem. Apoi continuă să dea lustru cu periile. Caragiale își găsise omul, îl amuza răspunsul tătarului și atunci continuă gluma.:
D-ta ești de aci, din Constanța ?
Văcsuitorul, ca și cum nu putea răspunde lucrând, oprește periile, privește în sus la Caragiale, ținând un ochi închis din cauza razelor de soare ce-i cădeau în față, răspunde fără nici o grabă, domol, dar grav:
Nu, domnu, de la Cernaoda estem.
Cernavoda ?
Da, domnu, Cernaoda !
Caragiale începe să surâdă. Delavrancea, de alături, trăgea cu urechea.
Din nou întrebare :
Dar la Cernavoda, este mare ?
Tătarul stă din lucru, micșorează amândoi ochii, privind în sus spre client și fiindcă nauzise bine, întreabă:
Poftim? Caragiale, îi vorbește mai tare.
La Cernavoda, de unde spui d-ta că ești, este mare? Tătarul după ce îi aruncă o privire, îi răspunde:
Nu estem mare, d-le, la Cernaoda!
Nu ? Dar ce apă este la Cernavoda ?
Dunăre, estem, d-le.
Aha! Dunărea, făcu Caragiale satisfăcut. Tătarul continuă să dea lustru cu multă migăleală și atenție.
Caragiale îi pune din nou întrebări :
Dar Dunărea e mare ? Din nou tătarul lăsă lucrul și privește cu un ochi închis pe Caragiale.
Poftim ?
Dunărea e mare la Cernavoda ?
Mare estem, d-le, cum să nu mai fie mare! .Și începe iar să dea lustru, Caragiale, ca să-l încurce:
Păi, atunci cum spui d-ta, că nu e mare la Cernavoda ? Lustragiul se încruntă, se oprește hotărît din lucru pus de data asta pe discuție serioasă :
Cum să piie mare d-le, nai uzit cînd ai spus că la Cernaoda estem Dunărea, d-le ?
Stai, stai să ne explicăm, replică Caragiale. Nai spus d-ta că la Cernavoda este Dunăre ?
Ai ispus, domnu.
Bun, nai spus d-ta că Dunărea este mare ?
Mare, estem, d-le, asta ai ispus, dirept esem, așa!
Păi dacă e mare, îi spune Caragiale mustrător, cum vii acum și spui d-ta că la Cernavoda nu este mare, ca la Constanța ?
Tătarul rămîne un moment încurcat. Privește în sus la Caragiale, dă fesul pe ceafă, flueră desnădăjduit, se frământă și în fața unei chestiuni atît de grave, răspunde totuși domol, blajin, ca omul jumătate învins :
Nu estem mare, d-le, Dunăre estem!
Ei! asta e, făcu Caragiale pe supăratul, dar nu mi-ai spus d-ta că Dunărea e mare ?
Ai spus, domnu, răspunde bietul tătar, ca în fața unui judecător.
Păi atunci, te întreb iarăși cum vii acum și spui, că nu este mare la Cernavoda ? și privind pe Delavrancea, începe să surâdă.
Tătarul surprinde surâsul, se lămurește și, de data asta, răspunde indignat :
Pascultă, domnu, eu ai prișeput asta orba a dumavostră. Mă rog, trebam la voi, știm rumînești ? Și ai benit aici pecem lustr, la asta calsaminte, ori batem gioc meșteșug! Ai seles ?
Caragiale a înțeles și răsucindu-și mustața, înveselit mult de răspunsul și indignarea văcsuitorului care se simțea, lovit, aproape ultragiat în exercițiul funcțiunei, îi răspunde cu bună voință :
Văd că nu descurc eu chestia asta cu d-ta, fiindcă ești nervos. O să fiu nevoit când mă întorc la București, să cer lămuriri la Academie.
Cerem, d-le, orice poptești, cademie, necademie, la mine lasam să terminăm asta traba. Eu nai timp de gioacă, d-le. Ai seles ?
Caragiale a înțeles și a tăcut. Plăti, se ridică și plecă, lăsând în urmă un văcsuitor care nu știa exact pe cine lustruise, dar avea vaga impresie că tocmai fusese parte dintr-o operă literară
Tătarul după plecarea lor, își aranjă nervos periile, cutiile cu cremă, trântind-le în lădița lor cu multă supărare.
Apoi privi indignat după Caragiale, ca după un om care caută ceartă cu luminarea și cînd văzu că clientul se depărtase mult, ridică o perie amenințător, strigând :
Ei ! domnu, maităi să văsăm rumînești și porma vorbești la mine. Ai seles?.
Când maestrul I. L. Caragiale fluieră
La una dintre conferințele sale adică acele momente rare în care literatura română încerca să vorbească serios și era imediat întreruptă de realitate maestrul I.L. Caragiale s-a pomenit fluierat. Nu oricum, ci organizat, disciplinat, cu dirijor invizibil. Se spunea pe la colțuri că maestrul Macedonski își pusese trupele de șoc la treabă, pentru ca geniul să fie acoperit de sunet, nu de aplauze.
Publicul fluiera cu râvnă. Cu talent. Cu patos civic. Fluieratul devenise aproape simfonic, iar conferința risca să se transforme într-un concert de suflat, fără suflarea ideilor.
Numai că Caragiale nu venise neînarmat.
Prevenit sau, mai probabil, cunoscător al moravurilor literare autohtone maestrul își bagă calm mâna în buzunar și scoate un țignal. Nu metaforic. Real. Metalic. Omologat pentru situații culturale de urgență.
Și începe.
Fluieră Caragiale. Fluieră publicul. Fluieră sala. Fluieră epoca.
Se fluieră pe întrecute, ca la un concurs național de nemulțumire. Dar, fiindcă maestrul avea experiență de gazetă, ureche muzicală și o viață întreagă de antrenament în fața prostiei vocale, publicul cedează primul. Obosește. Se potolește. Rămâne fără aer, fără ritm, fără argumente.
Atunci Caragiale își pune țignalul la loc, își drege vocea și încheie apoteotic, cu replica ce ar trebui scrisă pe frontispiciul oricărei instituții culturale din România:
Da, domnilor, sunt satisfăcut.
Conferențiar fluierat de public s-a mai văzut.
Dar public fluierat de conferențiar
nu cred.
Și pleacă.
Publicul rămâne. Macedonski, probabil, notează. Istoria consemnează. Iar literatura română mai câștigă o lecție: când nu ai ce spune, fluieră. Dar să fii sigur că celălalt are fluier mai bun.
|
de Dan Toma Dulciu 1/29/2026 |
Contact: |
|
|
